Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună (XII)

(capitolele anterioare) Nu stăm niciodată să ne gândim, că dacă am sta s-o facem ne-am da seama că pentru a trimite un satelit în orbită au fost sacrificați cel puțin 100.000 de oameni de-a lungul timpului. Oameni de lângă noi, care au plecat din același loc ca și noi și care, la un moment dat, au zis că nu mai stau să alerge după fuste, șpriț, droguri și caterincă și că vor să se dedice științei și întrebărilor serioase din univers.

Cine suntem? Încotro ne îndreptăm? Dar, mai ales, cum mergem până acolo? Acestea au fost întrebările cu care și-au chinuit acești oameni capul în timp ce noi, restul planetei, stăteam la șpriț și ne certam cu ospătarul: „Ce? Cum? Cum adică nu putem uni două mese? Păi mai vin niște prieteni. Nu știu! 6-7? Șapte, că vine și Marcel cu gagică-sa! Hai dom’le, ce naiba!”. Viața lor nu a fost ușoară, nu e ca și cum ai avea cui să te lauzi că ai descoperit legile fizicii.

Închipuie-ți pe Newton, se uită el la natură, notează una-alta, la un moment dat se prinde de legea gravitației. Omul se-apucă, cercetează fenomenul, postulează niște chestii, obține o imagine cât de cât coerentă, e vineri, iese și el cu băieții la băut. „Și zi, mă, Isaac, ce mai e pe la tine pe la muncă? – Băi, am descoperit legea gravitației. – Să mori tu? Ce-i aia? – Gen, toate lucrurile sunt atrase de pământ de o forță măsurabilă, am descoperit una din legile universului e mișto. – Da? Și te-ajută la ceva? – Păi să știm asta e epocal. – Da, mă, zic, da’ ți-e mai puțin foame și frică că murim de ciumă bubonică că știi asta? Unul din doi dintre noi moare de moarte super-violentă, cu ce te-ajută că știi de ce-i cade capul când i-l taie regele? – Păi dacă știm cume e universul putem să-i pătrundem tainele și să-l stăpânim – Da, da da, cu pătrunsu, bună idee, ai văzut de crupă are ducesa de Essex? Aia vreau eu să pătrund, băbăbeți, mai bem un ulcior, luăm niște cai, nu ne ducem și noi să ardem ceva prin comitatul de lângă? Hai, Newtoane, lasă gravitația, hai la ducese. Nu ziceai că aia-i forță universală? – Ba da, mă bucur că ai înțeles. Acum vom putea… – Băi, las-o așa, dacă-i universală e și mâine. Hai să tragem la ducese, baronese, ceva, suntem în Evul Mediu, și-așa trăim 40 de ani, ce să faci mă, stai cu nasu’n hârtii?”

Dar Newton nu s-a dus. Și prin sacrificiul lui și-al altora asemenea lui, cum ziceam, cel puțin 100.000, omenirea a putut să trimită un satelit în Cosmos. Apoi încă unul și încă unul și încă unul până s-a făcut puzderie de sateliți în jurul nostru. Avem mai mulți sateliți decât urși panda, și-asta e important, că dacă arăți un ursuleț panda cuiva imediat sare cu emoția și banul. Dacă-i arăți un satelit crede că vrei să-l curentezi. Și uităm sacrifiul oamenilor ăstora, și când sunt steliți în orbită care comunică cu computerele noastre de pe bord și ne spun „La următoarea intersecție, virați la dreapta”, băi, măcar de respect pentru oamenii ăștia ar trebui să ascultăm ce zice vocea aia.

De ce nu făceam eu așa ceva și-l enervam pe Iulian care comenta lângă mine „mergi cum zice GPS-ul”? Pentru că eram un pic deprimat așa. Iulian mă rugase să-l însoțesc până la Academia Română, unde avea o treabă, eu setasem o parcare din zonă și nu o găseam cu tot Waze-ul cu tot. Ce căuta Iulian Coman la Academia Română? Îți spun imediat, stai un pic să povestesc de ce eram eu supărat.

