Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (XII)

Preafrumoasă Bendis, cât plânge sufletul dac pentru tine și chipul tău, cum luminezi tu nopțile în cântul imnurilor lupilor închinate ție. Cum dacii te văd rar, ascunși în stâncă, și cum te visează în fiecare noapte adormind sub o reprezentare a ta, imposibil de slabă, un bec sec și lipsit de personalitate ce stă în tavanul fiecărei dave. Tu, zeiță a nopții, virgină și puternică, ascultă glasul copiilor tăi. Venim spre tine, curând vom simți îmbrățișarea ta eternă.

Gerula al XII-lea, regele dacilor, președintele Academiei de Științe, șeful Sfatului Înțelepților, își termină rugăciunea și ceru să îi fie aduși prizonierii în sala mare a Academiei de Științe, aflată sub observator. Încăperea era imensă și nu-i puteai vedea capetele, iar tavanul nu era opac, ci cumva transparent, difuz, prin el se vedea luna la care tocmai se închinase. Pești se vedeau mișcându-se prin tavan, ca niște păsări bizare.

I-au fost aduși, destul de vineți și înfrigurați prizonierii. A dat ordinul pentru aranjarea sulițelor, câte un snop pentru fiecare trădător. Diverși slujitori se agitau în stânga și-n dreapta să-i îndeplinească dorințele, așa cum se face într-o monarhie serioasă.

-Ah, trădători, clanul lui Rhemaxos Duras și complicii săi supraterani. Bravo, Rhemaxos, tu ești Bastosul nostru, în nemernicia ta, ca un câine turbat, ai mușcat mâna care te-a hrănit, marele regat dac. Ai arătat romanilor calea spre Sarmisegetuza Ultima.
-Ba, s-avem iertare, eu i-am dus la mine la Dudava. Maiestatea voastră i-ați adus aici.
-Liniște! Cutezi a vorbi în templul sfânt al lui Deceneu!? Sângele tău și al neamului tău nu e suficient să spele rușinea aruncată de tine asupra nobilului popor dac.
-Ăăăă, maiestate, hrmm hrmm, mă scuzați, strigă Arghezi. Noi, ăștia, urmașii Romei, nu am venit aici la trădare, așa că dacă ne scuzați, am dori să plecăm, să vă rezolvați treburile în liniște.
-Îndrăznești să vorbești direct cu mine, piticule, cu Regele Dacilor!?
-Fără supărare, maiestate, în ultima lună am văzut cel puțin trei regi. După un timp te obișnuiești cu ei.
-Obrăznicie romană!
-Da, și-acum ce-o să-i faci, îl omori? comentă și Agamemnon Giurăscu-Buzău.
-Blasfemie! Adresează-te cum se cuvine, stârpitură, sări cu gura un om din preajma regelui dac.
-Da, iertare, eu nu-s ca poetul ăsta, eu știu doar un singur rege până acum, și ăla nu e ăsta, insistă generalul.

Regele pufni zâmbind.
-Vezi, Duras, vezi ce ai adus în sânul nostru? Acești golani aroganți, nu s-au schimbat deloc în ultimii 2000 de ani. Păi n-avea dreptate Burebista să încerce să-i ardă? Sau Decebal?
-Hmm, hrmmm, eu nu prea cunosc foarte bine istoria acestor locuri, nu-s de pe aici. Să înțeleg că voi între voi vă purtați o pică de acu’ 2000 de ani? interveni regina României.
-Pfff, doamnă, romanii n-au fost niciodată decât niște sudiști barbari care ne-au încurcat în misiunea noastră mult mai importantă pentru umanitate decât circurile lor.
-Știu, mi s-a spus, foarte nobil.

