Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (X)

Se pot spune multe despre daci, dacă e să ne luăm după istorici antici se poate spune că au fost duplicitari, popor nașpa și scandalagiu. Dion Chrysostomos, un istoric grec ce i-a vizitat în anul 96 spune că erau oricând predispuși să se încaiere, poetul Ovidiu, exilat în această zonă drept pedeapsă, scrie în versuri că „Nu se tem de legi, ci dreptatea cedează în faţa forţei”. Herodot spune că nici măcar nu erau buni la bătaie și o face destul de explicit când relatează întâlnirea lor cu regele persan Darius, „au fost înfrânți deîndată, cu toate că erau cei mai bravi și mai viteji dintre traci”. Majoritatea confirmă că erau cam trădători și că nu se putea avea încrede în ei. Dar ce nu se poate spune e că nu se pricepeau la design interior.

Așezarea în care au ajuns membrii expediției era un exemplu de stil și aranajment inteligent. Cuprindea câteva case, amplasate pe diverse nivele, formând un fel de piramidă cu o vilă mare în vârf, cu un iluminat stradal discret, nici prea puternic, nici prea slab. În felul acesta nu vedeai pereții imensei peșteri subterane în care se aflau și nici tavanul, părea că strălucește în întuneric ca un oraș american noaptea iar neantul era doar neant și nimic altceva.

Au făcut o primă oprire la o casă aproape de vila din vârf, unde generalul a fost predat unui dac ce a fost prezentat drept „cel mai bun doctor din davă”. Agamemnon Giurăscu-Buzău a intrat pe targă înăuntru și a ieșit vioi și cu chef de viață, pe propriile picioare, un sfert de oră mai târziu.
-Domnilor, se pot spune foarte multe despre daci, că au fost niște labagii ai istoriei, că-s lași, dar nu că nu se pricep la medicină. Sunt ca nou.

Gențiana Duras l-a privit cu surprindere.
-Cum, nu știați? Mda, dacii sunt priviți ca niște fraieri în general, a spus zâmbind generalul.
-Omule, te-ai uitat un pic prin jur? Știi despre ce vorbești?
-Da, am văzut, dar tu te-ai uitat un pic pe-afară? Avem castele, blocuri și curaj. Avem un băiat care recent a zburat cu un aparat mai greu decât aerul. Ne-am bătut cu vreo două imperii și-am câștigat, când e ultima oară când ați făcut voi asta?
-Ha, mașini zburătoare, ce drăguț, a zâmbit ironic Gențiana. Haideți, să mergem, tatăl meu vă așteaptă.

Au intrat în vila din vârful dealului trecând prin mai multe perechi de gărzi. Femeia dacă le-a arătat fiecăruia camere în care se pot odihni și destinde un pic, dotate cu încălzire centralizată, paturi comode, bibliotecă și chiar și baie. Regina a fost invitată în camera de primire a oaspeților, ceva somptuos, cu numeroase bibelouri mari înfățiștând războinici, o fântână arteziană în mijloc, canapele pufoase și lumini plasate strategic să pară că e mai mare. Pereții erau decorați cu picturi interesante înfățișând viața clasică a unor crescători de albine, agricultori, meșteșugari. Un bărbat înalt și solid stătea în centru și părea a fi stăpânul sau cel puțin un rege. Era îmbrăcat într-un fel de capot de mătase mov, strânsă la brâu cu o fâșie de mătase aurie. Peste ea avea o blană gri-argintie strălucitoare, o apărătoare dintr-un metal necunoscut la mâna stângă și la gât un pandativ, înfățișând același cap de lup pe care-l avea și Gențiana, părea să fie blazonul casei. În cap purta o căciulă de blană ce se asorta perfect cu barba lui îngrijită și pufoasă.
-Salut și bine ați venit. Sunt Rhemaxos Duras, a vorbit bărbatul cu o voce pătrunzătoare.

Regina Elisabeta a intrat urmată de general care scana atent încăperea. Femeia s-a înclinat discret.
-Bine v-am găsit. Am primit mesajul dumneavoastră.
-Mă bucur. M-așteptam totuși să vină regele, parcă el era șeful țării.

