Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (IX)

Strabon este singurul care menționează muntele sacru geto-dac, în al șaptelea volum al „Geografiei”, mă rog, el vorbește de geți, și-i spune Kogaionon. Domnul Arghezi are ceva dreptate cu analfabetismul scriitorilor de istorie, deși avem o singură sursă, numele lui a ajuns cumva Kogaion, probabil e mai ușor de pronunțat. „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături”, spune Strabon, ceea ce înseamnă că trebuie să fie și un râu prin preajmă, cel puțin.

Cel mai probabil e vorba de râul Ialomița, pe care Herodot l-a menționat sub numele de Naparis, acesta înconjoară cumva platoul Bucegilor. Sigur, au mai existat și alte variante și opțiuni pentru muntele sfânt al dacilor, dar varianta asta pare cea mai plauzibilă dacă luăm în calcul Babele și vârful Omu. Preoții daci erau numiți drept „călători prin nori”, iar vârful acesta este constant înconjurat de nori. Tot Strabon ne spune de Zamolxe, zeul dacilor, că s-ar fi retras într-o peșteră pe-aici – peștera Ialomiței e doar la 10 kilometri de izvoarele râului – de unde mai vorbea doar cu regii din când în când. Se spune despre acest Zamolxe că ar fi fost nemuritor. Acestea-s doar presupuneri, ce știm de la Herodot e că un Zamolxes ar fi fost un sclav, elev al lui Pitagora, care a acumulat o avere imensă pe lângă cunoaștere și s-a retras la tracii lui, marele popor care-i cuprindea și pe geți și apoi pe daci, și a împărtășit cunoștințele sale cu ei. Am putea spune că Zamolxe a fost un om de știință al dacilor, poate primul, iar știința a fost în nenumărate ori confundată cu religia în acele vremuri de oamenii simpli.

-Sau poate chiar era un preot și un filosof și creator de idei. Știința trăiește din fapte exacte, dar ele se nasc dintr-un sentiment mai presus de exactități, dintr-o fascinație pentru mister, iar fascinația aia nu poate porni dintre savanți. Ei sunt limitați, gândesc doar în tiparele lor, în cadrul construit de ei sau predecesori pentru vizualizarea lumii. Poate Zamolxe chiar a fost un preot, a întrerupt-o Arghezi pe Hortensia.
-Domnule Arghezi, înțeleg aplecarea dumneavoastră pentru religie, dar aici vorbim de fapte.
-Fascinant cum vorbiți de fapte și niciunul nu sunteți deloc opriți de faptul că vă intră viscolul în gură, a comentat răutăcios Racoviță.
-Vă rog, domnule explorator, aveți ceva de adăugat la discuție?, a răspuns Arghezi.
-Destul de multe lucruri. Una ar fi că această discuție nu ar trebui purtată în timp ce ne deplasăm prin pădure, în vârful munților, urmărind o femeie bizară ce susține că ne salvează de niște colegi de trib de-ai dânsei. A doua ar fi că extrapolați prea mult din prea puține date, două scrieri de la Strabon, două de la Herodot, gata, deja știți totul despre o civilizație.
-Ne încurajează totuși faptul că am descoperit câțiva daci în ulima jumătate de oră.
-Da, sigur, este doamna din față dac? Sunt cei care ne-au atacat daci sau sunt doar chestii pe care voi, nebunii, voiați să le auziți?

Mergeau în șir indian prin pădure și prin viscol, cu Duras în față iar ceilalți ținându-se unul de altul cu o sfoară ce-i înconjura pe toți. În capătul sforii era o sanie improvizată în care era așezat generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău și tras de tot colectivul.
-Pentru numele lui Zamolxe, puteți tăcea încă 10 minute din gură? s-a răstit Duras din față.
-Deci Zamolxe e zeu pentru ei, a comentat Arghezi.
-Vreți să discutăm asta acum?
-Nu chiar, dar nu înțeleg de ce trebuie să tăcem. Dacă sunt urși sau lupi pe-aici mai degrabă îi alungăm dacă facem scandal.
-Nu și pe vârcolaci.
-Of, doamne, nebunii vorbesc iar de vârcolaci, a pufnit Racoviță.