Arghezi se uită nedumerit.
-Am impresia că voi vorbiți despre ceva ce noi nu știm. Ce mare brânză au făcut lașii ăștia de daci?
-Nimic nu știe piticul, nu-i așa?
-N-am apucat să discutăm, soldații și spionii dumneavoastră ne-au întrerupt.
-Să discutăm ce?
-De ce fugeau dacii și ce fac aici. Aparent, nu de romani.
-Hai nu mă înebuni. Deci nu vă pasă de romani, nu? Sau români, întrebă apăsat generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău.
-Nu, a zâmbit superior regele Gerula al XII-lea.
-Aoleu! Păcatele mele, râse la fel de superior Giurăscu-Buzău. Păi și ce facem cu Galerius, domnule?
-Ce Galerius?
-Păi nu era el unul de-al voștri? N-a fost el împărat, nu s-a bătut cu perșii? N-a luat Armenia înapoi de la el? N-a fost el ăla care prigonea într-o veselie creștinii?
-A fost un mutant, nu avea permisiunea noastră!
-Aoleu! De-aia voia să redenumească imperiul roman în imperiul Dacic, nu? A murit la 61 de ani, nu e ca și cum v-ați opus serios lui. N-aveați radio de-ăsta deștept pe vremea aia, sau ce?
-Asta-i propaganda creștină a lui Lactanius!
-Mvai! Dar Regalianus care pretindea că e urmaș direct de-al lui Decebal? Dar Aureolus, Claudius al doilea, Quintilius, Probus, Maximian, cam mulți pretendenți daci la tronul Romei pentru un popor căruia nu-i pasă.
-Aceia nu erau de-ai noștri. Războinici din populația rămasă la suprafață.
-Oooo, dar să nu uităm pe cel mai important, poate, domnul împărat Aurel, cel care s-a retras de-aici. Parcă și el era născut în zonă, în Dacia, nu?
-La suprafață!
-Și convenabil a aranjat, cu toate că se pricepea cu cuceriri, vezi Palmyra, să se retragă imperiul de-aici. Avantaj voi, cărora nu vă pasă. Câți daci au rămas la suprafață dacă Traian a luat 500.000 de sclavi? Câți daci erați pe planetă de au rămas atât de mulți!?
-Piticule, nu înțelegi nimic, imperiul vostru de căcat nu e problema noastră. Tot ce doream e să fim lăsați în pace, că avem războaie mai mari de dus.
-Ha, cu cine? Cu băutura?
-Generale, interveni regina. Lasă-l.
-Maiestate, discutăm pe chestiuni pe care nu le stăpânesc în totalitate. Din ce știu eu, ăștia au fost niște manțogari tot timpul, am învățat istoria imperiului roman la școala militară. Mi se pare penibil să ne omoare oamenii peșterilor, zău!
-Generale, mai ții minte când s-a apucat poetul nostru Ion Arghezi să vorbească de marțieni și alte creaturi din spațiul cosmic?
-Da, era prăjit.
-Ei bine, nu e chiar așa. Dacii au dus un război mult mai important, mai exact au pierdut un război mult mai important.
-Ce?
-Piticule, nu înțelegi nimic, că gândești ca un pitic, comentă sentențios regele. Lumea asta nu e singură, e face parte dintr-o sumedenie de luni agățate pe cer, puse ca și lumea noastră de Sabazios, marele călăreț. Și la fel ca voi, romanii, și ei tânjesc la bogățiile noastre! Și-au venit aici, din cer, călătorind pe dragoni de foc și moarte, cu arme cu rău, cu sulițe magnetice, scuturi kinetice și coifuri electrice. Și ne-am luptat cu ei bărbat cu bărbat și am plătit prețul. Bravul nostru rege Burebista a căzut în luptă, s-a sacrificat strivind inima de radiații a dragonului lor cu mâinile goale.
-Burebista a murit asasinat de câțiva nobili.
-Nu-i așa? Că nobilii noștri se gândeau să-l omoare pe Burebista exact când se pregătea el să dea atacul final asupra Romei, când asasinarea lui Cezar era deja rezolvată. Hai să nu câștigăm războiul cu ăsta și să devenim cel mai puternic imperiu de pe planetă și să-l omorâm pe ăla care a făcut statul dac. Nu te-a doborât niciodată logica poveștii ăsteia, „generale”?, întrebă sarcastic regele. După acel atac a trebuit să schimbăm foarte serios prioritățile noastre.
-Ce zici, Arghezi, că tu le ai cu astea. Ciuperci, nu? întrebă generalul.
-Da, nu știu, halucinații de-astea n-am avut nici eu. Mă rog, am avut, dar nu le-am luat în serios, știi ce zic?
-Domnule Arghezi, vă garantez că nu minte, spuse regina.

-În anii ce au urmat, continuă regele, am folosit din ce ne-a rămas din dragonul lor să ne dezvoltăm știința și tehnologia. Am construit sub ceea ce voi numiți „Retezat” numeroase observatoare. Voi vedeți doar lacurile, nu și telescoapele de sub ele. I-am căutat pe invadatori și i-am găsit. Și-așa am aflat că vin din nou, și nu eram pregătiți pentru asta, de-aia noi ne-am băgat în munți și pe voi în mama voastră.
-Vrăjeală, insistă incredul Arghezi.
-E, dacă tot urmează să plecați spre Zamolxe, de ce să nu vă arăt. Quintus, dă-mi o imagine, te rog, ordonă regele omului de lângă el.

Acesta scoase un dreptungi cu butoane dintr-un buzunar și apăsă pe un buton. În imensa peșteră se auzi un huruit surd, apoi tavanul începu să tremure. Numeroase diafragme ce înconjurau tavanul se învârtiră, peștii din tavan dispărură și imaginea lunii deveni și mai clară. Apoi imaginea se schimbă și apăru Jupiter, imens și rece, Saturn cu inele sale, difuzul Neptun și apoi spațiul, negru și întunecat încât bezna se lăsă urât în toată încăperea.
-Mută pe releul de lângă centură, ceru regele.

