Istoria nu consemnează cu exactitate, dar noi știm din surse sigure că primul român care a fost numit Bebe, deși avea un nume normal, gen Ilie Stoian, a fost cabanierul de la Babele, cel care în acea seară de 27 martie 1909 se întorcea sub pătură mulțumit în timp ce slobozea o bășină și savura aerul călduț ce-l înconjura. În cabană, în șemineu, ardea un foc micuț și el n-avea nicio grijă, afară era o viscol puternic și nu se aștepta la vreun vizitator. Nevastă-sa fusese trimisă la vale cu copiii cu tot până trece urgia iar el rămăsese să păzească cabana și proviziile din ea de urși, lupi, ulii și mai ales de vârcolaci, că era lună plină, totuși.

Bebe nu era un om fricos, fusese dorobanț în războiul cu turcii, scăpase cu bine, ba chiar și cu ceva teren din partea maiestății sale, iar spiritul său de gospodar l-a ridicat de la un simplu „Bebe” la „nea Bebe”, respectat de oamenii munților, dar și de turiști deopotrivă. Nea Bebe se cufunda în somn, ascultând scârțâitul bârnelor cabanei și mângâindu-și pușca pe care considerase că e bine să o țină la îndemână cât e singur în creierii munților. Pe foc era un ceaun de fasole cu ciolan, nea Bebe mâncase sănătos și acum era exact în acel dulce moment dinaintea somnului, acel moment în care mai e doar un pic și pleci în infinitul viselor cele mai frumoase. De-aia a tresărit un pic cam tare atunci când a dat drumul ultimei bășini, cea care avea să-l propulseze din realitate în lumea lui Morfeu, când zgomotul produs de aceasta a coincis cu o bătaie puternică în ușă.

-Deschide!, s-a auzit o voce tunătoare de după ea.

Nea Bebe a sărit brusc în picioare și a tras o pereche de izmene peste izmenele de somn, și-a băgat picioarele în bocanci, și-a tras un parpalac de blană, două pistoale la brâu, pentru orice eventualitate, a luat pușca și a deschis ușa cu precauție, doar un pic, cât să i se vadă un ochi. De partea cealaltă era tot un ochi, cenușiu și rece ca noaptea, fix și cu o sticlire normală, că era un ochi de sticlă. Posesorul ochiului a împins un pic ușa cu capul, cât să i se vadă și ochiul normal și a continuat cu aceeași voce.

-N-auzi, sergent?! Deschide!

Nea Bebe a recapitulat rapid mare parte din viața lui până atunci și-a început să facă conexiunile necesare. Știa de Agamemnon, că doar legenda lui circulase pe câmpul de luptă, dar nu credea că va da vreodată de general în vârful munților, de-aia a durat un pic să proceseze informația. Generalul, în schimb, n-avea timp și chef de politețuri, așa că a trântit ușa puternic de perete și a intrat țeapăn în cabană. A tras o privire de ansamblu, să vadă ce-i prin încăpere, și-a început să dea ordine.

-Hai, scoală c-ai oaspeți. Dă drumul la foc, îmi trebuie două camere încălzite pentru cucoane. S-a mai uitat un pic în jur. Noi o să dormim aici.
-Deîndantă, să trăiți, s-a mobilizat brusc nea Bebe și a început să se învârtă prin încăpere și prin holul care dădea spre alte încăperi cum ar fi bucătăria, cămara, magazia, camerele mici de dormit, beciul și ușa din spate, care ducea la mica curticică unde erau puse lemnele de iarnă.

În cabană au apărut încă doi domni încruntați și două cucoane înghețate, înfofolite în multiple blănuri. Afară mai era un vizitiu și un soldat care se ocupau de cei șase cai ce trăseseră o diligență în care fuseseră transportați oaspeții în plin viscol până pe platoul Bucegilor și chiar mai sus, pe ceea ce se numește drumul Babelor, ce pleacă din Sinaia.

