Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună

Mă uitam plictisit la coada de la cantina clădirii noastre de birouri și criticam în gând femeile care se aruncau la salate de parcă ar fi aur, în timp ce purtau tot felul de bluzițe de-alea să le ascundă burtica. În mileniul trei să sugerezi unui om că nu e ok să mănânce aceleași chestii cu care îngrășăm porcii e motiv de linșaj, mai ales dacă pui problema în felul ăsta, comparând mâncătorii de legume cu porcii. Evident că n-aveam nimic de făcut de-mi puneam problema asta și, mai mult, nici măcar mâncarea din vitrine nu mă atrăgea, pur și simplu eram ciufut de dimineață, degeaba.

Noroc că mi-a sunat telefonul, să-mi deraieze un pic gândurile. Număr necunoscut, pus pe ceartă deja îmi închipuiam cum îl iau de sus pe un amărât de la telemarketing. Dar la telefon era cineva atât de îndepărtat de un telemarketer încât mi-am redus urgent instinctele de prost.

-Bună, Ovidiu, sunt Mihai Rusu Popa de la MRPK Invest. Ai timp și dispoziție să discutăm ceva zilele astea?

Am avut o secundă de blocaj până am făcut un search mental după MRP. Evident că știam cine e, cine naiba nu știa în România, este unul din cei mai bogați și controversați milionari ai noștri. Din ce știam intrase în bulău pentru niște scamatorii economice, omul se dădea în continuare nevinovat, parcă ieșise dar nu mai știam exact, nu urmărisem fenomenul. I-am zis că da, seara ne putem vedea, mi-a dat adresa unei vile din centru.

Restul zilei mi l-am petrecut google-uindu-l pe Mihai Rusu Popa, să văd ce mai face și ce naiba ar vrea să discute cu mine. Ca orice milionar român post-decembrist avea afaceri în mai toate domeniile, de la media la imobiliare și era considerat un om de afaceri destul de capabil. În unele medii i se zicea „Scorpionul” datorită felului letal în care conducea negocierile, stătea, asculta, te privea cu atenție și apoi dădea una – o propunere zic, de te dădea pe spate. N-are rost să mai repet toate astea, le știi și tu că nu-s secrete, la fel cum nu e secret că a făcut vreo șase luni de arest pentru dosarul ăla cu evaziunea, și încă nu e rezolvată treaba complet, cred că e încă în procese.

Cu toate acestea omul a simțit nevoia să-mi mai povestească odată biografia lui, cât i-am băut vreo două păhărele dintr-un whiskey bun. Vila în care mă chemase era ceva imens, trei etaje, renovată recent, pereți albi peste pereți albi fără o decorațiune ceva. Era plin în schimb de cabluri trase pe jos, groase de-o mână, aparatură al cărei scop nu-l bănuiam încă, tineri mișunând în toate direcțiile cu cutii negre în mâini și cred că am văzut și vreo doi inși în halate albe, de-alea de laborator. Biroul bogătașului era la parter, într-o cameră ce dădea spre curtea interioară, unde puteam vedea o masă și niște scaune și, mai ales, o scrumieră, și eu cam simțeam nevoia să fumez, nu să ascult poveștile omului. Eram un pic tensionat, ca să zic așa.

-Hai să ieșim afară, văd că vrei să tragi o țigară, m-a invitat omul. Mai relaxat, m-am lăsat într-un scaun de-ăla de fier cu perne prinse de-asupra, am tras un fum și am așteptat să continue povestea.

-N-o mai lungesc, Ovidiu, hai să-ți spun acum ce am de gând să fac. Să facem, dacă te bagi și tu în proiectul ăsta. Lumea nu mă percepe ca un patriot, deși sunt. Am avut nenumărate ocazii să rămân afară, ar fi fost o prostie, doar șobolanii părăsesc corabia care se scufundă. Am impresia că țara asta trăiește într-o petrecere continuă, încă sărbătorește că am scăpat de comunism, și nu mai face nimic altceva. Este ca un adolescent întârziat care încă mai bea, fumează și aleargă după fuste la 40 de ani, înțelegi ce zic? Și cred că astea se întâmplă pentru că nu are un target clar stabilit, ca să mă exprim în termeni de biznis, și când nu ai un target, nu faci nimic, mergi de pe azi pe mâine în dorul lelii până ieși la pensie. Trăiesc cu senzația că această țară visează doar să iasă la pensie, ăsta ar fi marele scop nobil al ei. Și mi-e rușine mie de asta, că aici am făcut bani, și mi-e rușine să vorbim peste câțiva ani că am fost niște pulifrici ai istoriei, n-am făcut nimic. Așa că m-am gândit la un proiect de țară, un target care să-i trezească pe ăștia din amorțeală.

Mi-am înăbușit un căscat, simțind un demon de plictiseală cum începe să se zbată în mine. Încă un megaloman care vrea să fie parlamentar, președinte, de-astea și vrea texte electorale.

-Deci, ce vrei senator, deputat, l-am întrerupt eu vorbindu-i la pertu că așa îmi ceruse la începutul întâlnirii.

