Lumina nopții e perversă, că arată și ascunde în același timp, iar dava e doar un labirint de umbre pe care doar un băștinaș l-ar putea străbate. Sau poate nu, că în măreția sa Dumnezeu i-a făcut pe toți oamenii egali, cu excepția lui Zamolxe, pe care l-a făcut un pic mai deștept decât ceilalți. Noaptea, în umbră, și român și dac sunt invizibili, iar de pe la intrarea dinspre apus înspre vila tarabostesului, vitejii lui Rhemaxos Duras, cu puști pe umăr și iatagane la brâu, se retrăgeau în umbre și întuneric, discreți, unul câte unul, poate pentru a lăsa intimitate celor doi îndrăgostiți de sub terasă.

Dar cine erau cei doi îndrăgostiți de sub terasă, cine erau cei doi ce se priveau în ochi în tăcere, niciunul neîndrăznind să se apropie de celălalt, stând doar aproape chip lângă chip, simțindu-și respirația caldă și parfumul discret al prepăcatului? Ea era o femeie înaltă cu sprâncene subțiri, arcuite, ochi mari și albaștri, pomeți înalți, un nas drept și subțire, buze cărnoase și chiar și un zbenghi în bărbie. Pielea cenușie îi scotea și mai mult în evidență ochii albaștri ca cerul imediat după răsărit. El era un bărbat matur, călit în vânturile reci ale Antarcticii și în peșterile umede ale Europei, și-acum simțea cum mustața și barbișonul îi tremură din cauza unei dârdâieli interioare.

-Soția mea, logodnicul tău…
-Nu este niciunul dintre ei aici.

Deasupra terasei era un balcon, și-n el Arghezi trăgea la pipă, prea prins de gânduri să-i observe viitoarea giugiuleală de mai jos. Hortensia s-a întors în camera ei, și-acum poetul rememora scena, cum s-a mișcat prea lent, cum s-a uitat de două ori înapoi aranjându-și o șuviță și cum el nu s-a prins din prima. Și-a pus pipa în geantă, a aruncat-o pe pat în cameră, s-a aranjat un pic în oglindă și a ieși din nou afară și dintr-un salt simplu a ajuns în balconul ei. S-a apropiat tiptil de ușa care dădea afară și a privit-o prin perdea. Femeia se dezbrăcase până la brâu, lăsând să i se vadă corpul frumos și se ungea cu un fel de pomadă. Acesta ar fi fost momentul, dar când să intre s-a auzit o bătaie în ușă. Hortensia și-a tras repede capotul pe ea și s-a dus să deschidă. Singură, pentru prima oară de când a cunoscut-o, regina Elisabeta stătea marțială în prag.

-Bună seara.
-Maiestate, a făcut Hortensia o plecăciune.
-Pot să intru?
-Desigur.

Regina a intrat demnă, privind cu coada ochiului decorațiunile din cameră. S-a așezat pe canapeaua din fața patului și i-a făcut semn Hortensiei să se așeze lângă ea.

-Să înțeleg că discuția a fost una grea.
-Nici nu-ți închipui. Credeam că acum, la bătrânețe, după atâtea victorii, că lucrurile o să fie mai ușoare pentru această națiune. Am aflat că, dimpotrivă, va fi tot mai rău. Și nu cred că eu sau soțul meu vom mai putea opri ceea ce vine.
-Maiestate, vă fac un ceai, dacă vreți putem vorbi.
-Ah, nu, m-am săturat de politică. Vreau să mă relaxez un pic. Hai să vorbim despre poezie. Înțeleg că și tu cochetezi cu ea.
-Da, am scris câteva rânduri.
-Am scris și eu la viața mea. Atrăgătoare?
-Așa zic.
-Și literatură, înțeleg.
-Da.
-Ai arătat-o cuiva, literatura?
-Câtorva oameni de la cenaclu, diverși domni din înalta societate, literați, domni care apreciază lucrurile fine.
-Ahaaaa. Și eu am făcut așa. După cum ai observat, soțul meu nu prea e interesat de poezie.
-Oooo, nu, nici al meu. Mai citește câte una din când în când, dar rar și bățos, nu pune pasiune.
-De-aia am prezentat și eu literatura mea oamenilor care înțeleg ce-i aia. Bine, nu de-ăștia de-aici, sunt regină totuși, dar prin cercurile de la Berlin sau Viena știe lumea de ce pot să fac.
-Am întâlnit odată un poet rus, ceva conte, i-am recitat lui niște poezii o dup-amiază întreagă. E-adevărat, alt material, era și mai tânăr și a rezonat foarte bine.
-Cu poezia?
-Da, cu poezia.
-Ei draga mea, cu timpul, dacă-ți alegi cu grijă oamenii cărora le zici poezii, vei avea parte de mari satisfacții în domeniul ăsta. Sau chiar literatură.
-Da, și literatură, mă gândesc să scriu ceva despre viața doamnelor din înalta societate.
-Daaa? Ce interesant. Și ce știi tu despre viața doamnelor din înalta societate?
-Ei, știu discuțiile, bârfele, intrigile, dar și năzuințele sau temerile lor.
-Aha. Cred că, totuși, nu știi suficient. Mai sunt și alte aspecte, mult mai intresante.
-Ce vreți să spuneți, maiestate?
-Știi ce vreau să spun. Asta, poezia, literatura, bârfe, toate par atrăgătoare și fascinante, dar sunt alte lucruri mult mai fascinante. Vrei să-ți arăt?
-Desigur, maiestate, a spus Hortensia și s-a îmbujorat sfioasă de onoarea pe care i-o făcea maiestatea sa regina Elisabeta. Iar maiestatea sa i-a pus o mână pe umăr și i-a dat încet capotul la o parte, lăsând să i se vadă pielea fină și un sân perfect.
-Maiestate, ce vreți să faceți, a tresărit neconvingător Hortensia Papadat-Bengescu.
-Să vorbim de poezie, n-auzi, și mâna maiestății sale a coborât încet spre sân, apoi a ciupit-o scurt de sfârc. Hortensia a icnit un pic, s-a îndreptat de spate și a întors capul într-o parte, arătându-și gâtul subțire și alb. Regina s-a apropiat lent și a sărutat-o pe gât.
-Recită-mi ceva.