Primul domn încruntat avea mustață și cioc și s-a dus direct la foc să-și încălzească mâinile. Domnul nu era supărat din cauza frigului, mai simțise frig la viața lui, de-ăla serios, nu glume de-astea de Bucegi, era supărat din alt motiv. Cu câțiva ani înainte Emil Racoviță făcuse parte din expediția Belgica, prima expediție cu scop științific în Antartica, apoi revenise în Franța unde fusese numit director adjunct al Laboratorului Oceanologic din Banuyls-sur-Mer. În 1904, într-o expediție în peștera Cuvera del Drach din Mallorca descoperise niște crustacee care-l fascinară atât de puternic încât de-atunci s-a dedicat studiul ecosistemelor subterane. În 1907 a publicat o lucrare de căpătâi a acestei științe, practic a inventat-o, „Eseu despre problemele biospeologiei” și a înființat un program internațional de cercetare pe biospeologie, ca o întreprindere privată. Așa că atunci când un trimis al regelui Carol al României i-a bătut la poartă să-l anunțe că maiestatea sa îl dorește pentru un proiect foarte important exact pe domeniul lui, domnul Racoviță a crezut că l-a prins pe Dumnezeu de picior. Iată, avea ocazia să-și practice pasiunea în țara sa, plină de peșteri interesante, direct cu finanțare regală. Ce poate fi mai fain de-atât?

Abia când a ajuns la Peleș și a avut o discuție cu poetul Arghezi, scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu și regele, a început să se enerveze și să urle. Cumva nu se aștepta ca partea de ecosistem subteran de care erau interesați românii să fie „dacă nu cumva există daci prin peșteri”. În ora în care a urlat, savantul Emil Racoviță a menționat că „uite de-aia am plecat eu din țară”, „sunteți neserioși” și „vă bateți p… de mine” precum și multe alte măscări la adresa statului român și a poporului care-l constituie.

Din fericire, generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău a fost ca de obicei pe fază și l-a tras deoparte pe Racoviță explicându-i o serie de principii importante de viață. Unul dintre el că nu ar trebui să urle în aceeași încăpere cu un rege care a cam ținut piept a două imperii cu o țară de, cum a precizat și dânsul, „neserioși”. Că nu e prudent și că regele are multe calități, dar nu prea excelează la simțul umorului, el, omul lui credincios de mai bine de 30 de ani, nu l-a auzit vreodată pe maiestatea sa spunând un banc. Al doilea principiu, mult mai convingător, a fost că este destul de greu să faci expediții speologice dacă cineva îți rupe ambele picioare, mai ales cineva care s-a antrenat în bătaie prin Asia și știe lucruri. Nu ca un doctor, ca un bătătuș. Informațiile astea l-au făcut pe Racoviță să schimbe un pic tonul, dar tot l-au lăsat nervos.

Mai târziu, pe drum, doamna Hortensia a încercat să-l îmbuneze spunându-i că sigur va găsi ceva intersant de studiat, cum ar fi ciupercile nocturne sau creveții cu care se hrănesc dacii care stau de mii de ani în munți, dar nu a reușit decât să-l facă să mormăie prin barbă „mă cac în dacii voștri”.

Celălalt om încruntat era poetul Arghezi, deși, mai degrabă, era îngândurat cu privire la misiunea curentă. Începuse să facă o serie de calcule să afle cine ar putea fi spionul dacic și cam toate pistele duceau către generalul Agamemnon. N-avea cum altfel, cine s-ar potrivi modelului de disciplină, seriozitatate, cutezanță și zâmbet în fața morții, specific marilor războinici daci? Sigur, regele avea încredere oarbă în el, dar el era neamț, un străin de aceste meleaguri și nu avea cum să înțeleagă subtilitățile.

Sub îndrumarea generalului însă, cabana a devenit locuibilă, camera mare în care nea Bebe încerca să doarmă s-a transformat într-un spațiu prietenos, cu două focuri, unul în sobă, altul într-un fel de șemineu. Nea Bebe a mai avut un șoc când a văzut că una din cucoane era chiar regina Elisabeta a României și s-a împiedicat în plecăciuni, spre jena celorlalți care-i spuneau să înceteze. Ca lider al misiunii, generalul Giurăscu-Buzău a pus stăpânire pe ceaunul cu fasole și a început să împartă porții.

-Maiestate, în seara asta avem ciolan cu fasole și, din ce-am discutat cu sergentul, probabil și mâine dimineață.
-Oh, te rog, generale, servește acel bol, în lumea mea ți se cam apleacă de la atâta caviar rusesc, fă-l plin, nu te jena, l-a încurajat regina.

