Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună (XI)

(capitolele anterioare) Doamne, pentru prima oară era să agăț și eu ceva ca astronaut, paștele mă-sii. Eram la coadă la Mega, după moartea MRP-ului s-a mai relaxat regimul de cazarmă, și-mi cumpăram niște cârnăciori de bere cu bonuri de masă. Tipa de la casă, una drăguță, zic, a citit un pic bonul de masă cât aștepta să se printeze bonul. „Ah, chiar lucrați la Cosmodromul Mizil?”. „Da, eu sunt chiar cosmonautul Ovidiu”, i-am zâmbit. Mi-a zâmbit și ea și-am știut că aș fi avut o șansă de-un amor ghebos în zilele următoare.

În legătură cu moartea MRP-ului ne-am confruntat cu câteva probleme. Una e că pe camerele de supraveghere nu se vedea ucigașul, doar MRP-ul certându-se cu cineva în birou dând capul pe spate și-apoi brusc îi apărea un cuțit în piept.

-Iulian, Vio, despre ce vorbim aici?
-Știm exact despre ce vorbim, că nu suntem în filme de-alea de 24 de episoade pe sezon. Așa s-a zis și de romulanul nostru, că nu apare pe camere. Romulanul l-a asasinat pe MRP.
-Da, dar asta nu ne ajută cu nimic. Habar n-avem cine-i ăla și ce vrea. O fi cu rușii? Apropo, ce s-a mai întâmplat cu faza aia?
-Nimic, rușii neagă că ar fi avut loc vreun eveniment de gen.
-Deci, romulanul, omul cenușiu.
-Da.
-Ăla a apărut înainte să fim răpiți și să ajungă Vio în situația asta. El a fost spart în avionul așa zis rusesc.
-Da.
-Nu ne-am oprit cum ne-a zis, am ajuns în situația asta. Ce știm despre el?
-Că nu vrea să plecăm pe Lună. Și că e invizibil pe camere video, ceea ce înseamnă că posedă ceva tehnologie avansată de bruiaj.
-Spion?
-Probabil.
-Cu cine discutăm să scăpăm de el?
-Cred că Liu Phen e singura noastră șansă.

Și-am vorbit cu Liu Phen să se ocupe el și partidul lui de ceva spionaj să afle cine-i ăla. A doua problemă cu care ne-am confruntat a fost insistența lui Langstrom de a-l mai ține cumva viu pe MRP, sau măcar creierul lui în soluție că mai vrea să downloadeze niște memorii de-ale moșului.
-Ce mai vrei de la el, e mort.
-Nu e mort, mai pot ține creierul în viață o perioadă. O să-l tot stimulez cu informații să văd cum reacționează, din alea deja salvate. Am fotografii de rezoluție mare a creierului lui, sute de mii, stocate, pe paternuri de gândire. Memorii cum le zice el. Stimulez exact zonele alea, la nanometru. După care îi bag informații noi, să văd cum reacționează.
-Ce? La ce te ajută?
-Păi vreau să învăț AI-ul, pe Anchor, să gândească precum răposatul MRP.
-Ce? Nu așa înveți un AI să înțeleagă chestii, trebuie să-i bagi imput de la mii, poate zeci de mii de persoane. Nu de la un singur om.
-Da, și de-aia obții un AI mediu, că discuți cu media oamenilor. Și de-aia ți se pare din când în când retard AI-ul cu care discuți, Google, Facebook, ăștia. Eu vreau un AI care să învețe de la un geniu, nu de la toți țăranii care caută porno pe internet. Și cred că sunteți de acord cu mine că ăsta cam era un geniu.

La asta nu l-am putut contrazice. Și, oricum, nu ne-am putut da acordul, că nu eram rude. MRP-ul a avut o singură soție, care murise în 1995. De-atunci nu se mai căsătorise, dar făcuse numeroși copii cu diverse femei cu care fusese cuplat și-i recunoscuse pe toți. Ăștia erau, în total, vreo 48. Și au trebuit să fie chemați toți să discute cum împărțim averea și corpul răposatului și a fost un eveniment ca un congres, l-am ținut în sala de conferințe a bazei, a durat trei zile, a fost cu pauze de gustare și senvișuri și de toate.

Acuma știți cum s-a terminat toată treaba, dar probabil vă întrebați cum a luat totuși Langstrom creierul lui MRP. Ei bine, cât noi eram la congres el s-a dus la spital cu 500 de euro la el, a ajuns în camera rece unde era depozitat moșul și a obținut o oră de liniște și pace de banii ăia. E, dup-aia a decupat țeasta lui MRP, a scos un aparat cu care i-a extras creierul ca pe un muc din nas și l-a depus într-un recipient special pentru cărat creiere umane. Pentru transplanturi sau de-astea, s-au mai făcut. După care a luat tigva lui MRP, a scos două tuburi de SuperGlue, a lipit capul la loc și a spălat urmele de sânge. La frunte, unde se mai vedea urmă de tăieturi a dat cu chit de-ăla de rosturi care se găsește pe la Hornbach, de-ăla cafeniu, vreo 10 lei o cutiuță mică, a ieșit mișto, nici nu se vedea că i-a tăiat craniul cu flexul. Ziceți ce vreți, da’ nebunul de Langstrom era un profesionist de-ăla serios, neamț domnule, făcea curat după, nu ca ai noștri, știți ce zic, nu?

Și eram la casă și făceam ochi dulci casieriței și-l văd la cealaltă casă pe omul cenușiu. Se uita fix la mine.
-Călugăre, e rândul tău.
-Morții mă-tii, cred că ai greșit. Acum e rândul tău.

