Se spune despre Casa Poporului că are 9 etaje subterane, dar eu aveam impresia că noi coboram deja de mai mult de-atât. Eram într-un lift de-ăla sinistru, mare, mai mult grilaj decât suprafața netedă, eu, colegii mei cosmonauți, MRP-ul și șoferul lui plus un paznic. Călătoria mi se părea interminabilă, aveam impresia că petrecusem 15 minute cu liftul când acesta s-a oprit destul de brusc.

-Mersi, de-aici ne descurcăm, a spus MRP-ul concediindu-l pe paznic. Acesta s-a retras în lift, a tras grilajul după el și a plecat. Eram singuri într-un fel de parcare subterană. MRP-ul s-a îndeptat sigur spre un fel de camionetă din alea din care mai vezi prin gară că cară pachete de poștă. Ne-a făcut semn să-l urmăm. Stoian, șoferul, s-a suit la volan, normal și noi ne-am așezat pe margini. Extrem de calm acesta s-a îndreptat spre o gaură de tunel total neluminată.

Drumul ăsta mi s-a părut mai scurt, am ajuns imediat într-o structură subterană perfect luminată. Un canal cu apă ne despărțea de intrare. În stânga lui se vedea ceea ce părea a fi un submarin parcat acolo. Un pod drept ne asigura accesul spre un o poartă simplă într-un zid enorm de beton ce părea să se întindă la nesfârșit. Nu puteam să-mi dau seama cât de mare e structura dar ecourile apei ce clipocea în canal lăsau de înțeles că ar fi imensă.

Am coborât de pe camionetă, am trecut podul pe jos și am intrat pe ușă într-o cameră albă, cu pereți de sticlă, monitoare și câteva icoane. „Suntem sub Catedrală”, a exclamat Vio.

-De unde știi?
-Privește!

Doi călugări îmbrăcați complet în alb s-au apropiat de noi și au început să vorbească șoptit cu MRP-ul. Acesta a dat din cap că înțelege. S-a întors spre noi.

-Intrăm în audiență. Lăsați orice bani, card, de-astea aveți, lăsați-le aici.

Ne-am scos contrariați portofelele și le-am pus în tăvița pe care o căra unul din călugări. Celălalt avea o cruce argintie pe care o tot mișca prin fața noastră. La Iulian s-a oprit, l-a prins de mână și i-a smuls o brățară pe care a aruncat-o în tăviță. Apoi s-a uitat urât la el.

-Ce? am întrebat eu.
-Era o de-aia cu NFC, setată pe cardul meu, fac plăți cu ea la Mega. Aparent nu le place.

Am fost duși într-o altă cameră albă unde erau patru preoți ce ne-au tămâiat. Am ieșit afară și am fost trimiși spre un alt coridor luminat. MRP-ul părea să cunoască locul, ne-a făcut semn să-l urmăm, am făcut un pic la dreapta și ne-am trezit în fața unei uși imense de metal cu un bulb luminos în centru, ce radia o umbră roșie pe fețele noastre. MRP-ul s-a uitat la Stoian, ăsta a făcut semn că a înțeles și s-a apropiat de bulb, desfăcându-se la cămașă. Și-a expus pieptul pe care se vedea un lănțic cu un medalion. A desfăcut medalionul, era o icoană a Sfintei Maria cu Pruncul Iisus în el, bulbul a scanat pieptul șoferului și ușile s-au deschis.

Am intrat pe un hol somptuos. Greșesc. Somptuos este cuvântul pe care-l vom folosi când vom descrie cuvântul care descrie cât de superb era totul acolo. Nenumărate opere de artă, tablouri, schițe, sculpturi, modele, toate pe piedestale sau în cutii aurite, protejate de un cristal superb, totul pe un fundal de catifea roșie. Grigorești pierduți, vreo două chestii de Rodin, am impresia că am văzut mai mult Rembrandt decât la el acasă la muzeu, mici seturi de figurine aparținând culturilor neolitice, o bucată de perete dintr-o piramidă, cu hieroglifele pe ea, instrumente străvechi de măsurare astrală, hărți vechi cu lumea deformată așa cum o știam atunci, în vitrine de sticlă, capete de suliță și armuri, veșminte voievodale, cruci și coroane, nenumărate minuni la orice pas.

Era atâta artă și frumusețe acolo că am auzit prima expirație ca un zgomot obscen.