Regina l-a privit cu dezamăgire, a oftat și s-a uitat cu subînțeles la Agamemnon. Acesta a ridicat din umeri și i-a tras rapid o palmă zgomotoasă.
-Maiestatea sa Regina Elisabeta m-a rugat să vă transmit că sunteți extrem de nepoliticos și că gândiți cam mult cu voce tare, a spus generalul accetuând fiecare cuvânt.
-Dom’le, cum îți permiți… a încercat să continue Rhemaxos dar n-a terminat că a mai primit o palmă identică.
-Și că în societatea noastră nu e politicos să o întrerupeți nici măcar când vorbiți prin intermediari.
-Dom’le, știi cine sunt, s-a răstit bărbosul furios doar ca să mai încaseze o palmă pe același obraz.
-Nu.
-Sunt cel mai important tarabostes din regat, nu un pileat oarecare!

S-a uitat semnificativ spre gărzi și acestea s-au activat imediat, îndreptând flintele spre general, doar ca acesta să scoată Coltul de la brâu și să-l îndrepte spre tâmpla boierului.
-Ha, armă cu explozie, ce primitiv.
-Suficientă ca să-ți trimit creierii ăștia primitivi pe pereții ăștia frumos colorați.
-Nu ești o partidă pentru un războinic dac, vei fi spulberat.
-Mă îndoiesc. Mai am o mână, un cuțit și carcasa ta drept scut. Te-atingi de regină și vă nulific civilizația până s-apuci să țipi prin undele voastre electromagnetice. Mă omori pe mine și batalionul meu va face cuptor din muntele ăsta. Cum i-am spus și lui fii-ta, eu m-am luptat cu două imperii până acum. Tu nici măcar cu modistul tău.
-Gigi, e suficient, a spus blând regina și i-a îndepărtat ușor mâna cu arma de la tâmpla nobilului.

Tarabostesul s-a relaxat și chiar a zâmbit în timp ce-și freca obrazul înroșit de palmele generalului.

-Trebuie să vă felicit, maiestate, pentru devotamentul și curajul slujitorului dumneavoastră.
-Iar greșești, domnule, generalul nu e slujitorul meu ci al țării, un concept mai complex decât o simplă ierarhie medievală, că țara e o idee, o meta-idee, nu un om. Și eu sunt slujitor al acestei idei, la fel ca și soțul meu. Fiecare are roluri diferite. Al meu este, astăzi, să vin din partea țării și să vă spun că am primit mesajul dumneavoastră. Mi-am petrecut ultimii 30 de ani din viață încercând să înțeleg cultura oamenilor din aceste locuri, am încurajat tineri talentați să se exprime în această cultură, s-o îmbogățească cu talentul lor. Cunosc numeroase limbi străine, ba chiar și cele din vremea dumneavoastră, greca și latina. Soțul meu este un om inteligent, și aș putea spune un lider desăvârșit. Iar un lider nu ia decizii la întâmplare și de unul singur, o face în cunoștință de cauză și are înțelepciunea de-a asculta de alții. Ca să conduci un popor în război sau pace trebuie să știi ce fel de popor este acela, iar eu sunt, fără lipsă de modestie, cea care i-a oferit aceste informații regelui. Iar el a înțeles, cu toată firea lui ursuză și neprietenoasă, valoarea acestor informații, și-a muncii mele, și de-aia suntem aici acum. Vă asigur că nu este cineva mai potrivit să vorbească cu dumneavoastră în această primă întâlnire a culturilor noastre. Eu am sugerat această expediție, vă cer să acordați măcar respectul pe care-l acordă Regele României acestei idei, dacă nu puteți mai mult.
-Ah, înțeleg. Îmi cer scuze pentru vorbele mele de mai devreme și da, aveți dreptate, ați demonstrat că sunteți cea mai potrivită persoană pentru această primă întâlnire.
-Bun, mă bucur că suntem înțeleși. Acum lămuriți-mă, vă rog, de ce s-a tras asupra noastră.
-O, asta e o mică parte a unei probleme interne cu care ne confruntăm de vreo câțiva ani. Sunt și altele. Problema este, după cum știți și dumneavoastră, cea a exodului. Va trebui să ne retragem cât de curând și de aici. De-aia v-am și contactat, poate veniți cu noi, avem o datorie față de locuitorii acestor meleaguri, avem oameni printre voi.
-De ce, Imperiul Roman nu mai există de vreo 500 de ani.
-Aaaaaa, dar nu despre Imperiul Roman e vorba, că nu de el fugeam. N-ați citit cu atenție tăblițele? Nu imperiile oamenilor sunt pericolul.
-Poftim?