Am acționat rapid. I-am zis fetei că vreau punguță, ce mai contează acum. Am plătit cu cardul, m-am dus la dulapuri, am pus o fisă de 50 și am pus punga acolo.
-Hai afară, romulane.

L-am văzut cum se caută în palton după cuțit. M-am dat un pas în spate și mi-am pregătit cădelnița de pe mâneca dreaptă, o operă de artă, făcută din fibră de carbon, mi-a oferit-o Patriarhul direct în timpul ceremoniei mele de tundere în monahism. A sărit direct, fără fentă, cuțitul spre inimă. Am știut cu secunde înainte că va face asta. Am fandat în dreapta, am dat drumul la cădelniță, am lăsat-o să facă arcul necesar și i-am prins mâna după cot. Scurt, am împis un pic, i-am întors brațul pe dos, s-a auzit și pocnetul de rigoare. Cuțitul i-a scăpat din mână, dar nu s-a descurajat, s-a rotit rapid și mi-a dat un cot în față de mi-a spart nasul și m-a împins un metru în spate. N-a mai atacat, a luat-o la fugă pe străduțe, ținându-și brațul rănit cu mâna sănătoasă. M-am luat după el în timp ce-l sunam pe Iulian.
-Bă, oriunde-ai fi, cere la bază să mă urmărească după mobil și vino după mine cu o mașină, ceva. L-am găsit pe omul cenușiu, îl alerg pe străzi pe-aici.

L-am alergat pe nenorocitul ăla printre blocuri vreo jumătate de oră. Ajunsesem prin Popești-Leordeni pe la blocurile alea noi, a fost cea mai tristă urmărire din lume, lungă și cu nasoală, amândoi cam horcăiam și ne bălăngăneam în toate direcțiile prin hârtoapele alea și printre betoanele alea triste, mi-au dat și lacrimile la un moment dat. Dacă o filma cineva lua Cannes-ul trei ani la rând pe tristețea aia.

Când i-a tăiat calea Iulian cu mașina, de l-a urcat pe capotă am sărit pe el să-l bat mai mult de nervi că m-a făcut să particip la tristețea asta. Și Iulian era vizibil afectat că a sărit să-i care pumni cu nemiluita romulanului.
-Păi să nu ne lași tu să plecăm pe Lună, morții mă-tii uită-te mă în jur, nu vezi unde trăim? Suntem fierți între cutiile astea, bem praf și plumb toată ziua, suntem toți beți și drogați că nu mai suportăm depresia asta? Păi să nu vreau și eu odată în viață să respir oxigen de-ăla bun, fără tobă de eșapament în el, în Cosmos în morții mă-tii de gunoi, păi cine ești tu bă să-mi spui unde mă duc?

Romulanul și-a acoperit capul cu mâinile lui mari și a strigat „Destul!”. Vorbea cu gura plină de sâmge.
-Sunteți proști, nu vreți să înțelegeți, nu trebuie să mergeți pe Lună. Dacă vă duceți acolo nu vă veți mai întoarce.

De-aia când eram eu la 130.000 de kilometri de Pământ eram foarte panicat, și de asta, că am crezut că e tot mâna romulanului ăsta, că ne-a sabotat expediția în morții mă-sii lui. Că în seara aia a scăpat, ne-a mai zis odată că suntem imbecili, a tușit ceva sânge, după care ne-a tușit un fum pe gură de ne-a dat somn instantaneu.

Am fost găsiți o oră și jumătate mai târziu de colegii din bază, că telefonul meu încă era urmărit iar ăia s-au îngrijorat. Fusesem otrăviți cu un gaz, dacă ne mai lăsau acolo vreo oră eram ca și morți, așa am mai avut o șansă și ne-a ajutat și faptul că ne umpluse Alan de steroizi. În fine, n-am mai avut de-a face cu el până la lansare, și nici dup-aia. Dar măcar la final am aflat cine era cu adevărat și ce voia de la noi. Sau, mă rog, am văzut o parte din adevăr, lucrurile urmau să devină mult prea complicate.

O altă problemă pe care ar fi trebuit s-o rezolvăm a fost că n-am observat că președintele nostru începuse să înebunească. Moartea fizică a lui MRP l-a lăsat fără o grămadă de uși deschise, așa că a început să improvizeze. Cum în afară de acest eveniment tâmpit cu asasinarea lui MRP nu s-a mai întâmplat nimic nașpa în țară cel puțin un an, omul a început să creadă că cam toate astea i se datorează și că merită mult mai mult ca lider providențial de stat. Și problema cu nebunii e că încep să aibă succes la public, iar dacă sunt nebuni harnici și tenace, atunci acești nebuni încep să aibă foarte mult succes la public.

Faza e că de când cu proiectul cu Luna, economia a cam început să se miște prin țară. Chestia asta era un efort imens din punct de vedere logistic, am adus vreo 50.000 de chinezi la Mizil da’ tot a mai fost nevoie de forță de muncă, mai trebuia cineva să le aducă orezul, să le livreze TV-ul cumpărat de pe Emag, de-astea. Plus tot felul de piese, subansamble, schele și alte șuruburi ce mai trebuia pentru un cosmodrom serios, s-au făcut câteva și în România, că era plin de afaceriști europeni cu fabrici pe-aici și erau mai ușor de transportat. În fine, a fost bine, s-a umplut țara de bani iar în perioada asta doi oameni au fost în fața poveștii, MRP-ul și președintele. MRP-ul era mort acum, președintele încă mai mânca din laurii victoriei și credeau că i se cuvin.

Și pentru că n-am rezolvat problema asta am avut niște încurcături de n-o să vă vină să credeți, dar mult, mult după ce am aselenizat.

Share links: | | Nou! De la Mizil la Lună, epub sau pdf, gratis.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.