(capitolele anterioare) În ziua lansării, de dimineață, Consiliul Suprem de Apărare al Țării s-a reunit de urgență, în urma rapoartelor că dinspre Mizil vine un fum puternic, negru și înecăcios. S-au înroșit telefoanele, s-au pus pompierii în alertă generală pe țară și zvonul că racheta a explodat în testele prelansare s-a răspândit rapid. A fost un moment de panică generală, dar trebuie să înțelegi că e normal, era prima oară când lansam ceva în spațiu cu echipaj uman.

Oh, cât de departe ajunsese România. De la o țară fără autostrăzi, cu școli unde cade tavanul pe elevii care nu s-au înecat în buda din curte, cu spitale insalubre și sărăcie, la o țară fără autostrăzi, cu școli nasoale, spitale la fel, sărăcie și Program Spațial Viabil. Primarul Mizilului, ales la al patrulea mandat cu doar 15 voturi, că 99% din populația orașului era formată din muncitori chinezi, s-a ridicat la înălțimea așteptărilor.

Înspre Urlați a amenajat un zid de grătare, sute de grătare cu mici, pentru afluxul de turiști ce urma să vină, lucru relativ nou pentru oraș, care avusese până la finalul mileniului trei doar cinci turiști înregistrați în întreaga istorie. De-acolo venea fumul, dar asta nu era tot, că au pus pe grătar și niște ceafă, berbecuț, porumb copt, cârnați de Pleșcoi, cârnați oltenești, o nebunie. Lângă ei era încă un șir lung de chinezi care învârteau wok-uri pentru populația din zonă dar și pentru curioși, dup-aia un rând de unguri cu kurtosi, turte și mere glazurate, ca să-i avem la mijloc pe asiatici, în caz că încearcă vreo figură.

Trei scene de concert au fost amenajate, cu soliști și ansambluri de muzică populară, una cu muzică modernă și una special pentru Armin van Buren. Cunoscutul DJ se afla ca de obicei, în România, și a fost adus de urgență la Mizil unde a fost făcut cetățean de onoare în procedură de urgență, i s-a dat o plachetă comemorativă și a fost trimis să bage ceva muzică să întrețină lumea până la lansarea propriu-zisă.

Eu n-am fost chiar de dimineață acolo, că mai aveam ceva de făcut. Trebuia să trec pe la biserică, să iau o piatră pe care să o pun pe Lună, imediat ce aterizăm, iar acea piatră să fie cea pe care se va construi o nouă catedrală, de data aceasta spațială. Conform calculelor preoților, întrucât gravitația era de 6 ori mai mică decât pe Pământ, am putea construi acolo o catedrală de 6 ori mai mare. „Va fi atât de mare încât o vei putea vedea de pe zidul Chinezesc de pe Terra”, discutau entuziaști mitropoliții. Întrucât eram de-al lor, cât de cât, n-am mai intrat prin tunelul subteran din Casa Poporului ci am fost și eu, ca domnii, cu turboliftul din spatele altarului Catedralei de pe Pământ. Mai mult, am fost înștiințat că Patriarhul va dori să discute personal cu mine o oră, doar noi doi, fără alte fețe bărboase, ceea ce era, totuși, o mare onoare.

În biroul său era un fum puternic și gros, simțeam cum aroma de tămâie îmi intră în piele și mă amorțește. Nici nu vedeam detaliile încăperii, doar un jilț simplu, dintr-un lemn vizibil foarte vechi, pe care stătea Patriarhul într-o sutană albă, fără pic de aur pe ea. N-a vorbit nimic vreo cinci minute, și eu tot stăteam tensionat așteptând să-i aud vocea și să mă trezesc iar cu dureri în urechi. Chipul său plutea în fum iar ochii îi erau roșii. Abia când am vorbit am înțeles așteptarea, căci vocea sa era liniștită și duioasă, ca o miere pentru urechi, un ton cald și liniștit. M-am prins că a așteptat să-mi intre tămâia în corp ca să-l aud mai bine.

-Ești stresat.
-Sunt.
-E normal să fii așa. Doar pentru că te gândești la cele lumești. Îndreaptă-ți gândul spre Dumnezeu și vei vedea cum frica dispare.
-Sfinția ta, am încercat, nu pot, nu merge. De fiecare dată când încerc îmi vine câte-o idee care mă deviază de la subiect și mă face să mă gândesc la tot felul de mizerii.
-Ăla-i diavolul. Nu știi să te ferești de diavol, ești prea crud.

