Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună (IV)

(capitolele anterioare) Eram în birou la marele boss când au venit prima dată procurorii peste el. MRP-ul mă dădăcea și-mi explica cum nu e o mare șmecherie să dăm o parte din teritoriu la chinezi, și că oricum asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, important e să ne iasă și nouă ceva la faza asta.

-Ăștia se cacă pe ei de ani de zile să vândă niște porturi la băieții ăia, că-s lacomi și au nevoie de bani. Dar banii sunt irelevanți, banii nici măcar nu există, sunt doar ceva cu care măsurăm schimburile între noi. Doar primitivii se gândesc la bani ca la ceva real, e ca și cum mi-ai spune că scopul tău în viață e să ai multe număr foarte mare asociat persoanei tale. Eu dau un Mizil pe un spațioport, astea sunt chestii reale.

Eram totuși deranjat de ideea asta, mai ales venind din partea unui om care mi se recomanda drept patriot.
-Da, tu ai educație de-aia de liceu, ai impresia că țara e un teritoriu, un fel de teren. Avem aici niște teren și facem țară, și ne mai luăm niște teren că poate mai construim o șură, un garaj, o hidrocentrală. Dar asta e gândire de țăran, noi suntem mai învățați un pic, nu-i așa? Țara este o idee, un concept, nu o suprafață agricolă. E o înțelegere între un grup de oameni care decis să-și organizeze viața într-un anume fel. Simplu. România s-a înființat în mod real în primul război mondial, în 1917, când nu mai avea teren aproape deloc. S-au dus nemții la colegul lor Ferdinand și i-au zis „bă, pleacă, predă țara, ce nu înțelegi, te-am bătut, ți-am luat terenul, gata, s-a terminat”. Iar ăla a știut că țara nu e terenul, e conceptul, și le-a vândut trupelor conceptul de țară. De-aia s-au unit toți ăia cu noi, că și-au pus și ei problema: ce vrem să fim noi de fapt? Păi am vrea să fim ca ăia care vorbesc aceeași limbă cu noi și care când au fost sub asediul celui mai nasol bătăuș din Europa au zis „da, înțelegem faza cu bătaia, dar păstrăm țara. Ideea asta trebuie s-o păstrăm, să rămână, ni se pare foarte mișto să existe o țară cam România, că e OK, nouă ne place în ea.”

L-am întrerupt să-i aduc aminte că a venit al doilea război mondial și am cam pierdut atunci.
-Da, mă, am pierdut, dar doar teritoriu și ceva oameni. Ideea de România a rămas în sine. Și nu fi ipocrit cu mine, nu e ca și cum te-ai trezi dimineața și ai fi trist că uite, e mișto țara dar ar fi fain să avem și Basarabia. Tu abia mergi la Cluj o dată pe an, nu-mi spune că dacă ar fi unite țările astea ai merge săptămânal la Chișinău, că-ți pasă ție foarte mult de țară. Te doare-n cur de raionul Bălți.
A trebuit să admit că da, într-adevăr, nu prea îmi păsa de raionul Bălți, n-am simțit niciodată vreo strângere de inimă față de viața oamenilor de acolo sau despre vicisitudinile cu care sigur se confruntă.

Și-atunci a intrat secretara cu o față extrem de îngrijorată, s-a apropiat tiptil de birou și a șoptit suficient de tare cât să aud și eu, cum fac de obicei oamenii care vor să verse totul din ei dar nu vor să pară că o fac intenționat.
-Șefu, sunt doi domni de la Parchetul General, au zis că trebuie să vorbească imediat cu dumneavoastră.
MRP a părut un pic iritat, și-a tras ochelarii pe frunte și și-a frecat ochii.
-Ce mai vor și ăștia, în fine, cheamă-i aici. Ovidiu, stai aici că termin cu ăștia, că avem de discutat, îți dau ceva de făcut. Ce-ți mai trebuie, mai bei o cafea, Cici, mai adă o cafea la băiatul ăsta și adu-mi și mie o apă. Dar de-aia rece, da, ia din spate. Și băi, v-am rugat de atâtea ori, puneți de cu seara, umpleți frigiderul ăla cu apă, bem apă caldă ca rațele, mama dracului?

