Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună (VII)

(capitolele anterioare) Dormeam pe spate și pentru prima oară m-am trezit odihnit. Eram într-un fel de cameră-depozit. Patru soldați cu cagule se învârteau și se tot uitau ba la noi ba la o ușă. M-am ridicat în coate să zic „băi, ce căcat se întâmplă aici”, când mi-am și luat un pat de armă în față.

Acuma, trebuie să înțelegi ceva. Eu știam cum e aia, eram familiar cu durerea, momentul ăla de panică care apare când ți se bălăngăne capul și-ți dai seama că nu mai ai controlul lui și faci o mică recapitulare și-ți dai seama că nu mai știi dacă ai dat cu capul de podea înainte sau după ce te-a pocnit ăla. Cam asta făcuse Alan cu noi câteva luni de zile, ne obișnuise cu fazele astea. Așa că m-am calmat brusc, când te întâlnești cu lucruri familiare ești chiar liniștit. Nimic nou. Am tras aer în piept, cu un picuț de sânge, să fie, și mi-am adus aminte de o figură de capoeira ce o văzusem într-un film. Și mi-a trecut prin cap foarte scurt o idee pe care n-aș fi avut-o în mod normal, cel puțin nu în urmă cu un an: „Cred că-l omor pe ăsta cu bătaia”. Și dup-aia m-am relaxat și mai mult, am lăsat un pic controlul și cam asta a fost. O fracțiune de secundă mai târziu eram întors invers și îmi propulsasem toată energia corpului în călcâiul drept, iar călcâiul drept direct în vintrele băiatului ăsta. A zburat de parcă era tras cu sfori, nici dacă-l împușcam în zona aia nu sărea așa. Am expirat.

Ăilalți trei s-au întors spre mine. „Sir, get down, now!”, a urlat unul dintre ei care părea căpitanul. Au zdrăngănit armele, ca să fie siguri că au înțeles mesajul. Unul dintre militari a făcut un pas spre mine, apoi s-a uitat brusc în tavan și a căzut lat. Iulian se trezise și el și aplicase un upercut înainte să-și deschidă ochii complet. N-am stat să mă uit să văd dacă a aplicat procedura corect, adică l-a și dezarmat pe ăla, că eram preocupat să fac un salt direct în brațele unui alt soldat. Mi-am sprijinit genunchii între el și mitraliera pe care o ținea, l-am luat de ceafă și am început să-i car coate în față. A încercat să-și descleșteze mâinile de pe armă dar până să reușească îl făcusem groggy și acum încercam să-l trag între mine și ultimul militar, ăla ce părea șeful.

Ăla, din fericire, nu avea treabă cu mine ci cu Iulian. Ăsta reușise cumva să-l dezarmeze și se uita la el în timp ce rotea un cuțit. A zâmbit și l-a aruncat jos. „Bine Johnny, hai s-o facem cinstită”. Militarul s-a năpustit la el, Iulian a eschivat și a ajuns în spatele lui. Și-a tras un braț pe lângă gâtul lui și a început să-l sugrume. Militarul încerca să scape din strânsoare și-l lovea puternic cu cotul în coaste. Iulian s-a uitat la mine și a zâmbit. „Vezi tu, Johnny, eu bătaie am mai mâncat, ultimele luni numai asta am făcut. Dar tu, încă, n-ai murit niciodată, și de-aia ești un pic speriat. Relaxează-te, trece repede”. Loviturile soldatului au devenit din ce în ce mai anemice și în cele din urmă a leșinat.

