Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XIII)

Tavanul și stalactitele, pietre, bucăți de oameni care săreau in toate direcțiile, urlete și pocnituri, inconfundabilul sunet al gâtului de ghiaur tăiat de iatagan, mirosul înecăcios de bobina arsa, toate coboară peste Arghezi și le simte deodată complet. În brațele sale este Adeen, și Adeen este rănită mortal.

-De ce ai venit, Adeen, de ce? Povestea noastră trebuia să se termine.
-Nu te-ai uitat odată îmapoi.
-Ți-aș fi făcut un semn, după plecare, dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
-Voiam să pleci, voiam și să rămâi, a horcăit Adeen și a scuipat sânge.
-Am ascultat de gândul cel dintâi.
-Nu te oprise gândul fără glas?
-De ce-am plecat? de ce-aș mai fi rămas?
-Că te iubeam.
-Dar tatăl tău mă voia mort.
-I-aș fi schimbat inima.
-Inima lui e de piatră, a ta abia mai bate.
-Ara Ghezi, qalbi, vânt al deșertului, sărută-mă.

Și Arghezi s-a aplecat și-a sărutat-o, primind ultima ei suflare.

O trăsese într-o încăpere laterală ce dădea din sala centrală și-acum plângea încetișor. În vaietul de bătălie de-afară nu-l auzea pe generalul Agamemnon care-i urla la ureche:
-Ioaneee, Ioaneeee!
-Lasă-mă…
-Ioane, hai să ne cărăm rapid și să le luăm și pe femei că ne omoară ăștia. Parcă planul era să evadăm, nu-i așa?
-Duceți-vă voi. Eu o să mai stau un pic.
-Mai stai un pic, mori. Și nu ăsta era scopul. Scopul era să facem o diversiune, să scăpăm noi. Asta a fost planul de la început, ai fost acolo când l-am discutat!
-Ce?
-Ioane, ai văzut armele ăstora? Ne nimiceau și dacă erau 30 de inși. Factorul surpriză cu eu ninja funcționează o singură dată. Trebuia o diversiune, femeia și războinicii ei urmau să moară, credeam că știai asta.
-Ești nebun? Ai trimis-o pe femeia asta la moarte intenționat?! Criminalule!
-Uiți că eu sunt general de armată! Activ. Ce omor în numele țării nu e crimă, dacă faci parte din ea, înțelegi?
-Ești bolnav la cap.
-Dimpotrivă, sunt extrem de lucid. Din punctul meu de vedere regina e importantă pentru țară, că nu e doar femeia lui Carol, ea e și șefa mai multor grupuri și organizații care fac țara asta să funcționeze, societățile alea filantropice, preocupările ei cu tradițiile și porturile, mecenatul literar, are pile, relații, lucruri de-astea, e importantă. Nu poate să dispară așa brusc, își pune lumea întrebări, e semn de slăbiciune.
-Ai sacrificat sute de pioni pentru o regină.
-Nu-s pionii mei. Și-n plus, trebuie să vă scot și pe voi de aici. Că sunteți români, și eu am jurat să apăr pe ăștia ca voi, românii, și trebuie să vă apăr, înțelegi?
-Ești incredibil de prost!
-Nu, tu nu vrei să înțelegi. Eu chiar cred în lucrurile astea. Știi de ce? Că au funcționat! A fost o meserie frumoasă, am avut multe satisfacții ca militar. Am văzut locuri la care tu nu visezi, frumuseți incredibile și irepetabile și orori care te-ar face să vomiți sânge. Și știi de ce? Pentru că am crezut în asta și am luat-o în serios, când regele mi-a oferit talismanul de seriozitate viața mea s-a schimbat. Nu a fost aventură în care să nu fi câștigat ceva.

Și generalul și-a atins cu un pumnal ochiul de sticlă, făcând un clinchet și rânjind satisfăcut. Arghezi oftă epuizat.