Patriarhul a oftat și a mai mișcat fumul în încăpere.

-Nu contează, avem ceva pentru tine și lumesc, dacă te simți tu mai bine așa. Am decis, cu Sinodul, că dacă mori în călătoria asta te facem sfânt.
-Poftim?
-Te sanctificăm. Noi facem asta în fiecare an, tot lansăm noi sfinți și mucenici pe piață. Avem trei locuri libere în calendarul ortodox, poți să alegi dintre ele dacă vrei, dar ți-aș recomanda să ne lași pe noi să alegem, că avem experiență în domeniul ăsta.
-Da, bine, alegeți voi, dar la ce m-ajută?
-Te punem pe 20 ianuarie, dacă mori. Vei fi acel mucenic care a știut când a venit vremea adormirii sale și a știut ce va urma în locul său.
-Ce? Cum?
-Închipuie-ți un pic, deschide-ți mintea. Câți nu vor vorbi de tine după moartea ta, mai ales dacă ești sfânt? Câți oameni nu vor spune „Sfântul Ovidiu? A, da, firește că l-am cunoscut. Păi am fost colegi de liceu, am băut cu el atâtea beri în Gară la Căprioara că nu sunt martiri întru credință”. Sau „Sfântul Ovidiu? Mare om, mare caracter, am fost vecin cu el o perioadă, pe când stătea în Berceni, m-a ajutat să car un dulap. Am știut de-atunci că are ceva special”. Toți vor vrea să-ți spună numele, să pună întru slava ta pentru a se ridica și ei un pic în slava lor.

Cred că am mai zis că vocea omului era excelentă în acel birou. Nu doar timbrul ci și tonul, vorbea atât de frumos încât dacă aș fi avut bani la mine i-aș fi dat o sută-două de dolari pentru propășirea credinței sau ce-o vrea el. Cert e că, una peste alta, m-a liniștit omul, dacă suntem de acord cu convenția că încă este om.

Am plecat liniștit de-acolo, cu o piatră în buzunar și într-o limuzină mare neagră și totuși discretă care m-a dus lin până la Mizil, că noi popimea circulăm cu stil, nu ca plebea. Am fost și mai mulțumit când am văzut ce ni se pregătea la spațioport, că ceremoniile de plecare erau în plin avânt. Pentru prima oară eu și cu colegii mei ne-am bucurat de incomodele costume spațiale, că trebuia să stăm în soare și să ascultăm discursuri alte tuturor factorilor implicați în această afacere de căpătâi pentru țara noastră, iar costumele alea sunt făcute să reziste și la gerul spațiului dar și la canicula solară. Să ne înțelegem, oamenii care au contribuit la treaba asta se pot împărți în două categorii mari și late: ăia care au dat bani, au organizat treaba și au făcut-o și ăia care au ne-au dat voie să muncim pentru binele țării, toate autoritățile posibile din țara asta, ba chiar și vreo câteva din Uniunea Europeană.

Ăștia, fiind mai odihniți, că doar nu te doboară fizic pusul de ștampile cu „aprobat” pe munca altora, aveau chef de discuții. Când am ajuns eu un șef de prin Parlament tocmai compara eventuala noastră victorie cu victoria lui Ștefan cel Mare de la Podul Înalt.
-Doamne ferește, sper să nu fie așa, a comentat iritat Iulian.
-De ce meștere, nu e aia cea mai mare victorie a lui Ștefan cel Mare? Nu a spart el o ditai armată turcă?
-Da, da, foarte faină istoria, doar că degeaba o scriem dacă n-o gândim. Exact, aia a fost cea mai mare victorie a lui. Zi-mi așa, cât de tare e victoria ta dacă după ce i-ai spart pe otomani, ai rămas doar șeful Moldovei? Ăsta ne spune că după ce mergem pe Lună lucrurile o să rămână la fel încă vreo 500 de ani, tot cu alții super-puteri mondiale și noi cu otrăvitul fântânilor să facem țuică.