-Băi, bag picioarele în capul lui Alan, dar ce mașini a făcut ăsta din noi, a comentat admirativ Iulian uitându-se în cameră.
-Da, mă, am văzut, și eu am bătut vreo doi ca animalul, nici nu știu ce-am făcut jumătate din timp. Suntem doar noi?
-Nu, cred că e și Vio pe-aici, parcă l-am auzit.
Am ascultat cu atenție. Într-adevăr se auzea un mormăit. L-am găsit și pe Vio, tot pe spate, într-o zonă mai întunecată din camera-depozit.
-Băi, ce faci, scoală, hai să vezi ce buni suntem la bătaie. Erau patru soldați aici i-am spart eu cu Ovidiu, comando de-ăia.
-Salut băieți, a zis Vio cu o voce stinsă. Tocmai asta e problema, nu pot să mă ridic.
-Ești rănit?
-Da, de când s-au împușcat ăia în avion. De-atunci n-am mai putut mișca nimic mai jos de gât. Doar mâna dreaptă îmi mai merge.

Ne-am uitat cu atenție la el. Era bandajat în jurul mijlocului, dar bandajul părea destul de vechi, ieșise sângele prin el. M-am uitat fix la Vio neștiind ce să zic. Singura chestie care mi-a trecut prin cap a fost aia cu „no, Dumnezeu te-a pregătit pentru asta?”. Dar n-am spus-o, din fericire, am făcut și eu un lucru deștept în perioada aia.

M-am uitat la Iulian cu o privire plină de ură. Am rostit cuvintele clar și rar.
-Băi, chestia asta m-a enervat extrem de mult.
-Înțeleg. Și pe mine. Dar calm.
-Calm.
-Mergem?
-Mergem.

La ieșire din încăpere mai erau de pază doi mascați, i-am executat rapid. Ieșiserăm într-un hol înalt, cu pereți și briz-brizuri pe el. Candelabre, mochetă mișto pe jos, ne-am prins că e ceva castel, conac de bogați. Multe inscripții în germană, deci prin zona aia trebuia să fim. Ne-am uitat pe geam afară, eram undeva într-o pădure, pădure cât vezi cu ochii. Un parc fain în față și în rest pădure.

-Mă gândesc că planul nostru ar fi ăsta. Inspectăm un pic castelul ăsta, batem niște de-ăștia, ne uităm de o mașină, ceva. Trebuie s-ajungem undeva la grajduri, bănuiesc că acolo s-au amenajat garajele. Luăm o mașină și ne cărăm rapid de-aici, să-l ducem pe Vio la un spital, să-l anunțăm și pe boss de treabă.
-MRP-ul nu a mai fost văzut de zece zile.
-Ce?
-Sau cât o fi trecut. Înainte să ne ia rușii am sunat eu la bază, că voiam să văd care-i faza cu romulanul ăla care ne-a amenințat. Și nimic, nu știa nimeni nimic de el.
-Rahat. Deci suntem singuri.
-Cam așa.
-Bine, hai să ne ținem de plan și vedem dup-aia.

Planul suna bine, doar că mai toate coridoarele dădeau spre sala centrală a castelului și aia era plină de mascați înarmați. Aveau un fel de centru de comandă acolo, din ce am tras noi cu urechea așteptau venirea unui mare boss care să se ocupe de noi. Am început să facem ocoale și să tot încercăm uși. Într-una am descoperit o surpriză. Era o cameră mare, un fel de birou de-ăla de studiu, cu bibliotecă, glob pământesc, un jilț și pe jilț stătea MRP-ul uitându-se încruntat la telefon.

-Mihai, ce faci aici?

Omul s-a uitat la noi ca și cum ne-ar fi așteptat.
-Am fost răpit de două săptămâni de niște americani. Voi nu mai telefonați din când în când la bază să aflați știrile? Ovidiu, tu nu mai ești cu fata aia?
-Da, nu știu, cred că ne despărțim, ea zicea că am luat o pauză dar nu e așa, e adio. E nasol un picuț.
-Bine, chiar și-așa, mai întrebați și voi, ce mama dracului.
-Șefule, măcar stai bine, pe noi ne-a tratat ca pe saci.
-Bine? Gustă și tu cafeaua asta, a strigat revoltat MRP-ul arătându-mi o cafea la pahar de carton. Băi, mă jur, după Hiroshima și Nagasaki asta e cea mai hidoasă crimă pe care au făcut-o americanii, cafeaua asta.
-E chiar atât de proastă?
-Pișat, îți spun. Cafea de-asta și gogoși mi-au dat două săptămâni, cred că am deja două diabeturi.
-Mă scuzați că vă întrerup această discuție culinară, interveni Iulian, șefu, poate-l mai ții minte pe Tașcă, pe Vio?
-Da, normal, nu fă pe deșteptul cu mine. Unde e?
-E într-o cameră în aripa vestică. A luat niște gloanțe, nu se mai poate mișca.
-Cristoșii mă-sii. Am pierdut călugărul.
-Nu știm asta, trebuie să-l ducem la spital rapid. Ai idee cine e în spatele fazei ăsteia?
-Nu sunt sigur, am o bănuială. Dar dacă e cine cred eu, o să auziți cuvinte dure, a amenințat MRP.

Dinspre sala mare s-auziră împușcături. Am ieșit rapid tustrei și ne-am dus să ne uităm. Alți mascați, mult mai mulți, năvăliseră peste ăștia din centrul de comandă și acum se împușcau între ei. În câteva secunde câștigaseră invadatorii. Au început să tragă corpurile și să le alinieze lângă perete apoi s-au așezat în două șiruri, față în față. Au salutat și s-au retras un pas în spate. Dintre ei și-a făcut apariția Liu Phen. A privit scârbit camera distrusă și apoi ne-a observat. A încercat să facă un zâmbet.
-Am venit prea târziu?, a întrebat în româna lui melodioasă și perfectă.
-Da, a bufnit MRP. Ne-au eliminat un om.

Am coborât în sală și ne-am salutat. De-afară se auzeau elicelele unui elicopter, poate mai multe.
-Ale voastre?
-Nu, a răspuns tensionat Liu Phen. Soldații și-au schimbat rapid poziția.

Am ieșit în fața castelului. În părculeț aterizaseră două elicoptere imense din care ieșeau încontinuu soldați, de data asta identificabili cât de cât, trupe speciale SUA. Și ăștia se aranjau în poziție de tragere, chinezii noștri la fel. Un soldat american ce părea să fie rang superior a venit drept la noi și a salutat bățos.
-Bună ziua, ne cerem scuze de deranj, superiorul nostru ar dori să aibă o mică discuție cu dumneavoastră.
-Cu noi toți?
-Da, dacă se poate.

Ofițerul ne-a făcut semn spre unul din elicoptere. Din el au apărut câțiva soldați care cărau o masă și niște scaune. Le-au așezat rapid pe gazon, având grijă să le înfigă să nu le ia vântul produs de elicele încă în mișcare. Un alt soldat a adus două sticle de sifon și niște pahare. Din felul cum erau aranjate scaunele am înțeles de ce parte trebuie să stăm. Din elicopter au coborât doi tipi în costum, unul înalt și uscățiv, altul mic și chel. Cel înalt părea nervos și-l tot certa pe ăla mic. „Cine a autorizat asta, Fridricks? Vreau mâine dimineață demisii, vreau capete tăiate, înțelegi? Dau foc departamentului, să-ți fie clar, să-mi găsești responsabili”. A tăcut brusc când ne-a văzut, a venit spre masă cu pași mari și s-a așezat pe scaun. Ne-a salutat pe toți cu un „hello” egal și apoi s-a uitat direct la MRP.

-Mihai?
-Richard?
-Mihai, de ce ne aflăm în această situație?
-Înainte de toate, Richard, știu că nu se obișnuiește asta, mai ales având în vedere că asta este prima noastră întâlnire în acest context, dar să știi că n-am votat cu tine, asta-i una. Și-a doua e că mai du-te și dracului cu toate figurile tale, îmi faci tu mie extraordinary rendition în morții mă-tii de căcănar?

(alte capitole)

Share links: | | Nou! De la Mizil la Lună, epub sau pdf, gratis.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.