Duras s-a oprit și s-a întors spre grup.
-Dumneata, cum îți zice?
-Emil Racoviță.
-Domnule Emil, înțeleg că sunteți xenobiologul acestei expediții?
-Ce?
-Cel care cunoaște sau analizează biologii sau culturi străine.
-Ăștia au fost influențați de greacă, aveai dreptate, i-a spus Arghezi Hortensiei Papadat-Bengescu.
-Clar, „xenos” ar fi străin, nu?
-Da, puteți spune și așa, a răspuns Racoviță.
-Cunoașteți, fără îndoială, sirenele de care vorbeau exploratorii greci sau varegi, primii călători pe mări.
-Da, mituri și povești marinărești. Am fost pe vapoare, știu superstițiile.
-Dar ele sunt bazate pe ceva real, oamenii ăia au văzut o creatură reală pe care au antromorfizat-o un pic.
-Da, firește, știm astea. Chiar și Columb a mențioant sirene în prima lui expediție, știm acum că vorbea de vacă de mare sau ceva din familia dugongului, mamifere acvatice cu țâțe. De la distanță par femei, dar trebuie să fii beat ca un marinar și singur ca el să crezi că alea sunt femei.
-Ei, așa și cu vârcolacii. Există sub legende o creatură reală.
-Adevărat? Despre ce vorbim?
-O ramură de primate cu colți și apucături de lup. Similar cu un babuin, poate. Biped, cu cap alungit canin, colți, se hrănește cu carne, solitar, trăiește prin munții ăștia. E pe cale de dispariție că se restrânge arealul de vânătoare, oamenii urcă tot mai sus. Se hrănește cu capre negre, cocoși de munte, mistreți dacă coboară mai jos, poate chiar oameni.
-Fascinant! Aveți catalogată această creatură?
-Avem toate datele la Academia de Științe. Voi fi bucuroasă să vi le arăt când vom ajunge acolo. Dacă ajungem și dacă nu ne atacă.
-Sunt atât de periculoși?
-N-ai gloanțe de argint, a intervenit Arghezi.
-Zamoxle mare și sfânt, ce primitivi! Nu, n-am gloanțe de argint, de ce naiba aș folosi un metal atât de moale pentru așa ceva? Și nu, n-am armament pentru a opri o haită de vârcolaci, vorbim de o creatură de doi metri cu colți, gheare, care vede în întuneric, are mirosul de zeci de ori mai bun decât al unui om și e pe teritoriul lui. Am venit să vă iau de-aici, eu sunt om de știință, nu războinic.
-Deci e ca un leu pe două picioare, a comentat Arghezi.
-Exact. Leu pe două picioare care se descurcă în frig și e mult mai agitat că e lună plină. Să mergem, vă rog, repede, și în liniște dacă se poate.

Au continuat drumul printre copaci, urcând, până când stâncile au ajuns mai dese decât copacii. Și apoi Duras a dispărut după o piatră, ca să reapară imediat, chemându-i pe membrii expediției după ea. Au trecut printr-un fel de movilă de licheni, zăpadă și vreascuri, printr-o spărtură mică și apoi direct prin stânca ce părea rigidă dar nu era decât un fel de burete moale, până au intrat într-o peșteră străjuită de o poartă simplă, cu două uși, fără ornamente.

Duras și-a deschis hainele acelea fără cusătură cu un gest și a scos la iveală un pandativ la piept, acesta a scos la rândul lui o lumină ce s-a proiectat în imbinătura ușilor și acestea s-au deschis. După poartă, o altă încăpere, mică în spațiu, dar fără un tavan vizibil, în care erau doi bărbați înalți. Aceștia începeau cu o căciulă, cu moțul orientat spre direcția de vizibilitate a ochilor, continuau cu barbă, umeri lați, niște haine similare cu ale femeii, peste care se vedea un fel de platoșă, centuri groase la brâu, cu ornamentul lupului, iar totul se termina în niște ghete simple. Amândoi aveau arme în mâini, ce păreau a fi puști, doar că le lipsea ceea ce noi am numi „încărcător” sau „magazie de muniție”.
-Am un transport de sclavi, pentru Academie și studiu, a spus Duras, prezentând unuia din ei antebrațul stâng cu apărătoarea.

Acesta a pus mâna pe apărătoare și-a privit-o direct în ochi, cu ochii săi albaștri care ieșeau ca două fante de lumină prin pielea cenușie.
-Chiar și ăla? a întrebat bărbatul arătând spre generalul cărat cu sania.
-S-a stricat la transport, vârcolaci, știi cum e. Îl reparăm, nu-i problemă.
-Treaba dumneavoastră, doamnă, eu zic să-l aruncați. Îi dăm foc aici.
-Nu mersi, am nevoie de el. Pentru studii genetice. E un războinic român.
-Oau! Ce penibil pare.
-Așa sunt toți, material prost. Fă-mi rost, te rog, de o trăsură.
-Da, binențeles, am comandat deja una. Pentru tine, Gențiana, orice, știi că mi-ești stăpână.
-Hai, Trabaxes, nu exagera.
-Crezi că-mi pasă de rangul tău sau de alte vrăjeli de-astea, nu-s preot, nu-s diurpanea. Te-ai gândit dacă faci o casă cu mine?
-Trabaxes, serios, chiar nu e momentul să discutăm astea.
-Pentru că-s doar soldat, de-aia?
-Nu, Trabaxes, nu e vorba de asta, sunt mult mai multe chestii la mijloc, chiar nu am timp să le discut acum. Am niște pretenții de la un dac și nu cred că ești capabil încă de sărit în sulițe.
-Pentru tine acum o fac.
-Asta ar fi una din probleme, o faci pentru nimic, că nu ți-am oferit nimic.
-Ai putea să-mi oferi inima ta. Căci fără ea, inima mea e nimic, mai bine în sulițe decât suferind aici în poarta munților, să țină această carcasă utilă doar pentru regat.