-Te felicit, generale, ești cel mai bun. Acum, că mi-ai distrus și viața mea, m-ai răpit din Africa, mi-ai omorât iubita, lasă-mă să mor, sau omoară-mă, dar taci te rog din gură că nu mai suport.
-Dar de ce să mori, nu mai ai pe femeia aia din Paris cu copilul tău?
-Aia nu vrea să aibă de-a face cu mine, de ce crezi că a fugit acolo cu copilul? Mă vede ca un monstru dement, a fugit de mine, că trăia cu spaimă lângă mine. Îi mâncam zilele. Ce crezi că căutam în Africa? Exploram monstrul ăla dement, voiam să văd cât de animal pot să fiu, cât de nenorocit, bandit și tâlhar pot să fiu, cât de josnic!
-Deci tu te duci în Africa să omori berberi că s-a uitat urât o femeie la tine și eu sunt ăla nebun?
-Nu înțelegi! Adeen a fost cea care m-a salvat, era un pansament pentru mine.
-Păi era doar un pansament. Ar fi fugit și ea după câteva luni cu tine, sau poate ani. Tu tot monstru erai și când ai dat de ea, n-ai schimbat nimic, n-avea cum să meargă.
-Nu trebuia să moară.
-Dacă nu erai un monstru nenorocit și egoist, nu murea. Dar tu explorai cât de josnic poți fi în Africa. Ei, uite, atât de josnic.
-Omoară-mă, generale, și încetează cu astea!

Generalul a zâmbit, a supt zgomotos un obraz și-a raspuns scurt:
-Nu.
-De ce? Sunt îngrozitor și n-a mai rămas nimic din mine, trebuie să mor.
-Ba, a mai rămas ceva. Ți-a mai rămas cuvântul ăla pe care mi l-ai dat.
-Ăla nu valorează nimic!
-Acum tu vorbești prostii. Cuvântul ăla te-a adus în inima Carpaților într-o rețea de orașe subterane secrete locuite de daci extrem de avansați tehnologic. Mai știi pe cineva care să fi reușit asta doar cu o promisiune, câteva cuvinte?
-Dar am pierdut atât de mult!
-Pentru rezultate mărețe, sacrificii mărețe. Roma a renăscut și mai puternică din propria cenușă. Spiritele puternice se călesc în focul cel mai aprins. Mai am citate de-astea până leșini, că a trebuit să le învăț la Academia Militară și mă asculta, Carol, știi cum e să te asculte regele țării la teme?
-Nu mi-a rămas nimic!
-Ba da, ți-a rămas cuvântul, și am stabilit că ăla e important și extrem de puternic. Genul ăsta de cadou mi l-a făcut și mie regele, când eram puștan. Fiind copil a fost mai ușor să mă modelez. Tu, om în toată firea, a fost mai greu, a trebuit să o facem prin traumă.
-Și ce fac acum?
-Te reconstruiești având cuvântul ca scop principal. Te ocupi de cuvinte, aparent îți plac, e sportul tău preferat, jonglezi cu ele, spui povești, auzi muzica lor, ești bun. Și-acum trebuie să scrii povestea cu ce s-a întâmplat aici, sincer, gândește-te bine de tot, caută în sufletul tău: știi pe cineva mai bun decât tine care poate s-o scrie?

Arghezi s-a ridicat în picioare învins, plin de lehamite.
-Fie… Să mergem.
-Și, cine știe, poate într-o zi o să fii atât de bun la cuvinte că o să câștigi un premiu literar sau ceva.

Poetul s-a uitat amplu în jur, pe câmpul de luptă, unde ultime pâlcuri de viteji mureau glorios, sub lupa din cer care înfățișa mii de dragoni negri de tablă venind amenințător spre Pământ și a rânjit disprețuitor.
-Zici? Cam mult.
-Cam mult? Scuze, am exagerat și eu.