De după perdele Arghezi avea ochii cât cepele, și i s-au făcut și mai mari când un braț puternic i s-a înfășurat în jurul gâtului și l-a tras atât de puternic la el în balcon că n-a apucat să zică nici măcar un „hâc”.
-Nu pot să zic că nu m-așteptam la tine, poetule, la așa ceva, normal că tragi cu ochiul la budoarul cucoanelor.
-Generale, mai las-o dracului, i-a răspuns șoptit Arghezi furios, ai văzut ce se întâmplă acolo?
-Când stai vreo 30 de ani în jurul maiestăților sale nu trebuie să vezi neapărat anumite lucruri, le mai și deduci. Și nu e domnesc să pândești ca un țânc de 10 ani.
-Păi nu pândeam, mă pregăteam eu să mă bag.
-N-ai tu treabă cu astea, n-aveai o iubită în Ziz-Kaffr, inima și sufletul tău?
-E tocmai în Africa, dumneata m-ai răpit de lângă ea și taică-su vrea să mă omoare.
-Toate aceste afirmații sunt adevărate, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să te mai abții din când în când. Mai ales acum când avem o misiune, în paștele mă-sii de treabă!
-Păi n-ați negociat cu tarabostesul?
-Tarabostesul ne-a băgat mortu-n casă, destul de serios. Unde-i Racoviță?
-Pe jos pe undeva, prin bibliotecă cu amazoana aia.
-Hai după el.
-Păi și cucoanele?
-Lasă-le dracului de cucoane, Arghezi!

Arghezi a vrut să iasă pe ușă, generalul i-a dat de înțeles că gărzile care mișună pe coridoare nu-s de încredere, așa că au început să sară din balcon în balcon până la terasă să ajungă la Emil Racoviță. Într-una din camere ieșea o luminiță și se auzeau voci înfundate strigând în latină. Generalul dădu să intre pe geam când se opri brusc și-i puse o mână în gât lui Arghezi, să nu cumva să sară și el.
-Nici aici nu putem intra.
-De ce?
-De-aia. Și savantul nostru are o treabă la ora asta.
-Dom’le, ce se întâmplă, ne-au pus ăștia ceva în băutură?
-Posibil.
-Păi și noi de ce nu suntem afectați?
-Tu ești tot timpul afectat de asta, cum ți-ai da seama că-ți arde de bulănit cucoane?
-Păi și dumneata?
-A, nu știai asta despre mine, nu ți-au ajuns la ureche zvonurile? Eu sunt homosexual, frumușelule, a spus generalul și a rânjit cu subînțeles, strângându-i gura.

În cameră s-a auzit un pocnet care i-a făcut brusc atenți. Ușa fusese dată de perete și în prag se afla, înarmat până în dinți, grănicerul de la intrarea în munte.
-Trabaxes! a strigat Gențiana și și-a acoperit sânii cu pătura în timp ce Racoviță s-a băgat sub ea.
-Gențiana! Trădare! Cu un fiu al Romei?!
-E treaba mea cu cine împart patul!
-Dar e treaba statului când aduci în patul tău un dușman al ei. Of, Gențiana, n-ai vrut să accepți oferta mea. Acesta va fi sfârșitul tău, în sulițele în care nu m-ai lăsat pe mine să mă arunc.
-Ieși afară, Trabaxes, a urlat Gențiana căutându-și flinta.