Apărură alte sisteme solare, super-nove și găuri negre, comete și grupuri de asteroizi, planete bizare lipite una de alta, sori binari, piatră și apă și foc și-ntr-un final iar beznă. Doar câțiva pistrui cenușii în noaptea absolută.
-Mărește aici.
Imaginea deveni mai clară, pistrui mai mari. Pe măsură ce se măreau forma lor devea tot mai clară, un fel de capete de dragoni, cenușiu închis, aproape negru.
-Am ajustat un pic imaginea, dragonii sunt negri aproape complet. Când a venit primul în Carpați nici nu l-am văzut. Noroc cu lupii care ne-au avertizat cu urletele lor, frații noștri, copiii lui Bendis, mama noastră.

Erau sute sau poate mii de dragoni de metal negru.

-Vin spre noi. Ăia, primii, au fost doar niște iscoade. Abia i-am omorât. Ăstora nu le putem face față sub nicio formă, nici la 2000 de ani după, cu tot avansul nostru tehnologic.
-Le ia 2000 de ani să vină?
-Poate și mai mult. Nu știi cât de departe sunt celelalte lumi de noi, la vieți distanță. Știm din comunicațiile trimise de iscoade și din estimarea traiectoriei că aici vin.
-Și ce naiba vor, izbucni Arghezi, ce naiba e atât de important de merită să faci o călătorie de 2000 de ani pentru asta?
-Cum ce? Ce-ați vrut și voi! Bogățiile dacice!
-Da, scuze, vă garantăm că noi n-am venit pentru asta, așa că lăsați-ne să plecăm.
-Spionii mei spun contrariul. Regele vostru chiar a menționat asta în discuțiile de la Sinaia, că nu vrea să moară sărac. Cam asta e soarta rezervată romanilor care vin aici să tânjească după bogății nemeritate.

-Dar nu trebuie neapărat să te bați cu ei.
-Poftim?
-Nu trebuie neapărat să te bați cu ei. Nu orice problemă are ca răspuns războiul, ce nu vă e clar, vorbi calm generalul. Poate ar fi fost bine să fi învățat ceva de la Traian, celălalt care v-a bătut, nu doar de la călătorii pe dragoni.
-Ce să învățăm de la primitivul ăla fără viziune?
-Că nu toate se rezolvă cu omor și război. Era un general puternic în armata romană, poate cel mai puternic. Ar fi putut să se aleagă împărat, să încerce o lovitură de stat, cam ca Cezar, nu? Dar, nu, a avut grijă să fie „adoptat” de Nerva. Și-uite-așa a devenit împărat fără să omoare pe nimeni, fără să enerveze pe prea multă lume. De-aia în vârful columnei ăleia era el și nu vreun Decebal de-al vostru. El e mai jos, își taie gâtul.
-Nu știi ce vorbești.
-Nici tu. Diferența e că noi avem ceva obișnuință cu invaziile. De când s-a fondat Roma numai invazii am avut, de la cartaginezi la vizigoți la otomani, știm cum e. Și, uită-ne, tot aici, cea mai veche și importantă civilizație a lumii, mai ciuntiți, mai urâți, dar încă aici. N-am fugit, era ușor să fugim, cred că știi cum e. N-am fugit nici când a plecat Aurel al vostru, nici când au tot venit unii și alții peste noi. Și nu ne-a distrus nimeni, cel puțin nu suficient.
-Sper că te ajută credința asta să treci mai ușor spre celălalt tărâm. Că în seara asta, aici, se termină și povestea asta cu fuga voastră.

-Ba nu!
-O să ne oprești tu?
-Eu și cu vitejii lui Bahir Hariri.

Și un urlet puternic a cuprins întreaga încăpere și călăreți înfășurați în pânze negre, ca niște mumii ale diavolului, cu iataganele scoase și flinte în aer au năvălit de prin tuneluri și încăperi, atacând frenetic. Și-n seara aia de 29 martie 1909 s-a aflat și răspunsul la întrebarea „Cine ar câștiga dacă s-ar bate dacii cu arabii din Eritreea italiană în inima muntelui sacru Kogaionon?”.

Au fost dacii. Dacii au câștigat.

(alte capitole)

(NOTA: Imaginea care însoțește acest capitol reprezintă o ilustrație medievală făcută pentru manuscrisul „Liber de prodigiis”, a scriitorului roman Julius Obsequens. Acesta a trăit în secolul IV - era noastră și a extras din cartea „De prodigiis” a istoricului Titus Livius doar aspectele interesante și neobișnuite. De exemplu, la trei ani după moartea regelui dac Burebista a notat „ceva ca un fel de armă, sau de rachetă, s-a ridicat cu un zgomot mare de pe pământ și s-a înălțat spre cer”. Sub imaginea asta apare această notă în reeditarea medievală a cărții.)
Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2020 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.