Mai apoi, lucrurile au degenerat destul de rapid. Ca politehnist, domnul primar Robu a fost printre primii care a înțeles importanța roboților. A investit importante fonduri publice în dezvoltarea și producția de roboți, invocând că sunt mult mai de încredere și mai eficienți decât muncitorii care puneau pavajul prin Piața Unirii pentru a trei oară. În plus, un robot poate înlocui o bordură de trei ori mai repede decât un muncitor obișnuit care trebuie să tragă câte o dunja la fiecare cinci metri de trotuar.

Desigur, presa a scris că licitațiile la primărie sunt câștigate de câte o firmă cu unul sau doi angajați, dar asta pentru că în zilele acelea nu se mai făceau ziariști din absolvenți de Poli, ca pe vremea odiosului CTP, ci din absovenți de jurnalism, care ieșeau din facultate mai proști decât au intrat. Nu are logică ca o firmă să aibă mai mult de doi angajați, un contabil și un mecanic, când ai zeci sau sute de roboți care să-ți facă treaba.

În doi ani de la introducerea roboților pe scară largă în lucrările publice din Timișoara întreg orașul se transformase într-un șantier, iar asta nu este o exagerare tipică presei, era realitatea concretă, de zi cu zi. Văzând eficiența acestora și a camerelor de supraveghere din intersecții, primarul Robu a început să înlocuiască paznicii și polițiștii comunitari cu roboți. Inteligența artificială avansase puternic, primul calculator care era mai inteligent ca un polițist comunitar fusese făcut în 1986, la Brașov, se numea CoBra, de la Computer Brașov. Motivul fusese totuși altul, roboții comunitari erau mult mai ieftini, consumau mai puțin curent pentru că nu-și băgau degetele în priză și nici încărcătoarele de mobil sau aparatele de cafea și, nu se îngrășau și după 10 ani de serviciu puteau fi duși la reciclare, în loc să fie pensionați și să primească această pensie încă 150 de ani.

În privința infrastructurii, după terminarea lucrărilor, Timișoara a devenit primul oraș cu centură ocolitoare în regim de Autobahn, sub supravegherea viceprimarului Adrian Hitler, care a dovedit un talent deosebit în acest domeniu. I se pot reproșa multe acestui viceprimar, tablourile extrem de urâte, cum ar fi cel din biroul primarului, dar nu că nu se pricepea la făcut drumuri și tancuri. În privința acestora au existat o serie de discuții în Consiliul Local, o parte din consilieri opunându-se construcției de tancuri pentru municipalitate, considerând-o o cheltuială inutilă în condițiile în care trebuie renovate nenumărate școli. Încă o dată, viceprimarul a avut câștig de cauză când a dotat serviciul de ambulanță din oraș cu patru tancuri de mare viteză, care s-au dovedit atât de eficiente încât nici nu aveau nevoie de girofar sau de sirenă.

Ruptura între domnul primar Robu și viceprimar a avut loc cu ocazia unui meci Poli-UTA. În acele vremuri existau 8 echipe Poli Timișoara în oraș, în diverse ligi de fotbal, și încă 6 echipe UTA în Arad. Echipele erau toate finanțate de diverse instituții publice, exista o echipă Poli susținută de Muzeul de Istorie, chiar. Excepție făcea o singură echipă Poli „Adevărata” Timișoara care era susținută de fani, iar cele mai interesante meciuri erau acelea în care se certau fanii între ei despre cum trebuie condusă echipa, în timp ce fotbaliștii încasau bătaie de la absolut toată lumea, cu excepția echipei sârbești Poli, care chiar era ciuca bătăilor în tradiția stabilită de sârbi de-a lungul istoriei.

Meciul de importanță vitală a avut loc în cadrul barajului pentru accederea în Liga a II-a, cea mai importantă ligă de fotbal din România, întrucât Liga I era rezervată exclusiv meciurilor între echipele lui Gigi Becali și ale neamurilor lui și era compusă 100% din blaturi. Fotbaliștii de la UTA au câștigat cu 1-0, după un meci încrâncenat, cu ocazii la ambele porți, cu numeroase decizii controversate. Arădenii s-au bucurat în mod obscen de această victorie, primarul de acolo a declarat trei zile de sărbătoare orășenească, cu concerte, street-food, street-drink și multe alte evenimente culturale. În cea de-a treia zi o armată de roboți a invadat Aradul și a început să tragă la întâmplare, ucigând civili, oameni de ordine și numeroși alți oameni nevinovați. Primarul Aradului a fost executat în fața primăriei de către trei roboți, în timp ce primarul Robu a privit totul făcându-și freza. A cerut special să i se tragă 10 gloanțe în cap, avea o pasiune pentru acest număr.

Invazia a rămas fără repercursiuni legale, pentru că legile țării nu prevedeau nimic în cazul în care un primar atacă un alt primar cu o armată de roboți. Fiind vorba de armată, cazul a fost preluat de Parchetul Militar, drept urmare nu a existat nici măcar o amendă în urma acestei acțiuni. Primarul Robu a dat dispoziții ca întreg Aradul să fie distrus, pe cât se poate, și a declarat întregul teritoriu de neatins, împrăștiind sare pe câmpiile altă dată mănoase. În ce-a de-a treia seară de distrugere a Aradului, primarul a revenit la birou și s-a lăudat cu isprava sa în fața lui Adrian Hitler.