-Ha. Nu fi naiv, am 67 de ani, dacă voiam să mă bag în politică o făceam până acum. Ar fi penibil pentru mine, nu mă ocup de astfel de rahaturi. Am băut câte un șpriț cu toți președinții și prim-miniștrii români de după ’89, știu ce le poate pielea și care le sunt limitele. Niște coțcari cu orizonturi mici. Nu, dragul meu, proiectul meu e altul. Vreau ca în trei ani de zile să punem primii români pe Lună.

A fost rândul meu să pufnesc. Apoi să mă întreb dacă nu cumva mi-a pus ceva în whiskey, și am halucinații. Sau o fi dat el în senilitate precoce și acum delirează.

-Am impresia că faci mișto de mine.

-Deloc. Nu fi la fel ca ceilalți, nu privi asta cu defetism și ochelari de cal. Românii au făcut zburat cu avionul la câțiva ani după frații Wright, bănuiesc că ai auzit de Vuia. În 1903 Academia de Științe de la Paris i-a respins proiectul cu mențiunea, permite-mi să-ți citez, „problema zborului cu un aparat care cântărește mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată și nu este decât un vis”. Trei ani mai târziu după Wrighți a zburat și el 12 metri cu „un aparat care cântărește mai mult decât aerul” chiar la Paris. În anii ce au urmat a fost plin de români care au făcut de-astea, îi știi pe Vlaicu și Coandă, dar au mai fost Rodrig Golescu, cu avioplanul lui, Tache Brumărescu, cu avionul lui cu decolare verticală, Paulat, care se laudă că ar fi făcut primul hidroavion cu fuzelaj din lume și tot așa. Iar asta s-a întâmplat în doar 10 ani. În 25 de ani zborul devenise atât de banal încât aveam tipe ca Smaranda Brăescu ce stabileau recorduri mondiale la sărit cu parașuta. Înțelegi ce zic? De la „nu se poate să zbori” până la o femeie care sare de la 6000 de metri și aterizează cu o pânză în spate. Dintr-un avion. Elena Caragiani-Stănescu a zburat cu avionul la câțiva ani după Vuia, într-o perioadă în care femeile nici măcar carnet de șofer n-aveau.

-E un pas mare de la planoarele alea la mersul pe lună.

–E pă dracu. Pas mare doar dacă te uiți din direcția asta. Avem tehnologia necesară, avem ingineri deștepți prin toată lumea și acum avem și un țel. Am pierdut timpul jumătate de secol vorbind numai de organizare administrativă, comunism, regalism, republicanism și și-au luat americanii avânt. Tocmai ți-am spus că am mai fost în situația în care pe-aici se făcea tehnologie de ultimă oră, am avut oameni cutezători și pionieri și încă mai avem. Ce vrei să facem, o mai frecăm pe Facebook, ne plângem la talk-show-uri despre măscăricii ăștia lipsiți de ambiție sau ne apucăm de treabă?

-Nu mă pricep prea bine, dar am impresia că România nu are tehnologia necesară să zboare spre lună.

-Nu, dar avem bani și o putem cumpăra. Iar acum este mult mai accesibilă, Musk a redus prețurile și o să le mai reducă. Avem vreo trei companii private în Europa care fac zboruri sub-orbitale deja. Nu trebuie să spargi miliarde de dolari, cred că o putem face și cu mai puțin, la biznis mă pricep. Am și finanțare de la Ministerul Dezvoltării și Cercetării. Nu e mult, dar e un început. Hai să facem asta, zi, te bagi? Odată ajunși pe lună o să ne umplem de bani.

M-am lăsat în scaun trăgând absent din chiștocul țigării care se stinsese de mult.

-Fie, presupunem că vei face chestia asta. Eu sunt total pafarist în domeniu, nici măcar la aviație nu mă pricep. Ce rahat să fac eu?

-Să faci ceea ce ai făcut și până acum. Să povestești aventura noastră. Avem nevoie de PR, de poveste. Ți-am zis, scopul nu e neapărat să ajungem pe lună, deși o s-o facem, scopul este să dăm un target acestei țări să se apuce de treabă. Și cu cât facem targetul mai vizibil, mai palpabil, cu atât se vor băga mai mulți. Parcă la asta te pricepeai, nu?, la scris povești. Nu te dai tu mare scriitor? Iată, scrie treaba asta, îți garantez că va fi cea mai citită carte a ta. Îți dau șansa să participi la istorie, te bagi?

-Trebuie să mă gândesc, i-am zis ca să scap și să mă gândesc, că omul îmi părea nebun.

-Du-te acasă, ia o sticlă, fumează, fă ce vrei și dă-mi un răspuns. Aș vrea cât mai repede, că suntem deja destul de avansați în proiect. Nu mă supăr dacă nu te bagi, dar e pierderea ta.

În seara aia am fumat mult, până am umplut de fum micuțul meu apartament bucureștean. Un fel de încercare de sinucidere cu tabac, am analizat discuția cu Rusu Popa pe toate părțile, de la presupunerea că e o farsă, ceea ce m-ar fi enervat lejer până la cea că tot ce a spus omul ăla e adevărat, ceea ce m-ar fi panicat teribil, că nu simțeam că aș fi capabil să fiu martor la așa ceva, că aș putea explica suficient de interesant cât de tare e chestia asta.

Și m-am gândit mult dacă să scriu sau nu, că asta nici măcar n-a fost cea mai bizară chestie pe care mi-a propus-o Mihai Rusu Popa.

(Alte capitole)

Share links: | | Nou! Acum poți comanda

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.