-A, ți-am spus, nu?, vei face și tu parte din echipajul ăla de trei.

M-am uitat la MRP ca la ultimul prost.

-Presupun că era de la sine înțeles. Trebuie să te duci și tu.

-Omule, tot respectul și nu știu cum să zic cât de onorat sunt de propunere, dar asta chiar nu cred că se poate face. Mie mi-e frică și să zbor cu avionul.

-De ce?

-Ca să nu cad și să mor.

-Păi eu nu-ți cer să zbori cu avionul, zbori cu nava spațială, apoi cu modulul selenar un pic.

-Și ce, aia nu poate cădea?

-Da, dar serios, câți români pot spune că au murit în timp ce încercau să zboare spre lună? Momentan zero, tu ai putea fi primul, a râs MRP-ul și m-a privit optimist.

Da, normal că acceptasem oferta milionarului nebun, nu neapărat că-l credeam ci că plătea bine. De bine, de rău, în trei ani de zile cât ar fi durat proiectul aș fi strâns bani de încă un apartament, l-aș fi dat pe ăsta la închiriat și aș fi putut trăi lejer din chirie și ce mai prindeam pe ici pe colo. Plus că era o poveste mișto de spus la o bere.

Stăteam la palavre cu echipajul, adică ăia doi despre care știam sigur că vor fi pe navetă. Nici ăia nu erau mai breji ceea ce mă făcea să cred că MRP nu prea lua treaba în serios. Unul era un golan superb de 40 de ani, țigănos, uscat, tatuat, plin de șmecherie, cu o față de șobolan cu dinții ieșiți un pic în afară, cercel în ureche și un tupeu fantastic. Omul fusese golan real, să zicem interlop, dar nu de-ăla de mare succes. A umblat cu sabia la el, a intrat peste oameni în casă, a bătut ceva, a încasat ceva, drept mărturie stând cicatricile de sub tatuaje. În urmă cu vreo patru ani intrase într-un conflict pe la Chiajna cu mai mulți oameni de teapa lui și a încasat-o de era să moară. A stat vreo șase luni în spital și a avut timp să-l descopere pe Dumnezeu și-acum era tot religios, dar în continuare simpatic. Îl chema Viorel Tașcă pe ăsta.

Celălalt era un moldovean de-ăla de tip arian de prin nord, blond, înalt, ciolănos, incredibil de tare și aproape invulnerabil din ce mi-am dat seama. Omul putea să bea cantități nelimitate de alcool, să fumeze enorm și să nu mănânce cu zilele. Primise un zar genetic excelent, avea toți dinții în gură albi perfecți deși nu se spălase niciodată pe ei. În plus, numeroase surse spuneau despre el că ar avea unul din cele mai mari penisuri din România. Ca orice moldovean era pasionat de politică și filozofie și vorbea încontinuu numai despre de-astea, dintr-un nor de fum și aburi de alcool. L-am văzut într-o cârciumă cum s-a contrazis cu un malac, și-ăla rupt de beat și pus pe filozofie și politică. Iulian al nostru câștiga argumentul, până când malacul i-a tras un pumn fix între ochi, de i-a rupt ochelarii în două. Extrem de calm moldoveanul a luat o halbă de pe masă și i-a spart-o ăluia în cap. Apoi au mai băut încă vreo două ore și s-au certat pe subiecte de-astea, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nici unul nici altul nu aveau vreo experiență de zbor sau măcar vreo specializare într-un domeniu de-ăsta spațial, gen fizică, microbiologie sau astronomie. Iulian Coman făcuse științe politice, iar Tașcă nici măcar nu trecuse pe la vreo facultate, având doar un Bacalaureat luat cu un 6,05, aproape la limită. Dar măcar erau fizic foarte bine, eu nici măcar atât.

-Mihai, n-are cum, nu putem merge pe lună cu trei amatori, eu fiind cel mai amator dintre toți.

-N-ai înțeles, să mergi pe lună cu profesioniști super-specializați nu e un obiectiv al meu. Lasă-l pentru americani pe ăla, au făcut-o cinci zeci de ani și uite unde i-a adus asta. Eu am planuri mai mari, vreau democratizarea chestiei ăstea, vreau să demonstrăm că orice om poate s-o facă. Ca să fie accesibil de mers acolo, să-i tenteze pe aventurieri, altfel se descurajează lumea. Ideea ar fi că cu un pic de antrenament oricine poate merge pe lună.

-I-auzi, frățică, trebuie să mergi pe la sală, m-a avertizat Vio Tașcă.