Acesta a pufnit superior și i-a spus că fotbalul nu contează, că este un sport pentru proști, aducând numeroase argumente printre care faptul că oamenii inteligenți nu se uită la fotbal, iar cei care sunt cât de cât dovedibili inteligenți și e uită la așa ceva pot fi numărați pe degetele de la o mână. Primarul Robu l-a sugrumat cu mâinile goale, uitându-se atent în ochii lui în timp ce viața i se scurgea din corp, apoi a aruncat cadavrul pe stradă. A doua zi a convocat o conferință de presă și a dat vina pentru crimă pe arădeni, câțiva teroriști nebuni care au scăpat de genocid.

-Cam asta a fost ce ne-a spus influencerul Vlad Olteanu de la Variaș, concluzionă C-25 încheindu-și narațiunea.
-Exact, știu, confirmă inspectorul Cezar.
-Atunci nu înțeleg logica, Cezar, de ce m-ai pus să repet totul?
-Mă plictisesc și știi că nu mai avem internet.

Într-adevăr, în această privință, inspectorul de poliție Cezar Tomescu avea dreptate. Internetul dispăruse de mult din viața bănățenilor, de fapt din viața multor locuitori ai planetei Pământ. Se întâmplase după ce tot mai mulți oameni au descoperit că internetul era complet inutil, primele pagini de căutare din Google erau doar reclamă, reclamă marcată ca atare și reclamă mascată. Informațiile erau imposibil de găsit, nimeni nu mai putea prezenta ceva fără ca acest lucru să nu fie o ghicitoare extrem de complicată iar accesul la un site presupunea cel puțin 40 de click-uri în care utilizatorul era întrebat dacă e de acord cu tot felul de reclamă pe care site-ul dorea să i-o bage pe gât. Omenirea renunțase la internet, preferând să afle ce este important prin contact direct cu persoana care se pricepe. Practic, internetul era folosit doar de roboți, ei erau singurii care puteau trece în câteva nanosecunde peste chestionarele în care trebuiau să confirme că nu sunt roboți.

Dar și C-25 era mulțumit de discuție, că tăcerea din zeppelinul poliției i se părea inutilă. Trebuia să-l analizeze pe Cezar și nu putea s-o facă doar uitându-se la el, în schimb putea aduna informații prețioase din ceea ce verbaliza umanul de lângă el. Este de datoria fiecărui robot să îmbunătățească interacțiunea cu umanii, și asta era una din cele mai bune metode.

Dronele din jurul zeppelinului au început să zbârnâie brusc anunțând apropierea unui pericol. Omul și robotul au devenit brusc atenți la monitoarele de pe bord și a fost moemntul potrivit pentru că o țeavă ascuțită a străpuns unul din ele și s-a înfipt direct în tavanul nacelei.

-Cum Dumnezeu!?, urlă Cezar. Fă manevre de evitare, acum!
-Sutem deasupra Aradului, spuse cu voce egală C-25 în timp ce atingea ecranele încercând să modifice traiectoria aeronavei.
-N-avem armament pe hârbul ăsta? Dă-i drumul.

Mici sfere metalice ieșiră din nacelă și începură să cadă explodând. Jerbe de scântei și fum cenușiu înconjurară zeppelinul. Dronele aprinseră sisteme de targetare laser care sondau solul în căutarea agresorului. O a doua țeavă lovi cabina străpunzând geamul din partea lui C-25 și înfingându-se în tavan.

-De ce nu-i prindem?
-Dronele nu identifică nimic în câmpul electromagnetic, nici un proiectil fotonic, nimic pe variații undă!
-Vrei să-mi spui că ăștia ne omoară cu sulițe, ca barbarii?
-Datele asta arată, au tehnologie primitivă. Dar eficientă, din câte se pare, confirmă C-25.

O sticlă în flăcări apăru în nacelă prin fereastra spartă din dreptul robotului. Flăcările se extinseră pe podea. O nouă suliță lovi nacela, prin podea. Încă o sticlă în flăcări se lovi de balon și focul se răspândi rapid în stânga zeppelinului. Sistemul automat de stingere al incendiilor porni și umplu cabina de fum înecăcios. O a patra suliță lovi navcela. C-25 analiză rapid situația, îl trase pe TIM-12 la centură și sări spre Cezar luându-l în brațe, sărind cu el din nacelă prin geam.

-Crezi că era necesar gestul ăsta?, întrebă inspectorul în timp ce cădeau spre pământ.
-Probabilitatea să explodeze totul a trecut de 65%. Am informat inspectoratul general despre situația noastră, vom fi recuperați rapid. Protecția ta, Cezar, este importantă pentru mine.
-De ce? În afară de programare?
-Nu pot să-ți explic acum, exact, pentru că tocmai cădem de la aproximativ 500 de metri spre sol și am alte operațiuni de făcut.

Dronele din jurul zeppelinului se apropiară de C-25 și începură să se conecteze la membrele acestuia. Căderea deveni tot mai lină. Atinseră pământul fin, C-25 se aranjă într-o poziție verticală și-l ținu ca pe o mireasă în ziua nunții. Terenul din preajmă era arid și deșertic, dronele bâzâiră nervos câteva secunde. Oameni cu bărbi, plete și aspect general sălbatic le doborâră cu niște bâte. Apoi îi înconjurară. Din rândul lor ieși cel mai bărbos și mai pletos dintrei ei, un exemplar mare, cu piept lat și o burtă măreață ce cădea peste bucata de blană care-i acoperea sexul.

-Ahhhh, camarazi, spuse acesta cu o voce groasă înspirând puternic aerul cald în piept, bănățeni de Timișoara. În seara asta mâncăm carne!