Cei doi domni de la parchet au intrat când MRP-ul încă dădea instrucțiuni despre răcirea apei în frigider. Doi tipi la costum, da pe unul se vedea clar că are o armă, sau poate două pe el, bine făcuți. Ăla care părea șeful, mai chelios un pic, s-a uitat urât la mine ca și cum n-ar fi trebuit să fiu acolo și am început să mă simt prost. MRP-ul a pocnit din degete atrăgând atenția asupra lui.
-E o problemă mai discretă, a început procurorul.
-Puteți vorbi liniștit, el este nepotul meu retardat mintal, după cum puteți vedea. Soră-mea e la spital la Fundeni aici, familia e cu ea, se operează la bilă, pe ăsta l-au lăsat cu mine. Nu pricepe nimic. Spuneți, cu ce vă pot ajuta.
-Păi cu dosarul dumneavoastră, cred că am mai vorbit, va trebui să veniți la audieri.
-Da, știu, mi-ați și trimis hârtii de-alea, nu vreau să vin, am treabă. V-am declarat ce am avut de declarat, discutați cu avocatul.
-Mai trebuie făcute niște clarificări, ați primit deja trei înștiințări.
-Da, știu, aud ce-mi spuneți, vă rog să mă ascultați și pe mine. Nu vreau să vin.
-Trebuie să vă informez domnule Popa că legea ne îndreptățește să vă luăm acum. Avem și o dubă afară, am discutat și cu procurorul general, vă putem lua. Am zis s-o facem discret, fără scandal, haideți s-o facem ușor că nu durează mult.

MRP-ul și-a tras din nou ochelarii pe frunte și și-a frecat vârtos ochii. Părea iritat.
-Ați vorbit cu procurorul general, spuneți, da?
-Da.
-Bine, vă rog să-i transmiteți că vin la audieri în următoarele condiții…
-Nu cred că se pune problema domnule Popa, nu puteți pune condiții.
-Ascultă-mă te rog până la capăt, a devenit brusc familiar. Deci vreau să-mi dați două borcane de cinci litri de sticlă pline cu dolari, hârtii de o sută, etanșate, un câine viu cu cocaină pură în el, de-ăla de contrabandiști, știi ce zic, și vreau ca un elicopter mic cu două locuri să fie parcat în spatele sediului.

Procurorul s-a uitat o secundă la el nedumerit, apoi s-a făcut alb la față. Au fost câteva secunde de tăcere după care a vorbit extrem de precaut.
-Pe cine o să creadă lumea?
-Nu-ți dau acum analiză de impact gratis, astea costă bani mulți. Da-ți dau un pont ca să poți evalua mai bine situația: eu am mai fost în poziția asta, adică luat cu cătușe, dat la televizor, făcut troacă de porci, malaxorul presei, penalul etc. Am această experiență, știu cum e. Nu zic că nu m-a deranjat, m-a sâcâit un pic, dar doar superficial, că m-ați ținut din treabă aproape un an. Tu crezi sincer că tu și procurorul tău general puteți ieși la fel de bine dintr-un experiment similar? Că știi cine sunt și ce sunt capabil să fac.
-Unii oameni au fost împușcați pentru cuvinte de genul ăsta, a comentat foarte încet procurorul arătând spre colegul lui.
-Da, dar nu de tine și nici de ăsta. Trebuie ambiție și pentru sportul ăsta, am cunoscut genul ăla de oameni, voi nu sunteți ăia.

Procurorul s-a întors brusc și a dat să plece. A aruncat un „Vom mai discuta pe tema asta”, doar să audă un „bine, pa” de la MRP. Au ieșit nervoși. Eu eram un pic șocat de dialogul ăsta, plus că rămăsesem cu informația aia în minte că e o dubă afară.

-Dom’le, chiar te arestează ăștia?
-Ovidiu, ce-ai, chiar ești nepotul meu cu retard? N-ai văzut ce s-a întâmplat aici?
-Păi ăla cu arestul și câinele cu cocaină, ceva aberant.
-Păi ăla cu arestul, mă tot freacă ăștia cu dosarul cu evaziunea fiscală, ăia nu înțeleg niște concepte de biznis, mă tot freacă cu astea și trebuie să o dezlegăm în cinci ani cu avocați, recursuri, căcat pansat, eu nu mai am cinci ani, înțelegi? I-am anunțat că gata, eu am treabă, nu mai discut cu ei. A venit măscăriciul ăsta, mâna dreaptă a procurorului general și i-am șantajat pe amândoi, simplu, că și eu știu în ce rahaturi sunt băgați și detaliile alea cu borcanele de cinci litri cu bani și câinele cu cocaină ar trebui să le știe doar ei doi și partenerii lor de afaceri. Și uite că știu și eu, și dacă mă freacă la cap le dau drumul în presă. Un milion de dolari m-a costat faza asta, am ieșit ieftin.

-Da, dar se merită, am confirmat și eu mai mult din politețe, că nu am capacitatea de a înțelege exact dacă un milion de dolari e o sumă bună pentru a bloca Procurorul General al României, că nu era genul de activitate pe care s-o practic frecvent ca să știu cât sunt prețurile. MRP-ul s-a prins că nu pricep.
-Ce, ți se pare mult? Păi pe candidat am dat 28 de milioane de dolari.
-Ce candidat?
-Candidatul nostru la președinție, nu ți-am spus? Da, exact, chiar despre asta voiam să-ți vorbesc, m-au deraiat ăștia cu prostiile lor, hai să-ți povestesc, deci, am luat un candidat la președinție, 28 de milioane de dolari am dat pe el.