-Să mergem, avem treabă, a dispus MRP-ul și ne-a făcut semn să mergem după el pe hol. Am călătorit fascinați prin acest muzeu.
-Se pare că boss-ul are intrări grele, a comentat Vio. Suntem în buncărul subteran al Patriarhiei.
-Pe ce te bazezi? Pe faptul că șoferul lui are un medalion magic în piept care deschide uși sau pe faptul că sutem în cel mai superb muzeu pe care l-a văzut vreodată?
-Nu râde de ce nu cunoști! E extrem de greu să obții o audiență la Patriarh în buncărul Patriarhiei. Doar doi oameni au obținut asta până acum.
-Unde suntem mai exact?
-Suntem în buncărul subteran al Patriarhiei, se întinde de la dealul Mitropoliei până la Catedrală. Boss-ul nu e în Sinod, cred că au ceva conflict, n-a folosit intrarea pentru credincioși, turboliftul din spatele altarului Catedralei. De-aia a trebuit să ajungem aici prin Casa Poporului.

Mai voiam să-l întreb câteva chestii care mi se păreau neclare, când am intrat într-o încăpere imensă. Din estimarea mea era lată de cel puțin 100 de metri și lungă de vreo 200. Știu că vedeam în depărtare un fel de altar, dar nu puteam distinge detaliile. Asta cu toate că iluminarea era perfectă. Tavanul era o frescă imensă pictată cu o mulțime de detalii. La cât era de mare aeam imoresia că cineva a pictat acolo toată biblia, scenă cu scenă, mii de omuleți cu aure și mâini ridicate vorbind altor omuleți cu aure care se uită la ei cu gâtul strâmb, un singur Iisus crucificat în cer cumva care părea că levitează deasupra altarului și doarme.

Am mers spre altar în timp ce o muzică bisericească a început să se audă din ce în ce mai tare. Obiectul din fața noastră a început să fumege. Un grup de preoți și-a făcut apariția din spatele lui, am numărat 12. Altarul s-a desfăcut în două și din el a apărut un tub de sticlă imens plin cu fum. În aburi am putut vedea figura unui om stând pe un tron aurit, inspirând fumul abundennt din cabina sa. Apoi cabina tub s-a desfăcut brusc în două semisfere ce s-au retras silențios în spate și un miros puternic de tămâie ne-a inundat sala. Pe măsură ce fumul se disipa figura unui om cu o barbă, cu o privire dură, dar blândă totodată, îmbrăcat în halate albe cu cusături aurite, își făcu apariția.

Unul din preoți coborî spre noi și șopti către MRP.
-Patriarhul vă va asculta acum propunerea.
-Propunerea mea, preafericirea ta, este următoarea. Voi face sacrificiu, voi da lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, ce voi construi, voi construi întru Slava Lui. Primul satelit pe care-l vom lansa, să tragem date pentru misiunea asta, va fi numit Apostolul Andrei. Mai mult, racheta ce ne va transporta spre Lună va fi numită și sfințită în numele Sfinții Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache. Totodată asigurăm drepturi exclusive de sfințire pe orice obiect ducem în spațiu și pe teritoriul pe care-l vom ocupa pe lună.

Un sunet extrem de gros și puternic s-a auzit. Patriarhul deschisese gura, dar nu înțelegeam nimic din ce spune, era prea tare pentru urechile noastre. Ne-am dus mâinile la cap, toți cu excepția MRP-ului care părea antrenat în faze de-asta. Patriarhul a terminat de vorbit și a încheiat trăgând satisfăcut fumul de tămâie pe nas și pe gură. Un preot s-a apropiat de noi și ne-a tradus.

-Sfinția sa ar dori să duceți un mic dar pe Lună.
-Cât de mare e?
-E un dar sfințit, are 10 centimetri. Este de la muntele Athos.
-Atât?
-Și unul din astronauții voștri va trebui să fie călugărit.
-Ce?

-Boșca! a mugit Patriarhul din norul de tămâie.
-Darul sfințit este o piatră, este piatra pe care se va construi biserica, a început să vorbească tot mai repede preotul. Trebuie pus de un om sfânt. Și trebuie făcută de o rugăciune a unui om sfânt, pentru ca noi să fim siguri că cuvântul lui Dumnezeu a ajuns pe Lună.
-Atât?
-Atât.

MRP-ul s-a întors spre noi și ne-a făcut cu ochiul. Eu nu înțelegeam mai nimic. S-a întors spre preot.

-De acord. În numele echipei noastre accept condițiile.
Patriarhul a mugit iar făcând sala să tremure. Zâmbea de data aceasta.
-Aveți binecuvântarea Bisericii, ne-a spus preotul.

