Hortensia s-a prezentat din nou la ceai, de data aceasta la Peleș, pe 12 martie 1909, cu câteva minute înainte de ora 10 dimineața. Se cazase în palat cu două zile înainte, regele îi pusese la dispoziție două camere pentru viețuit precum și un salon mare de studiu, la parter, unde câțiva slujitori aduseseră mare parte din plăcuțele de aur precum și o sumedenie de cărți. N-a apucat să se așeze în fotoliu că și-a făcut apariția regele, la fel bățos ca întotdeauna. I-a întins ghiulul regal cu mână cu tot indicând subtil „pupă-l, fă”, dar elegant, ca între vechi familii nobiliare, Hortensia i-a dat un pupic șoptind „Maiestate” și s-au așezat amândoi pe fotolii.

Pe masă erau aranjate toate cele necesare pentru ceai, plus niște dulceață, unt, și chiar și franzelă feliată, chestie pe care și-o permiteau în acele vremuri doar cei mai bogați dintre bogați. Cu toate obiceiurile sale militărești, regele nu se da înapoi de la confort, avea în sala de dejun chiar și un prăjitor de pâine din oțel Krupp, de o jumătate de tonă, care putea prăji chiar și patru felii deodată dacă aveai suficientă motorină. În jurul mesei mai erau așezate încă două fotolii confortabile și ceșcuțe de ceai pentru încă doi invitați.

-Mai așteptăm pe cineva, maiestate?
-Încă vreo cinci minute, trebuie să vină generalul cu Arghezi.
-Vin de la București?
-Vin de la Cairo, ultima oară când mi-a telegrafiat se îmbarcaseră pe goeleta L’Esperance, spre Constanța.
-Sire, dar n-ați auzit veștile? Goeleta L’Esperance a fost prinsă după Dardanele de niște pirați turci, n-a ajuns la timp în port și nu avem veste despre ea.
-Tragic. Dar mă voi îngrijora doar după ora 10, când voi fi sigur că nu vine generalul meu.

Hortensia și-a pus un ceai și a sorbit încetișor din el, să nu deranjeze ciripitul păsărelelor din copacii din jurul castelului, care ciripit părea să-i placă în mod deosebit lui Carol pentru că-l asculta cu o privire serenă. Un pocnet, apoi încă unul, urmate de un uruit îl făcură pe rege să se strâmbe un pic. Uruitul devenea tot mai puternic, Carol făcu un semn unuia din servitori să se uite pe geam să vadă ce se întâmplă.
-E de pe drum maiestate, vine ceva pe drum.
-Ce este acel ceva?
-Pare un fel de locomotivă mică.
-Ah, un automobil! Trimite te rog pe cineva să-i împuște, ne bem ceaiul aici, vrem liniște.
-Deîndată maiestate, a spus servitorul și a dispărut într-o plecăciune.

Din dreapta castelului, de la intrarea mică, au ieșit patru oameni cu arme de vânătoare în mâini. Regele stătea la geam și urmărea cum servitorul le explica prin semne și țipete ce au de făcut. Se uită la mașină, venea spre castel, ceea ce făcea zgomotul și mai enervant. Privirea sa de vultur observă însă cine era la volan, așa că deschise fereastra și urlă la servitor.
-Stai, lasă-i în pace!
-Ceeeee?
-Lasă-i în pace, nu-i împușca, sunt prieteni!

Oamenii de jos nu auzeau, dar îl vedeau pe rege gesticulând nervos așa că înțeleseseră că trebuie să se grăbească, așa că se puseră în poziție de tragere și luară la ținta mașina. Regele dispăru brusc din salon, coborî scările în fugă și ieși în fața castelului chiar când oamenii începuseră să tragă. Împinse pușca unuia în sus și făcu semn celorlalți să înceteze. Mașinăria urcă treptele primului nivel de grădini, apoi al doilea, și se parcă într-un nor de fum chiar în fața ușii care dădea în grădină. Din ea coborî generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău care își scoase ceasul din buzunar, îl verifică scurt, apoi îl salută regulamentar pe rege. Din cealaltă parte a mașinii căzu Arghezi lat la pământ.

-O telegramă, generale, o telegramă ar fi fost binevenită.
-Iertare, sire, am avut ceva probleme cu transportul, vasul cu care am venit a fost atacat de pirați. A trebuit să coborâm la Varna. De-acolo am luat aceast automobil și am condus încontinuu de ieri noapte înspre dumneavoastră. N-am oprit nici să ne pișăm.
-Ce este?
-Un Austin modificat. Are aproape 20 de cai putere, jenți de aliaj de aluminiu ramforsat. Omul care mi-a vândut-o mi-a spus că nu are decât 120 de kilometri, a folosit-o o bătrânică ce mergea cu ea până la biserică și înapoi.
-Bulgarii permit femeilor să conducă automobile?
-Sunt niște animale, sire, ce să le ceri.
-Știu ce zici, mă tot gândesc să le declar război. În fine, asta ce e?, a întrebat regele arătând spre omul care dormea pe caldarâm.
-Ăsta e poetul, sire, chiar a fost de ajutor. El mi-a făcut legătura cu omul care mi-a vândut mașinăria, l-a cunoscut într-un birt din Varna și a băut cu el până noaptea târziu, și ăla i-a mai dat și ceva de băut pentru drum.
-Bine, vino sus, Hortensia e la noi. A făcut semn către doi servitori. Luați-l pe acest domn și dați-i un borș milităresc să-și revină. Folosiți rețeta mea.