Și că veni vorba de țuică, eram pe schela de lângă navă, ne îndreptam spre rampa aia care leagă schela de navă și am mai dat de un grup de oficiali. Era un sobor de preoți, două fetițe îmbrăcate în costume populare, care ne-au oferit țuică, niște pâine, niște slană, o doamnă de la Căminul Cultural din Mizil, una din cele patru clădiri pe care nu le-am dărâmat, alături de Gară, primărie și o necropola din secolul IV de pe strada Țepeș Vodă, precum și șeful Statului Major General. Cu preoții am rezolvat-o rapid, i-am sfințit eu pe ei, că în calitate de călugăr cosmonaut le eram superior în rang. Cu ceilalți ne-am salutat prietenește, iar eu i-am cerut doamnei de la Căminul Cultural să-mi pună niște ceapă, slăninuță și pâinică într-o sacoșă, că poate ni se face foame pe drum și vrem să ciugulim ceva.

Doamna a rezolvat rapid problema, ne-a dat una de rafie în care a pus și o litră de țuică, după ce ne-a făcut cu ochiul și a verificat să nu o vadă șeful Statului Major General. În sacoșă am mai găsit apoi niște pliante de prezentare a orașului, niște brelocuri mișto, pixuri, o agendă și un CD cu muzică populară pe care l-am aruncat discret că n-aveam CD Player, și-oricum, aveam să facem cam trei zile până acolo, câtă muzică să ascultăm.

-Totuși, ar fi fost fain să-l avem acolo, a comentat Iulian, aduceam și noi ceva românesc, s-avem și noi un mesaj de zis.
-Ești cu cel puțin jumătate de secol prea târziu, de mult e mesajul unui român pe Lună, a intervenit Ela.
-Ce?
-Băi, voi chiar n-ați fost atenți la nimic din cursurile alea de cosmonautică? Ce dracu ați făcut diu ani de zile?

Am râs ca proștii așteptând explicații. Evident că am fost mai tot timpul beți la cursuri.

-Misiunea Apollo 11 a lăsat pe lună un disc de silicon cu mesaje audio de la șefii de stat din 73 de țări. Unul din ăia e Nicolae Ceaușescu.
-Poftim?
-Da, băi, ce naiba nu sunteți atenți. Pe Lună este, pus pe discul ăla, și un mesaj de la Ceaușescu pentru extratereștri sau oameni din viitor sau cine l-o găsi. Armstrong i-a adus aminte lui Aldrin să lase discul ăla că erau să uite de el.
-Oau! Și ce zicea Ceaușescu?
-Ce să zică? Vrei să-ți citez exact?
-Da, am răspuns în cor.

„May the first direct contact of man with the Moon contribute to the fulfillment of the aspirations for progress and peace of all people on Earth”

Încurajați de cuvintele dictatorului Nicoale Ceaușescu am urcat în navă și ne-am așezat la locurile noastre. Au urmat tot felul de verificări și preverificări, cu oameni vorbind constant în cască în timp ce-l auzeam lângă mine pe Iulian fredonând „Trandafir de la Moldova” și pe Ela enervându-se treptat când vedea cu ce fel de cosmonauți are de-a face. Sau poate așa-și exprima ea emoțiile, uitându-se urât la noi.

Apoi am auzit motoarele uruind și a început numătoarea inversă. Nouă, opt, șapte. Adică cred că asta ziceau, că numărătoarea era în chineză, că ăia ne-au făcut nava, și noi n-am avut niciun interes să învățăm chineza. Rahat, nici măcar chestii care ar fi trebuit să le știm că erau utile nu prea le știam. Nu e ca și cum sunt mulți experți în expediții pe Lună ca să te verifice la teme. Dar la un moment dat vocea chinezului s-a oprit și am auzit un pocnet scurt. După care am simțit că nava pleacă, iar eu rămân pe scaun undeva lipit de Mizil. N-ai cum să înțelegi senzația până n-o încerci, chiar recomand. Poate a durat câteva secunde sau minute, n-am cum să știu că n-am fost atent la cursuri, dar la un moment dat s-a terminat cerul pe geam am văzut doar beznă am crezut că am leșinat în sfârșit.

Dar nu era asta, era spațiul cosmic, iar spațiul cosmic e negru și întunecat. Eram în spațiu. Am simțit cum nava se rotește ușor, apoi am văzut soarele, altă treabă când îl vezi din cosmos, mult mai fain decât în Vamă. Luna n-o vedeam, dar o simțeam, știam că e undeva în spatele nostru, în unghiul mort, o simțeam și simțeam cum era tot mai aproape de mine.

Pentru prima oară în ultimii trei ani am început să râd din toată inima, în hohote. Ne-am bătut pe umeri tustrei, râzând fericiți și ne-am felicitat. Asta e, bă, am plecat spre Lună, ce-o fi acolo Dumnezeu știe, dar ne descurcăm noi cumva.

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |