Eu chiar am răsuflat un pic ușurat când ne-au capturat rușii, gen. Eram de vreo cinci luni la Voineasa, într-un hotel de-ăla de securiști discret în pădure, rezervat doar pentru noi, cosmonauții, și nebunul de Alan Collins cu echipa lui.

Pe ăsta îl adusese MRP-ul de la Londra să ne bage în formă. Era întunecat la culoare, ziceai că-i marocan, mic, foarte bine legat și extrem de tare pe picioare. Știu asta că făcea și antrenamente corp la corp cu noi, n-am înțeles de ce. Fusese SAS, apoi lucrase în privat ca mercenar, se bănuia că a organizat minim două lovituri de prin Africa plătit fiind de diverse corporații. De ce ar lucra EAS-ul cu el mă depășea, genul ăsta de trecut ar fi o problemă mare de PR. Poate era foarte bun. Cert e că s-a uitat în mod special la mine.
-Avea dreptate marele boss, arăți cam ca o fantomă. O să avem de lucru, cât ai, 70 de kile? Trebuie să ajungem într-un an la 100.
-Uite ai văzut tu cosmonauți de 100 de kile, bre, l-am chestionat eu obraznic.
-Unde ai mai văzut tu cosmonauți în general? mi-a venit răspunsul.

Așa că începeam diminețile cu alergări pe munți, apoi injecții cu steroizi, mâncare specială din niște caserole vidate, băi de gheață, sală de forță, piscină, iar injecții și asta până la prânz, când eram trimiși la culcare. Seara era lejer, ne-alerga doar câte patru ore pe coclauri, noi cu rucsace pline de pietre în spate, el cu trusa medicală. Se mai oprea doar când cădea câte unul, să verifice dacă omul chiar s-a rănit sau e doar spart de epuizare. Dacă era a doua variantă cerea mobilizare, din nou. Adormeam rapid, dar nu era un somn ușor, că Alan venea neanunțat noaptea și ne lua la bătaie, trebuia să ne luptăm cu el ca să scăpăm să ne lase în pace. Trăiam într-o senzație continuă de aș dormi trei zile și aș bate pe cineva.

Plus că, no, relația cu Ela scârțâia destul de serios. Noi ne combinasem așa, că fuseserăm luați de euforia momentului, dar practic în afară de sex nu prea aveam multe de împărțit și nu prea ne suportam. Venise cu ideea să luăm o pauză, cantonamentul ăsta la Voineasa s-a dovedit a fi prilejul potrivit. Cum mesajele de la ea începuseră să fie din ce în ce mai rare, mi-era destul de clar cam ce decizie luase și asta mă cam deprima un pic. N-aveam timp să mă adâncesc în deprimare, că țuști sărea Alan pe balcon, dintr-un tufiș, de după o ușă și voia iar lupte, alergări, injecții, mâncat pastă de-aia nutritivă cu gust de ghips.

În seara aia ajunsesem la hotel destul de devreme, încă era un pic de lumină afară. Ne-am trântit epuizați pe canapele din recepție și ne-am pus tustrei pe admirat tavanul. Vreo zece minute am tot respirat prelung. Vio s-a ridicat primul.
-Băi, eu mă duc în cameră, fac un duș, bag niște rugăciuni și dup-aia mă culc.

Viorel Tașcă fusese tuns în monahism și făcut călugăr. Pe casca costumului său spațial, aflat momentan în stadiul de comandă, era pictată o frescă de la Putna iar combinezonul avea o cruce pe piept, dintr-un material special. Biserica a cerut și să-l facem negru, n-au fost de acord oamenii de la development, au explicat că în spațiu e beznă și că de-aia sunt costumele albe, să se mai vadă om cu persoană.