Ne-am înclinat și l-am urmat pe boss spre ieșirea din sală. Am trecut din nou prin superbul muzeu fără să mai scoatem o vorbă. Abia în liftul care ne ducea la suprafață ne-am deschis limbile.

-Călugărit? Cum adică călugărit?
-E un ritual, îl tund în monahism. Ăla dintre voi care se va călugări va trebui să doneze toate chestiile lumești la rude, apropiați sau la biserică, o să intre doar cu hainele pe el în organizația lor.
-Bine, dar e reversibilă treaba, nu?
-În principiu nu, dacă ai promis, o faci, ăstora nu le place să nu respecți cuvântul dat.
-Oricum, ce să ne facă, dau cu blesteme? Și, chiar așa, ce nevoie avem de ei, de binecuvântare și alte magii de-astea?

MRP-ul s-a uitat un pic surprins la noi.
-A, voi încă n-ați prins ideea? Pentru ca o posibilitate să devină realitate e nevoie ca foarte mulți oameni să creadă în proces. Mai ales în rezultatul final. Dar prima etapă în materializare este cuvântul, lumea trebuie să vorbească de chestia asta ca și cum ar fi real. Știu că voi, golanilor, încă nu credeți în treaba asta și momentan sunteți aici pentru bani. Nu e o problemă pentru mine, momentan. Trebuie să propag ideea asta la scară mult mai largă. Ăștia au o mare influență, încă, printre noi. Sunt mulți, sunt bine organizați, sunt antrenați în discuții de idei, că asta fac toată ziua. Ei, eu le-am oferit visul ăsta pentru ei, care e și al meu și ar trebui să fie și al vostru. Vreau ca Biserica să vorbească serios despre explorare spațială, că dacă vorbesc ei înseamnă că acum toată lumea vorbește. Și vreau sfințirea, știi de ce, că ăia sfințesc chestii reale, chestii care au început. Sfințesc șantiere și lucrări în construcție și chestii terminate. Dacă-și pun problema să sfințească o navă spațială înseamnă că o conceptualizează deja ca pe un lucru real. E un gest de care am nevoie. Plus că sunt mulți, și deschid multe uși, și e bine să ai multe uși deschise în perioada asta.

Liftul s-a oprit la suprafață iar noi am așteptat tăcuți ca paznicul să deschidă grilajul ce ne separa de ieșire.
-Păi și cu călugăria, ce facem?
-Păi voi puteți să mai vorbiți între voi să vă alegeți, dar știți deja răspunsul. Trebuie să plec, pa, vorbim mâine, la 9 să fiți la bază că avem mult de lucru. Nu vă mai îmbătați ca porcii, beți un pahar de vin și gata, cum să fii chiaun dimineața? Hai, pa!

-Eu o să fiu călugărul, a comentat Vio după ce mogulul a dispărut prin camerele Casei Poporului.
-Ești sigur?
-Nu, dar acum m-am prins de treabă. Și eu mă întrebam de ce are ăsta nevoie de mine, eu n-am școală, n-am meserie, de șmecheri n-are nevoie că e mai pe șmecherie decât orice mafiot pe care l-am văzut. Eu am venit aici să fiu călugărit.
-Ești supărat pe asta?
-M-am gândit mult în ultimii ani. Am făcut multe mizerii, mă gândeam să fac asta în câțiva ani. Nu neapărat acum, sunt foarte enervat acum. E nasol, e ca și cum îți pune cineva în brațe o chestie pe care ziceai că o faci de mult, dar o tot amânni, că n-ai chef, că știi că e grea și tot încerci să-ți aduni motivație, dar știi că nu prea vrei s-o faci, că ai fi făcut-o până acum. Dar tot crezi că e cea mai bună idee posibilă și zici că o faci, dar mai încolo un pic.
-Practic ți-a oferit cea mai bună motivație posibilă.
-Da, nu-i așa, cum aș putea să-l refuz?

Eu și cu Iulian ne-am uitat unul la altul. Crezusem o perioadă că omul ne alesese la mișto, sau din motive superficiale. Din experiența cu Vio Tașcă am înțeles că nu era cazul. Și ne-am speriat un pic când ne-am dat seama că MRP-ul poate să ne pună în brațe o chestie la fel de dificilă și s-ar putea să nu fim în stare s-o refuzăm, nu de altceva dar am tot promis c-o facem. Și e un pic neplăcut când stai și te gândești că ce vei face în viitor nu va mai depinde de tine.