-Și să vă lăsați de fumat, șerpilor, să nu vă prind că-mi fumați în rachetă că vă ejectez pe toți de la Centrul de Comandă, ne-a avertizat și MRP.

-Deci plătești tu abonamentul la sală, da?

-Aia și instructor, că nu te trimit acolo s-o freci. Trebuie antrenamente specifice. Mâine zbor la Londra, mă văd cu un tip de la ESA, a zis că-mi recomandă el pe cineva. Până atunci, golanilor, trebuie să faceți cunoștință cu Ela, a spus omul și a început să urle „Elaaaa, Elaaa, hai să cunoști cosmonauții”.

N-aș zice că era o bombă sexi de femeie, dar ne-am cam îndreptat toți cocoașele când a intrat pe ușă, arăta destul de bine. O blonduță subțirică, tunsă băiețește, arăta mult mai bine decât genul femeilor ce umblau prin cartierul nostru general, care erau majoritatea niște tanti de-alea amabile care lucraseră pentru Scorpion ani de zile, femei de încredere. Dar nu mișto, zic. Asta însă era o clasă superioară, părea din altă lume, și nu avea o privire amabilă. Aș putea zice că ne-a privit cu un pic de dezgust.

-Ăștia?

-Ce-au dragă, nu-ți plac băieții?

-Băiețiii, da, ăștia-s niște amărâți.

-Ela vine de la Elena, nu?, am încercat eu să mă bag în conversație.

-Oau, tu trebuie să fii ăla deștept, scriitorul, ia zi, ai făcut Filologia să te prinzi de asta?

-De fapt comunicare și relații…

-Aha, deci de-acolo ai aceste inshight-uri, mi-a tăiat-o scurt. Să-ți dau add pe Facebook?

-Ela va fi șefa voastră, a intervenit amuzat MRP-ul, ea va fi șefa misiunii românești spre Lună. Spre deosebire de voi, golanilor, a obținut o bursă MIT când avea doar 17 ani, are un doctorat în inginerie aero-spațială, are un brevet pentru un material semi-conductor inovator și a lucrat patru ani la NASA. V-am zis că avem oameni, acum e cu noi. Și trebuie să ridicăm ancora, băieți, azi mergem la Mizil.

-Ce facem la Mizil?, a întrebat Iulian.

-Acolo vom construi platforma de lansare. Citește-l și tu pe Ovidiu, a scris despre cât de avantajos e Mizilul.

-Da, glumițe, știu, a scris și Caragiale, și Bogza, Mizilul tot e subiect de mișto-uri.

-Nu-l desconsidera pe Caragiale, Iuliane, e cel mai inteligent român care a trăit vreodată. Ăla era o capacitate mai mare decât noi toți adunați.

-Ce-ai scris de Mizil?, m-a întrebat surprinzător de timid Vio.

-E, fantazam eu pe o idee, că am putea face la Mizil o zonă liberă de comunism, cam ca Shenzen-ul din China, unde să facem capitalism sălbatic pentru ăia cărora le place capitalismul sălbatic și să lăsăm restul țării să trăiască fericiți în comunismul ăsta pe care-l iubesc.

-Da, intuiția ta e bună, e spațiu acolo pentru un loc de lansare.

-Stai, am continuat eu să fiu Gică Contra, e posibil să lansezi o rachetă din România, cred că nu suntem la paralela care trebuie, nu sunt cele mai bune locuri la Ecuator?

-Mihai, văd că ai băgat adânc mâna în buzunare, nu te-ai uitat la bani, o să fii primul om care trimite afoni în spațiu, a comentat iar răutăcios Ela.

Cred că atunci m-am gândit prima oară că sunt prea prost și prea bătrân să mă îndrăgostesc de Ela Selecan și măcar intuiția mea atât de lăudată de MRP a fost corectă, prost eram, cum sunt și acum. Ce nu știam atunci e că nu eram prost în direcția care trebuie.

-Baikonur, a continuat Ela ignorând reflecțiile mele interioare, este situat la 45,96 grade latitudine nordică și este cel mai vechi și mai mare cosmodrom din lume. Până și NASA a făcut zeci de lansări de-acolo. Mizilul e fix pe paralela 45, e singurul oraș din România în situația asta. Să închiriem spațiu la Ecuator e prea scump pentru bugetul nostru. Până și americanii lansează din Kennedy Center, care e la 28,31 latitudine nordică, și ăia au avut bani.

-Aaaa, am încercat eu s-o dreg, asta-mi aduce aminte de povestirea aia cu „Cosmodromul de la Slobozia” de la sefiștii români din anii ’70-’80.

-Nu știu, nu servesc literatură proastă, mi-a tăiat-o Ela.