-Băi, dar de ce faci asta? l-a întrebat curios Iulian.
-Ce fac ce?
-De ce te rogi? Care-i faza?
-Păi eu cred în Dumnezeu și încerc să vorbesc cu el.
-Omule, mergem pe Lună, cred că am trecut deja de momentul ăsta. Îți dai seama că Dumnezeu nu există.
-Cred că tu vorbești de altceva, de ființa aia mitică cu barbă care stă pe nori și dă cu lăcuste și potop.
-Da, nu cam așa e?
-Aia nu e Dumnezeu, aia e o reprezentare a lui Dumnezeu făcută de niște oameni care nu erau foarte complicați la cap. Dumnezeu e altceva, e maimultdecâtomul, și-l vezi peste tot.
-A, ce nu poți explica e Dumnezeu, nu?
-Nu e chiar așa. E altfel, te uiți la un fotbalist bun, da? Știi ce face, știi ce poate să facă. Te-aștepți la el să joace bestial, nu? Ei bine, și chiar și așa, face câteodată o schemă ce te dă pe spate, te surprinde plăcut cu toate că știai că va face ceva mișto? Și știi cum comentatorii de fotbal nu pot spune decât „dumnezeiesc” la faze de-astea? E, acolo e Dumnezeu.
-Adică inspirația aia de moment.
-Da. Și o vezi în orice treabă și meserie, vezi pe câte unul care face mai mult decât crezi că ar putea face, și-o face oarecum neintenționat. Ăla de Dumnezeu.
-Asta poate fi explicat științific.
-Nu, nu se poate. Știința explică doar cum funcționează mecanismele din corp în momentul ăla. Nu-ți spune și de ce. Nu știm de unde vine inspirația, ideile, momentul de geniu. Adică știința nu știe, că eu știu la fel ca mulți alții asemenea mie: e de la Dumnezeu.
-Da, dar în principiu e tot o idee, nu ceva real. De ce te rogi?
-E atât de real cât cred eu că este. Zic Tatăl Nostru ca să mă aliniez cu el.
-Ce adică?
-Păi nu zic „vie împărăția ta”? Adică cred că ceea ce poate face este real, viu, împărăția lui, nu cred doar în el ca idee. Și „precum în cer așa și pre pământ” e doar sincronizarea cu Dumnezeu. „Facă-se voia ta” e doar un îndemn de renunțare la control.
-Adică?
-Păi în momentul ăla „divin”, când fotbalistul tău face driblingul ăla meseriaș, nu gândește, dă drumul controlului conștient pentru ceva inconștient. Și-atunci intervine Dumnezeu și preia el frâiele.
-Și tot repeți chestiile astea pentru că…
-Pentru că vreau să-mi intre bine în cap, e un fel de formă de autosugestie străveche. A, și pentru că astfel primesc super-puteri.
-Ce super-puteri?
-Orice. Știi că Iisus mergea pe apă, înmulțea peștii, făcea vin instant, nu? Ideea principală e că atunci când ai pe Dumnezeu în tine faci cam orice vrei în funcție de obstacolul care-ți apare în față. El avea nevoie de vin la o nuntă, a rezolvat. Eu trebuie să merg spre Lună și, la un moment dat ceva o să crape, ceva o să meargă prost sau poate va trebui să am acel moment de geniu uluitor care să ne scoată pe toți din belea. Și pentru momentul ăla mă antrenez eu în fiecare seară prin rugăciune. Să-i zicem antrenament psihologic.

-Stăpâniți-vă entuziasmul, copii, s-a auzit o voce și abia atunci am observat omul care stătea la pianul din recepție. Ziceai că-i romulan, avea o frunte atât de încruntată încât aveai impresia că-i crescuseră oasele din cap așa. Părea bătrân, aproape 60 de ani, avea tenul pământiu, un costum bleumarin închis și cumva nu ieșea deloc în evidență. Simțeam nevoia să mă uit constant înspre el să nu-l uit.

-Nu te supăra, cine ești dumneata?
Romulanul a ignorat întrebarea noastră.
-Șarada asta a voastră a mers cât a mers, e un moment bun să vă opriți. Zicea colegul vostru de pericole, nu sunteți pregătiți cu nicio rugăciune pentru ele. Și nici măcar nu trebuie să ajungeți în spațiu. Puteți să vă duceți la patronul vostru și să-i spuneți că renunțați, ar fi cea mai bună alegere pe care o puteți face.
-Dom’le, încă o dată, cine ești dumneata și ce vrei?
-Sunt un om care a văzut niște chestii și lucrează pentru niște oameni. Oamenii ăia nu vor să vă vadă pe voi, sau oricare altcineva, făcând chestia asta. Politicos și eficace într-o situație ca asta e să trimiți o solie, a spus romulanul după care și-a scos o batistă albă din buzunarul sacoului și ne-a fluturat-o.

Ne-am uitat la el fără să spunem nimic.
-Bine, cum vreți voi.

Romulanul s-a ridicat, a ieșit pe ușa hotelului și a dispărut în ceață.
-Băi, eu îl sun pe MRP, treaba asta nu mi se pare OK, i-am anunțat eu pe colegi.

L-am sunat degeaba, telefonul închis. Am sunat la bază, mi s-a spus că nu l-au văzut de vreo 10 zile. Am sunat-o și pe Ela, uite că găsisem motiv să vorbesc cu ea. Nici ea nu știa nimic, iar răceala prost ascunsă din voce m-a agitat și mai mult.

De-aia zic, când s-au spart geamurile, s-au aruncat grenadele, când trupe de mascați înarmați îmbrăcați în verde camuflaj au năvălit peste noi lătrând în rusă am fost chiar mulțumit, practic am răsuflat ușurat. Cum spuneam, eram rupți, așa că nu am opus multă rezistență, și când ne-au aliniat pe podeaua unui camion am zis „Doamne-ajută, în sfârșit pot să dorm”. Și am adormit.

M-am trezit iar într-un fel de Hercules, am aflat dup-aia că era un Antonv 12, eram tot legat dar încă obosit și plin de durere de la antrenamente și bătăile lui Alan. Voiam să ațipesc din nou, când o parte din peretele avionului a explodat și e el au intrat alți mascați înarmați, care de data asta urlau în engleză. După accent am presupus că sunt americani. A urmat un set de împușcături, grenade de fum aruncate, m-am trezit luat pe sus de un tinerel care-mi tot repeta „It’s OK, sir, stay awake”. M-a legat de el cu niște chingi și am sărit pe spărtura din avion, într-un zgomot infernal.

M-am gândit că ăsta nu poate fi atât de prost să sară din avion fără parașută așa că am adormit din nou. Ultima imagine pe care am văzut-o înainte să ațipesc au fost colegii mei, și ei agățați de alți soldați, plus încă vreo trei soldați mascați, toți plutind în timp ce avionul se dezintegra în trei explozii deasupra noastră.