-Ce? De ce?
-A, păi mi-a făcut raport juridicul pe contractul ăsta cu Mizilul și spațioport. Aparent ca să cedezi teritoriu trebuie să semneze șeful statului, că doar el are voie să facă de-astea. Și-atunci mi-am adus aminte că la anul sunt alegeri și am zis că până mai obțin eu niște finanțare, până mai organizăm treaba pe-aici, până v-antrenați și voi cosmonauții, să ne punem un președinte, să avem un om acolo, știi ce zic?
-Nu poți să cumperi un om.
-Ei, nu. Binențeles că poți, trebuie doar să găsești prețul potrivit. În cazul ăstuia, ia să mă uit cum îl cheamă, Toma Vrânceanu îl cheamă, da, ei în cazul ăstuia prețul este 28 de milioane de dolari.
-Cum, ia banii și semnează sau ce?

-Băi, de ce nu ești atent, eu am zis că vreau un președinte, nu o semnătură, dacă voiam semnătura aia o cumpăram acum. I-am făcut profil psihologic, avem la toți candidații, știm fiecare cam ce vrea. Ăsta chiar vrea să fie președinte, în capul lui e o chestie foarte mișto, să fii șeful la toți românii. E al treilea cotat în sondaje, nu prea are șanse de turul doi. Ca să ajungă mai sus are nevoie de niște uși deschise, la o televiziune, la o adunare, la o negociere, la o întâlnire cu ceva lider european sau american. E, ușile alea se deschid cu bani și noi îi dăm banii ăia.
-Și el se angajează să semneze dup-aia.
-Nu se angajează la nimic. El are un vis, noi i-l construim. Îl facem președinte, nu e chiar greu, toți ăștia sunt cu ochii beliți în telefoane, am o bază de date cu 10 milioane de date personale despre ei ce nu știe nici mama care i-a făcut. Am cumpărat-o de la Londra săptămâna trecută. Păi prin telefon eu am acces direct în fața lor și le zic exact ce vor să audă despre candidatul nostru. Asta se face cu bani și nici măcar nu e vorba de o sumă mare.

-Și-atunci el o să ne fie veșnic recunoscător că l-am făcut președinte.
-Nu, la scurt timp după ce ajunge o să aibă o criză nervoasă. O să descopere că, tehnic, cam toate pilele lui de președinte, toate intrările, toate negocierile au fost făcute prin banii noștri și prin consilierul nostru. Cât a fost în campanie n-a observat, că stress, oboseală, chestii, dar acum are ceva timp liber de gândit. Și se prinde că de fapt el e președinte, dar noi suntem președintele, că nu știe să facă nimic fără noi. Și dacă nu înebunește ca Emil Constantinescu, să se creadă președinte real, atunci devine omul nostru loial 100%. E genul de om care nu merge cu jumătăți de măsură. Profilul psihologic obținut de noi arată că șansele ca treaba asta să se petreacă sunt de 87%. O să mai lucrăm un pic cu el, să-i corectăm un pic traiectoria, să creștem procentul ăsta, dar în principiu al nostru e.

-Da, ok, și eu cu ce pot să te ajut la faza asta?
-A, tu trebuie să faci un test de stres pe el.
-Adică?
-Păi o să fie campanie, o să fie dezbateri, discuții întâlniri. Ăia cu care se bate sunt și ăia niște politicieni antrenați, canalii care au coborât în arenă, cu echipe puternice în spate și multe arme la ei. Ăștia or să tragă puternic în al nostru pe măsură ce o să crească. Ei, n-am cum să-l pregătesc pentru ce va urma fără să-l stresez un pic. Trebuie să-i testăm limitele la stres. Și s-o facem de mai multe ori, să-l creștem acolo, îl stresăm un pic, facem evaluare, vedem dacă a progresat, dacă răspunde mai bine la stres, iar facem un test, tot așa. Ideea e să nu spună vreo prostie în campanie sau într-o dezbatere televizată sau să se blocheze. Trebuie să-l obișnuim cu stresul.

Și-uite-așa am ajuns să construiesc un model psihomatematic de stres să-l folosesc pe viitorul președinte al României, cel care va semna actul prin care țara cedează teritoriu Chinei, ca să ne facă ăia un spațioport cu de toate, să plecăm și noi pe Lună, ca băieții.

(alte capitole)

Share links: | | Nou! De la Mizil la Lună, epub sau pdf, gratis.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.