Generalul și nea Bebe au urmărit cu invidie cum maiestatea sa s-a implicat în devorarea porției, cu o poftă pe care ei nu au mai simțit-o demult. Ca militari, fasolea făcea parte din viața lor, generalul, trei decenii de militărie, mâncase hectare de fasole, cât să cultivi un județ întreg. Binențeles, vorbim de vremurile de glorie ale armatei române, când încă se servea fasole la ostași și chiar și la popota ofițerilor, nu orez sau ghips galben, ce era prezentat drept piure de cartofi.
-De băut avem vin și ceai, a invervenit amabil nea Bebe.
-Ce fel de vin?, a întrebat curioasă Hortensia.
-Păi Chardonnay-ul s-a terminat, la fel și Porto-ul. Avem niște vin de Breaza. E bun. Și ceai de rostopască.
-Rostopasca nu crește pe-aici, a intervenit morocănos Racoviță.
-Bine atunci, e ceai de mușețel. Frunze de-alea și flori uscate, e cald, asta a important, a comentat rapid nea Bebe.
-Cred că o să beau apă, a continuat Racoviță.
-Binențeles, avem apă proaspătă de izvor. Un ulcior întreg pentru dumneavoastră, domnule.

Racoviță a acceptat știind foarte bine că nici izvoare prea multe nu erau prin zonă și nu văzuse vreo fântână, dar voia să încheie discuția. Arghezi și generalul s-au retras lângă șemineu pe două scaune incomode în care se tot răsuceau încercând să găsească o poziție potrivită pentru moțăit.

-Te deranjează ceva, domnule Arghezi, a încercat să întrețină o conversație generalul Agamemnon.
-În afară de faptul că m-ai luat din Africa de la căldurică, curmale, lapte de cămilă, limonadă și contese bagaboante și m-ai adus aici în ger, cu nea Bebe ăsta care ne dă fasole, ceai de frunze și vin de Breaza, cu regina și soția unui magistrat plus ciufutul ăsta de savant? Da, mă deranjează ceva.
-Spune, te rog, a cerut generalul aranjându-și în scaun pătura.
-I-am spus și regelui, am impresia că avem un spion dac între noi. Și bănuielile mele se îndreaptă spre tine, generale.
-Hahahaa, ce. interesant, chiar eu?
-Da, povestea ta e prea romanțată, n-ai avut pe nimeni, părinții morți, super-orfan, nicio rudă, brusc apari pe câmpul de bătălie și devii cel mai viteaz dintre viteji. Devii apropiatul regelui prin cine știe ce magie și faptele tale de vitejie nu se opresc aici. Ești într-un stadiu de vitejie constantă. Iată-te acum, imediat de apropii de jumătate de secol și ești mult prea vioi. Un om al armatei preocupat de o expediție în munți. N-ar trebui să fii preocupat de ceva mai pe domeniul tău, să zicem un război cu bulgarii ăia care ne-au tras în piept cu mașina?
-Merg unde mă roagă regele să merg.
-Sau unde-l convingi tu că trebuiești să fii trimis.
-Șșșșșșș!
-Lasă-mă, generale, nu mi-ai ținut tu discursul ăla cu cuvântul? Ce rost are să-mi ceri cuvântul dacă nu mă lași să-l spun?
-Taci, nu de-asta îți zic. Ascultă!
-Ce?
-N-auzi nimic?
-Vântul, ce s-aud?
-Exact. Caii, vizitiul, soldatul nostru, ce-i cu liniștea asta, unde sunt?
-În spate, au dus caii la adăpost.
-Prea liniște.

Aproape instantaneu cu pocnitura ce s-a auzit în încăpere generalul a urlat „toată lumea la podea”. Și toată lumea s-a executat cu excepția lui nea Bebe care a rămas în picioare. A căzut două secunde mai târziu, cu fața în pământ, ca un sac. Vântul a început să fluiere puternic prin cabană, printr-o spărtură în geam cât o monedă, perfect rotundă. Generalul s-a dus târâș, cât mai tăcut posibil, spre nea Bebe și s-a uitat un pic la capul lui, o spărtură similară avea în ceafă și începuse să-i curgă sângele din ea.

Și-a scos revolverul și i-a făcut semn lui Arghezi să-l urmărească. Poetul a pus mâna pe Winchesterul lui și l-a urmat de-a bușilea, pe hol, înspre ușa din spate. A deschis-o un pic, cât să-și bage ochiul bun prin ea. Arghezi s-a suit peste el, să tragă și el o privire. În mica curticică din spate se vedeau doi oameni la pământ, ce începeau să fie acoperiți cu zăpadă și nicio urmă de cai.

-Ce zici, poetule, eu am făcut-o și pe-asta?

Cum Arghezi nu l-a scăpat din ochi pe general de la plecarea din Sinaia a trebuit să admită că nu.
-Am impresia că nu suntem singuri aici, generale, a șoptit poetul și a închis încetișor ușa.