Arghezi, zgribulit de frig, a luat-o pe după umeri pe Hortensia și a tras-o spre el.
-Mamă, ce slab la poezie e ăsta.
-Zici? Dar da, îți dau dreptate. E totuși doar un soldat.
-Asta vă preocupă acum, literații lui pește? Suntem în subteran, într-o peșteră amenajată ca o graniță ce ne este hotar pentru o lume nebănuită!
-Ce zici, s-a trezit Racoviță din supărare!

O platformă pe patru roți s-a apropiat de ei, încet, fără zgomot și fără să fie trasă de vreun cal sau vreun om. Era efectiv un dreptungi cu patru roți pe care se aflau un fel de perne. Duras a venit și ea și a comandat urcarea. Membrii expediției l-au așezat mai întâi pe general apoi s-au pus și ei, surprinși fiind de comoditatea pernelor. Femeia dacă s-a suit și ea. Surprinși au fost și când platforma – trăsura?, a început să se deplaseze înspre un tunel dintre cele trei care se ițeau din întunericul încăperii, odată ce treceai de locul cu cei doi soldați.

-Ce scamatorie e asta? a pufnit Arghezi panicat și cumva nervos.
-Probabil e o trăsură electrică, am văzut asta la Berlin, a precizat regina Elisabeta care tăcuse regal în ultima ora.
-Păi unde-i vizitiul?

Duras s-a uitat cu un fel de uimire amestecată cu milă la el.
-Mergem spre Academie. Tatăl meu are o vilă în preajmă, veți vorbi cu el și vă va da toate răspunsurile.
-Fascinant, a comentat Racoviță vizibil entuziast.
-Unde e vizitiul?, a continuat Arghezi, ce trage chestia asta spre unde mergem?

Femeia dacă s-a uitat la el, și-a atins apărătoarea de pe antebrațul stâng, s-a încruntat vreo câteva secunde și apoi a încercat să-l lămurească.
-Există o forță care o controlează, pe lângă curent electric. Un ordinator comunică cu ea prin transmisii radio, știi ce zic?
-Știu ce e o transmisie radio.
-Ei bine, radio-ul acela transmite unde cu o anumită frecvență către trăsură, trăsura transmite unde electro-magnetice către pereți și în funcție de ce răspuns primește, plus informațiile pe care le obține din raportarea la polul electro-magnetic al pământului face un calcul, printr-un ordinator, și trimite un număr către radio-ul de la sediul central al comunicațiilor regatului, iar acolo e un alt ordinator care în funcție de ce număr primește de aici stabilește pe unde să meargă, e clar?
-Super-clar, a zis Arghezi, doar ca să nu continue cu explicația, că deja începea să-l doară capul.

Au mers prin tuneluri, prin pereți și pereți de stâncă, luminați din când în când de lampadare electrice și oboseala și-a spus cuvântul, au început să moțăie. Ar fi dormit și Arghezi, dacă nu era mai spre partea din spate a „trăsurii” unde era și generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău.

-Poetule, ești treaz?
-Ce poți înțelege prin treaz, da, fie.
-Trebuie să evadăm urgent.
-Poftim?
-Scopul misiunii nu e să ne uităm ca mâța-n calendar la trăznăile ăstora. Scopul misiunii este, și a fost tot timpul, să aflăm ce vor și să raportăm înapoi regelui.
-Păi asta facem acum, nu?
-Nu, acum suntem cărați cu drăcovenia asta spre tata lu’ fata asta care pretinde că e ceva pe la Academia de Științe a lor. Suntem niște prizonieri de conjunctură, dar tot prizonieri. Trebuie să evadăm.
-Să evadăm unde, ca să ce, unde putem pleca de aici?
-Deocamdată în Bucegi. Apoi spre Sinaia. Apoi ne înarmăm.
-Ai vorbit ca un militar adevărat, punem mâna pe arme să-i spargem pe ăștia de care nu știm nimic.
-Dar știm totul despre ei, domnule Arghezi, nu-i așa? Știm totul despre ei, de-aia și trebuie să punem mâna pe arme!

(Alte capitole)

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.