S-au pus la pământ și au pornit târâș spre o altă gaură în stâncă, unde se ascundeau Racoviță, regina și Hortensia Papadat-Bengescu.

-Apopo, ce mă tot iei pe mine, Hortensia nu poate să scrie ea povestea?
-Băi, serios, ai citit ce scrie femeia aia?
-Am citit, e simpăticuț, curge un pic.
-Dar nu aude.
-N-aude.
-N-are ritm în treaba asta, e prea chițibușară.
-Lucrează mult la frază.
-Se simte transpirația…
-Se simte munca, e nasol, nu vrei să vezi așa ceva.
-Trebuie să pară ușor, nu-i așa?
-Trebuie. Trebuie să pară că și tu ai putea scrie treaba aia, că atunci e a ta, ți-o asumi și-ți place. Vezi la Eminescu ce simple par alea ale lui.
-Uite de-aia te frec la cap pe tine, poetule.

Au mai mers vreo câțiva metri și Arghezi a vorbit din nou.
-Și încă ceva, generale, nu știu dacă ți-am spus, dar acuma nu suntem iar prieteni. Cu prima ocazie o să te omor.
-Ar fi păcat să nu încerci. Dar te asigur că sunt mult mai pregătit ca tine la orice fel de luptă corp la corp sau cu arme.
-Poate cu armele tale. Dar nu m-ai bătut matale la cap cu cât de puternic e cuvântul? Cu ăla o să te omor.
-Ha! Atunci o să vezi ce frumos e când folosești puterea asta a ta imensă pentru rău. Îți garantez că n-o să-ți placă.
-Dimpotrivă, va fi o plăcere deosebită, te asigur. O să savurez momentul.

Până să ajungă la ceilalți generalul a trebuit să mai lichideze doi războinici daci pe parcurs, folosindu-se doar de un revolver, în timp ce Arghezi stătea degeaba, lipsit de inițiativă. Regina era un pic impacientată.

-Generale, mai durează?
-Maiestate, după ceasul meu, zece minute am zis, zece minute am făcut. Trebuia să-l recuperăm și pe poet.
-Bun, și-acum, care-i planul?
-Eu zic să fugim de-aici rapid, și să folosim o trăsură de-aia electrică de-a lor.
-Știi s-o faci să meargă?
-Maiestate, spuneați că ați văzut de-asta electrică la Berlin. Ne bazăm pe domnia ta.
-Profesorul Racoviță se pricepe la peșteri, de-aia l-am și luat cu noi. Ne arată el drumul.

S-au adunat și au plecat, din nou, de-a bușilea spre una din căruțele electrice ce zăceau la intrarea în sală. S-au cățărat rapid într-una și au început să se uite la ea pe toate părțile.
-Asta merge singură, n-avem cum s-o mânuim.
-Termină generale, astea electrice sunt mașini foarte simple. Trebuie să fie niște sârme pe-acolo, le cuplezi și pornește.
-Și direcția?
-Tot cu sârme!

Generalul a tras vreo două ture de mașină până a descoperi un panou, aflat în față, pe care l-a deschis cu cuțitul. Înăuntru, așa cum promisese regina, sârme.
-Și-acum?

Hortensia izbucni nervos.
-Doamne, ce mocăit ești, generale, dă-te la o parte, a strigat femeia și s-a băgat cu nasul în cutie și a început să tragă sârme la întâmplare și să le lege una de alta. Mașinăria începu să se hâțâne, ba înainte, ba înapoi, roțile se rotiră toate, inclusiv cele din spate. În câteva minute Hortensia a descoperit cum să manevreze trăsura.
-Toată lumea sus, hai să mergem.
-Profesore, prinse glas Arghezi odată ce s-a văzut în mașinărie, sper că știi să navighezi prin peșteri, e o întreagă știință la mijloc.
-Băiete, eu am inventat știința asta. Cred că o să mă descurc.

Și fără nici un zgomot au demarat rapid înspre întuneric.

(alte capitole)

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2020 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.