Dimineață fusesem să-mi fac testamentul. Colegii de la Juridic m-au anunțat că trebuie să mă duc să-mi fac testamentul la sediul MApN, că aparent fazele astea cu spațiul aerian, cosmic și alte planete țin cumva de ei. Conform unei legi obscure, Legea Cosmonauticii din ’92, puteam să cer statului român să-mi facă înmormântarea cum vreau eu, cu ce onoruri și tancuri doresc, inclusiv cu paradă militară și cu președintele pe monociclu jonglând trei steaguri reprezentând provinciile istorice care contează, nu triștii ceilalți. Când s-a dat legea parlametarii erau cam pe ulei, era în preajma Crăciunului, și-au băgat tot felul de chestii acolo cu gândul că n-o să avem niciodată cosmonauți și-atunci nu contează ce scriem. Conform legii ăleia copiii mei urmau să primească pensie specială imediat ce învățau să facă la oliță și răspundeau la propriul nume. Fain, ce să zic.

Ideea cu testamentul arăta și cam câtă încredere avea statul atunci în inițiativa noastră. Dar mai toți credeau asta, nu era ceva instituțional. Se presupunea că o să murim, și-atunci să facem măcar niște funeralii mișto. Și-atunci m-am gândit și eu, am stat ceva, cam ce fel de funeralii aș vrea, dacă tot crede mai toată lumea că o să mor. Și m-am decis pe o paradă modestă, două tancuri în față, după care un alai de 72 de stripteuze, după care un tir care să care sicriul meu desfăcut și fanfara Ciocârlia. Cu muzică veselă, îl lăsăm pe nenea de la saxofon, șefu, să facă improvizații cât vrea, trecem prin oraș, fain frumos, și parcăm în față la ANAF. De-acolo, sicriul meu va fi cărat de 6 soldați în uniformă de-aia de paradă, dus la biroul directorului de la Contribuabili – Persoane Fizice, și acolo, cu fanfară și tot, deversat corpul meu pe biroul directorului. Șeful de Stat Major General va rosti cuvintele: „Poftiți, ați tot luat 10, 16, 38% din omul ăsta de-a lungul anilor. Acum puteți să-l luați cu totul. Trăiască România!”.

Și no, știi cum e, nu vrei să te gândești la moarte. Și, cu toate acestea, înspre moarte ne îndreptam, că mergeam la Academia Română. Acolo Iulian al nostru trebuia să primească un aviz și de la ei. De ce? Păi noi, că tot ne duceam pe lună, pentru avize și alte autorizații, ne-am înregistrat ca expediție științifică și alea se fac cu avizul Academiei Române. Că băi, nimeni nu spune, tu știi câtă birocrație e să faci o nenorocită de expediție pe Lună, te omoară ăștia cu autorizații, avize, aprobări, ștampile, mori cu ei de gât, trebuie să ai nervi de fier. Cred că de-aia nici nu prea se gândea lumea să plece pe Lună, serios, fii atent aici. Tu știi cât trebuie să tragi să-ți construiești o casă, să-i tragi gaz, curent, asfalt, de-astea? Și noi construim case de vreo câteva mii de ani pe-aici, ai zice că s-a simplificat procedura între timp. No, acum închipuie-ți ce acte îți trebuie ca să primești o aprobare de la Prefectura și Consiliul Județean Prahova să decolezi de la Mizil la Lună.

Așa că trebuia să mergem și la Academie pentru o șampilă, o sarcină, o procedură, un aviz. Știi povestea, Academia Română este un monument funerar construit în memoria Academiei Române reale, care a exista undeva în secolul XX. Acea Academie s-a sinucis ca idee când a numit-o pe cea mai proastă țață din țară membru permanent la Academiei. După moartea instituției, clădirea și organizația a fost ocupată doar de oameni morți, că niciun om viu nu putea fi membru al acelei mizerii fără să pută de rușine toată ziua pe stradă. De-aia când am intrat în sediul lor și puțea a morți peste tot, cu toată discuția de dimineață cu testamentul, m-am deprimat și mai tare. Numai moarte vedeam în jurul meu și când am simțit o boare de aer de pădure m-am dus instinctiv spre acea sală. Iulian m-a strâns puternic de umăr.

-Nu intra acolo, nu e pentru tine?
-Ce e acolo?
-Acolo sunt enții care au grijă de limba română, sunt creaturi străvechi care nu suportă străinii.

În sală se mișcau într-adevăr niște copaci fără frunze scârțâind lugubru. M-am uitat cu atenție la ei, făcea mișto de mine Iulian, nu erau enți, erau niște moși super-bătrâni care păreau scoarță de copaci de la riduri.