-Deci n-ai citit nimic din ce-a scris Ovidiu, nu?, a intervenit vioi Tașcă și Iulian cu MRP-ul au izbucnit în râs.

Am condus iritat spre Mizil, cu Vio Tașcă lângă mine făcând cruci la fiecare biserică sau troiță de pe drum și cu Iulian în spate care devora cutie de bere după cutie de bere enervându-mă maxim. Adică, știi cum e, când ai chef de băut și bea unul lângă tine, și tu nu poți bea, și ți se pare cel mai prost animal bețivul ăla? Cam așa eram și eu. Mi-aș fi dorit să fiu în limuzina MRP-ului, dar ea era ocupată de șoferul lui, Ela, șefa noastră, evident MRP-ul și bodyguard-ul lui de încredere.

Primarul ne-a primit cu cel mai bun chec al lui ba chiar a spart și două cutii de party-mix cu biscuiți de diverse dimensiuni, ne-a servit cu vin, apreciat cum se cuvine de Iulian, refuzat cu demnitate de Vio cel credincios și privit cu jind de mine, care șofam deci nu puteam bea. Și nu că n-am încercat să găsesc o metodă să scap, chiar am discutat cu bodyguard-ul să conducă el mașina spre București și să mă sparg și eu cu vinul primarului care, din declarațiile entuziaste ale lui Iulică Coman era cel mai bun vin de la paralela asta în jos. N-a mers, că ăla trebuia să stea în mașină cu șeful, așa că am ieșit pe balconul primăriei, la fumat cu colegii mei „cosmonauții”. Milionarul nostru a rămas cu Ela la discuții cu primarul, am auzit cuvinte, clar se referea și la noi și l-am surprins de câteva ori pe primar privindu-ne cu admirație, ceea ce înseamnă că MRP-ul le mințea bine, era cu motoarele turate la maxim.

Ne-am întors seara la București, nu fără ca doi polițai comunitari să-mi îndese micul portbagaj al mașinii cu niște tobă, cârnați, jumări, două pâini de-alea mari, rotunde făcute pe vatră și un pet mare de vin de cinci litri. MRP-ul ne-a zis să ne vedem la bază, bem un șpriț și discutăm. Am acceptat cu bucurie ideea, deja îmi plănuisem să devastez vinul, sau măcar whiskey-ul ăla bun al patronului. N-a fost să fie, omul ne-a oferit niște vin prost, spunea că i l-a recomandat un prieten bun, fost coleg de liceu. Abia după două ore cât am băut din politețe ne-a zis că el a tras concluzia că e foarte prost și nu înțelege cum putem noi să bem asemenea poșircă. Dar a recunoscut că a fost înșelat, e și asta o treabă.

-Suntem rezolvați, am bătut palma cu primarul.

-E suficient?

-Ei, avem un om acolo. Ăla e cel mai influent om din oraș, de-aia l-au ales primar. Cel puțin influent în zona opiniei publice, ca să zic așa. O să facă PR, gargară pentru noi, o să avem un pion în plus la minister. Plus că a promis că dacă treceți de stratosferă vă oferă fiecăruia 500 de metri pătrați de teren gratis să vă faceți casă acolo, și vă face și cetățeni de onoare.

-Ne-am scos, am comentat eu ironic.

-Nu râde de darurile celor umili, m-a corectat Vio Tașcă, Iisus le-a apreciat mai mult decât pe cele ale bogaților.

-Da, nu râde, că avem nevoie de omul ăla. Plus, o să mai vorbim și cu consiliul local, ăia de la județ, minister, o să mai fie multe de-astea. A, și ne-a zis că are un nepot, poate-i găsim ceva de lucru pe-aici, rezolvăm și asta. În fine, avem treabă, Ovidiu, cu tine vorbesc în special, trebuie să te mai întremezi și tu un pic, arăți cam ca o fantomă bețivă și nu primesc fantome bețive în Cosmos.

Ela plecase mai devreme invocând o întâlnire, noi am mai discutat până târziu în noapte. Culmea, după ce a plecat m-am gândit mai mult la ea decât la posibilitatea de a pleca spre Lună. Poate pentru că credeam că o călătorie spre Lună e imposibilă pentru unul ca mine. M-am întors acasă să scriu și am scris plin avântat uitând de mine, ca să descopăr a doua zi că am scris doar de Ela Selecan, despre cum va conduce ea misiunea spațială românească și cum putem privi spre viitor prin ochii ei duri. Sentimentul ăla cu urma să fac o prostie imensă continua să mă bântuie și n-avea nicio legătură cu colegii mei neexperimentați sau nebuniile lui MRP.