O cameră mai jos, Emil Racoviță admira o bibliotecă imensă, plină de atlase, cărți și dosare.
-Pot să mă uit?
-Firește, l-a încurajat Gențiana.
-În ce limbă sunt scrise?
-Majoritatea în limba dacă. Avem însă și lucrări traduse în latină și greacă, pentru export cultural. Încercăm să împărtășim discret cunoștințele noastre cu lumea de sus.
-Fascinant! Aveți hectare de lucrări științifice aici, nu-i așa?
-Da, a zâmbit Gențiana.
-Râdeți de mine.
-Deloc. Zâmbesc că văd un bărbat pasionat de știință, e foarte plăcut. Majoritatea bărbaților daci sunt pasionați de luptă, război și aruncatul în sulițe.
-Ce-i aia? Am tot auzit.
-E, un obicei de pe la noi. O formă de sinucidere cu zâmbet, se consideră forma cea mai nobilă de curaj întâmpinarea morții cu zâmbetul pe buze.
-Posibil, dar sinuciderea e o prostie. Curajul în fața morții e lăudabil, dar este curaj doar dacă nu alegi tu când să mori. Să te sinucizi râzând e ca și cum ai avea curaj în fața unui urs în cușcă, n-are valoare dacă tu controlezi situația.
-Exact, sunteți foarte perceptiv domule Racoviță, așa gândesc și eu.
-Te rog, spune-mi Emil.
-Emil, spune-mi Gențiana.

Într-o altă cameră Arghezi tocmai ieșise de la duș și îmbrăcase un halat dacic. S-a îndreptat spre balcon să admire „dava” și să gândească. Ajuns acolo și-a aprins pipa și a împrăștiat un nor de fum în noapte. Simțurile lui ascuțite, antrenate în deșerturile africane și arabe au perceput o mișcare în balconul de lângă. Hortensia Papadat-Bengescu apăruse și ea, îmbrăcată și ea într-un capot dacic, cu părul desfăcut și mirosind a prospețime. Abia atunci Arghezi a observat cât e de frumoasă.
-Domnule Arghezi, știam că am recunoscut mirosul. Nici dumneavoastră nu puteți dormi?
-Nu prea.
-Vă înțeleg. Sunt mult prea multe lucruri de luat odată. Iată, am descoperit o nouă civilizație, ascunsă de secole.
-Da, e miraculos. Dar nu de asta nu pot dormi.
-Dar?
-Nenorocitul ăla de general, cu insinuările lui. E foarte priceput generalul la băgat idei în cap.
-Despre ce idei vorbim?
-Că suntem prizonierii ăstora și că trebuie să evadăm.
-A, dar am mai discutat despre asta, domnule. La fel ca literații, sau savanții, militarii au un mod aparte de a vedea lumea, printr-un cadru. Dacă ai un ciocan, multe lucruri din jur sunt cuie.
-Da, știu și vă dau dreptate. Și, totuși, ați observat gărzile?
-Da, am trecut prin cel puțin trei rânduri de gărzi până am ajuns aici.
-Păi tocmai asta e. Și dumneavoastră proveniți dintr-o familie înstărită, aveți un conac, două…
-Avem.
-Soțul dumneavoastră e un magistrat important.
-Da. Unde vreți să ajungeți?
-Câte gărzi înarmate aveți acasă?
-Niciuna. Avem un om, pe nea Petrică, soțul bucătăresei. El are armă, dar nu umblă cu ea în mână toată ziua. Și soțul meu are câteva arme de vânătoare, am și eu un pistolet în dormitor.
-Exact. Dar nu umblați cu el la brâu toată ziua.
-Doamne-ferește, nu suntem la nebuni. Trăim într-o țară civilizată.
-Da, și totuși aici vicepreședinta Academiei de Științe umblă cu flinta în spate iar tatăl ei are mai multe gărzi la el în vilă decât regele la Peleș. Prea înarmați oamenii ăștia pentru gustul meu, asta zic.

(Alte capitole)

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.