-Ce mă, sunt niște moși, n-are nimic.
-Nu sunt moși oarecare, sunt colegii lui Bogdan Pietriceicu-Hașdeu. El o fi murit, dar ei au refuzat să facă asta. Acești moși super-vechi sunt cei ce păzesc limba română să sune exact cum o vorbea Mihai Eminescu. Dacă greșești gramatical lângă ei, și tu o să faci asta, devin neliniștiți și fac urât.
-Și ce dacă fac urât, ce pot să-mi facă copacii ăștia. Ce mă?
-Nu râde! Ăștia au mii de discipoli în țara asta care te vor freca la ca până mori pe nuștiu ce virgulă, care pe care și locație. Mujahedini însetați se sânge, și-i pot asmuți pe toți asupra ta. Religia lor e limba, asta pe care-o știu ei, sunt dogmatici lingvistici.
-Doamne, Dumnezeule, ce sinistru. Cum să duci o viață atât de tragică, de la ce li s-a întâmplat, au fost violați în copilărie în mod repetat?
-Nu, mi-a spus Iulian și a devenit super-lugubru. Acești oameni s-au născut fără imaginație.

Mi-a venit să vomit de spaimă. Să te naști fără imaginație e ca și cum ai fi membru într-o formație de rock de mică audiență din România. E ca și cum ai fi plictiseală antropomorfizată. Mai rău decât moartea.

Am mers repede în biroul președintelui Academiei Române, care era un om care murise recent, încă părea viu și vorbea destul de repede și de clar pentru un academician.

-Domnilor, pentru expediția dumneavoastră pe Lună aveți deplinul sprijin al Academiei Române, ne-a anunțat președintele Academiei, neexplicând în niciun fel în ce ar consta acel sprijin. Acum îmi face o mare plăcere și este o deosebită onoare pentru mine să vă dau însărcinarea oficială a Academiei. Dorim să botezați un loc „Popasul Haiducului” sau ceva similar.
-Ce?
-Mergeți pe Lună, puneți un țăruș acolo și scrieți „aici se va face pensiunea Popasul Haiducului”, să se știe că au venit românii pe Lună.
-Domnule președinte, am intervenit eu, deja avem însărcinare de la biserică să punem o piatră acolo să fie prima biserică, să știm că…
-Dacă doriți să purtați o discuție teologică sunt convins că veți găsi multe urechi dispuse să vă asculte pe Dealul Mitropoliei. Aici, însă, în acest templu al științei, al rațiunii, consider că rațiunea trebuie să triumfe și să puneți acolo un semn cu „Popasul Haiducului”. În felul acesta orice om de pe planetă care va veni acolo, chiar dacă nu ne știe steagul, bisericile sau obiceiurile, știe că dacă e ceva cu haiduci sigur e românesc și are mici.
-Dom’le, pare cam random.
-Faceți asta, de nu veți păți la fel ca Racoviță.
-Dar ce-a pățit Racoviță?
-Emil Racoviță a fost unul din marii oameni de știință ai noștri, explorator, biolog, speolog. A fost președintele fostei Academii Române vreme de aproape patru ani, că pe vremea aia așa se alegeau președinții Academiei, dintre oameni care însemnau ceva. A fost în explorare artică alături de Amudsen. A cartografiat bucăți din lumea încă necunoscută. A avut aventuri la care mulți dintre noi nici nu visăm. Și știi ce nume i-a dat unei insule pe care a descoeprit-o el? Cobălcescu!
-A numit o insulă după o firmă de taximetrie?
-A numit-o după un profesor de-al lui. Mare onoare, mare giudeț, uite unde ne-a adus, vezi pe cineva pe stradă cu tricouri cu Emil Racoviță pe el, unul din marii noștri aventurieri? Întreabă pe stradă cine știe de insula Cobălcescu! Doar câțiva inițiați mai știu cine și mai ales cât a fost Emil Racoviță, restul cred că e nume de liceu. Ei, dacă numea insula aia Popasul Haiducului ar fi știut toată țara de ea și de Racoviță, că asta ți s-ar fi spus la fiecare trei întâlniri cu prietenii: „Hei, știi că e o insulă în Antarctica numită Popasul Haiducului?”. De-aia vă zic să țineți considerentele religioase pentru alte birouri și ascultați de vocea rațiunii.

Acuma, știi cum e, dacă vrei să treci puntea te faci frate și cu dracu. Și i-am promis și ăstuia că punem un banner pe lună cu Popasul Haiducului, să știe românii și restul că am trecut pe-acolo și mai revenim când avem drum.

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.