Dar Trabaxes a intrat țanțoș în încăpere urmat de încă doi soldați daci.
-În numele lui Zamolxes tu și prietenii tăi spioni sunteți arestați! Luați-i!
-Ho, bre, stai așa că nu e așa, s-a auzit Arghezi. El și generalul au sărit în încăpere cu mâinile pe arme.
-Omul acela e omul nostru, a arătat generalul spre Racoviță ce-și scosese doar ochii de sub pătură.
-Știu, de-aia-l și arestez. Și pe voi, ce bine că ați venit.

Generalul n-a mai răspuns, a ridicat Colt-ul și l-a îndreptat spre capul lui Trabaxes. S-a auzit un pocnet și generalul a căzut la pământ.
-Ce se întâmplă aici? Ce-i cu scandalul ăsta? Garda regală înarmată la mine-n vilă?!

În prag apăruse și stăpânul casei, Rhemaxos Duras, și el înconjurat de gărzi.
-Generale, scuză-mă, a spus acesta și s-a uitat spre Agamemnon. Ți-am zis să nu mai scoți arme la mine-n casă, ăsta a fost unul de-al meu. Ca idee, te-a împușcat prin ușă, că putem vedea prin ele, doar că nu foarte clar. Te doare?
-Numai când râd, răspunse zeflemitor generalul icnind pe podea.
-Rhemaxos, trădătorule, știi că Sfatul Înțelepților a decis să nu discute cu ăștia. Și tu ai trecut peste, aveau dreptate să te suspecteze.
-Termină cu prostiile, Trabaxes, asta n-are nicio legătură cu Sfatul Înțelepților, e din cauză că taică-tu e încă supărat că i-am furat inima preafrumoasei Diurpaneea!
-Era promisă tatălui meu și tu ai încălcat tradiția. Toată viața doar asta ai făcut, ai călcat în picioare regulile și tradițiile noastre și acum ai încălcat decizia Sfatului!
-Mai du-te-n suliți cu tradițiile tale! Două mii de ani de tradiție și ce-am ajuns, tot ascunși, tot pe fugă! Când o să înțelegeți tu și tac-tu și toți îmbuibații din Sfat că nu fuga e soluția!?
-Nu e singura, Rhemaxos, sfântul rege Decebal ne-a arătat că nu poți fi înfrânt niciodată.
-Nuuuu, poate ajunge tigva ta trofeu în sala tronului criminalului acela!
-Ajunge! Sunteți cu toții arestați!
-Marș, mă, de-aici.
-Rhemaxos, ai maximum 300 de războinici aici. Eu am 3000 care au intrat în davă în ultimele ore. De cum a trecut fii-ta cu spionii pe la poartă, am dat alarma.

Bătrânul a înțeles imediat. A oftat și a lăsat umerii jos.
-Cruțați-o pe Diurpaneea, atâta vă cer.
-Nu, bătrâne, e prea târziu, 30 de ani ne-ai tot vândut povestea cu „n-am furat-o, a ales ea cu inima”. A fost alegerea ei să facă parte din acest cuib de trădători și să facă trădători noi. Vine și ea.

Pentru început au fost bătuți un pic, inclusiv femeile, cu excepția generalului care a fost prima dată vindecat cu performanta medicină dacică și apoi bătut. Au fost duși într-un beci mare și legați cu lanțuri de perete, întreaga misiune, familia Duras, câțiva soldați credincioși ai tarabostesului.

-Ce nu înțeleg, mărite tarabostes, este de ce ne-ai dat afrodisiace în băutură. Că toți aveam chef de babardeală, a spart tăcerea Arghezi scuipând un pic de sânge.
-E o tradiție a casei, nu v-a spus Gențiana? Noi facem parte din cei care n-au ascultat de Deceneu și nu l-am renegat pe Bachus. Băutură, orgii și manele, asta facem de fiecare dată când avem oaspeți sau e sărbătoare.
-Manele? Ce-s alea?
-Muzică de ascultat la o orgie, e perfectă, bagă ritmu-n tine.
-Incredibil, și-n cel mai adânc beci din inima pământului tu tot la babardeală te gândești, a icnit generalul.
-Generale, mai scutește-mă. M-ai luat dintr-un beci și m-ai adus într-altul, și singura diferență e că acolo măcar aveam de ce să mor. Aici mor că marele explorator Emil Racoviță a decis să exploreze și peșteri dacice mai strâmte decât alea cu care e el obișnuit.
-Îmi cer scuze, Arghezi, că nu m-am gândit și la tine. Dar când adormi, lasă gura aia deschisă, vreau să explorez până în ultimele clipe ale vieții, știi ce zic?

Arghezi era prea bătut, prea obosit și prea mâhnit să mai răspundă obraznicului de Racoviță. A lăsat capul pe perete și a început să scrijelească mucegaiul cu unghia. Răceala peretelui era plăcută pe obrazul său, a închis ochii și s-a pregătit să viseze.
-Ara Ghezi, Ara Ghezi, nadirul meu iubit, dar sunt aici, a auzit o voce plăcută într-o limbă pe care doar el o înțelegea.

-Și am cu mine și vitejii lui Bahir Hariri.