Rețeta de borș a lui Carol era vestită printre militari, fusese introdusă de acesta pentru a combate mahmureala inevitabilă cu care se confruntau trupele române, ca de fapt orice armată. Nimeni nu bea ca soldatul, soldatul bea ca și cum atacă reduta, bea definitiv, bea ca și cum ar fi ultima zi din viața lui. În vest această problemă fusese cât de cât reglată prin introducerea berii, puteai să bei bere zile întregi până să te faci lemn, că te balonai cu mult înainte de a atinge stadiul de rupere. În România însă, lucrurile erau mai complicate, soldatul român nu aprecia berea, nu era în tradiția lui, dar bea vin prost și țuică de același calibru și dacă își reproșa ceva Carol era că nu reușise să-i oprească pe oameni să facă asta, cu toate măsurile de securitate impuse. Dar găsise un compromis, un borș special, care conținea și cafea și perișoare, o combinație catastrofală cu un gust îngrozitor, dar foarte efectivă, elibera omul din orice mahmureală. Ba chiar circula legenda că borșul lui Carol înviase un om pe câmpul de bătălie, după ce i-au turnat câteva polonice pe gât soldatul se ridicase și mai luptase încă vreo două ore, eliminând suficient de mulți inamici cât să fie decorat post-mortem.

-Maiestate, vă cer un răgaz de un sfert de oră să mă schimb. Nu se cade să vin așa la ceai, a spus generalul arătând spre hainele sale prăfuite.
-Desigur. Te aștept în salon.

Fix 15 minute mai târziu Agamemnon Giurăscu-Buzău și-a făcut apariția în salon cu o uniformă nouă, curată și impecabilă, cu barba aranjată și chipiul la subraț. A sărutat mâna doamnei Hortensia, apoi s-a așezat pe unul din fotolii așteptând să înceapă discuțiile. Arghezi a fost dus în bucătăria regală, unde a fost aruncat mai întâi într-un hârdău cu apă rece, ceea ce l-a făcut să urle un pic. Două bucătărese cu brațe mari și vânjoase l-au spălat cu o perie și un săpun industrial în timp ce un majordom i-a turnat pe gât borșul milităresc al lui Carol. Pe la 10 și 20 și-a făcut și el apariția în salon, îmbrăcat într-un costum popular, de care regele avea o grămadă prin castel că nevastă-sa era pasionată de așa ceva. Avea doar geanta sa de piele pe umăr, a pus-o lângă fotoliu după ce a salutat pe toată lumea. Încă mai duhnea a alcool atât de puternic încât mustățile lui Carol fremătară.
-Fumezi, domnule Theodorescu?
-Maiestate, puteți să-mi spuneți Arghezi.
-Ah, comentă egal Hortensia punând ceașca de ceai pe masă.
-Tu, draga mea, poți să-mi spui chiar și Ion, făcu o plecăciune poetul în timp ce-i făcea cu ochiul Hortensiei Papadat-Bengescu.
-Ion Arghezi sună vulgar.
-Bine, o să mă gândesc la ceva mai bun.
-Domnule Arghezi, spuse apăsat regele devenit nerăbdător, dacă fumezi, te rog eu, aprinde-ți o pipă.
-Deîndată, maiestate, dacă regele ne-o cere, cum să nu facem. Întâmplarea face să am un tutun bun de Cairo, arabii pun și hașiș în el, îi dă o aromă aparte. Doriți?
-Nu, mersi. N-am atât de mult timp liber cât să-mi permit viciul ăsta.
-Dar n-ați văzut, maiestate, relaxează.
-Am văzut cât de relaxați sunt arabii, da. De-aia n-au mai făcut nimic consistent de 500 de ani, de la atâta relaxare.

Arghezi ridică din umeri, își umplu pipa, o aprinse și în curând un fum gros umplu încăperea. Regele tuși mulțumit și reîncepu discuția.
-Așadar, ăștia suntem toți. Plus nevastă-mea, dar ea are ceva treabă acum și a zis că vine mai târziu.
-Soția dumneavoastră e interesată de tăblițele acelea străvechi, sire?, întrebă candid generalul.
-După cum știi, soția mea e interesată de tot ce înseamnă tradiție și cultură. Aceste tăblițe dacice sunt tradiție și cultură dintre cele mai străvechi.
-Sunt dacice, așadar, interveni neîncrezător Arghezi după care se mai înconjură de un nor de fum.
-Așa susține Pietriceicu-Hașdeu, nu văd de ce m-ar minți. E un literat de seamă.
-Și totuși nu le-a putut traduce cu toată literatura lui.
-Și doamna Hortensia a avut timp să se uite peste ele, poate ne lămurește dânsa mai bine.
-Sunt fără îndoială scrise într-o limbă necunoscută.
-De pe vremea dacilor, insistă ironic Arghezi.
-Pari neîncrezător, domnule Arghezi.
-Firește. Dacii, dacă mă gândesc bine, au existat în urmă cu aproape 1800 de ani, corect?
-Corect, răspunseră toți în cor, apoi se uitară rușinați la rege că vorbiseră deodată cu el, chestie care nu se face. Dar regele era nederanjat, aștepta continuarea.
-Păi de-atunci și până acum au fost o grămadă de oameni pe-aici, poate sunt de la bulgari, de la ruși, turci, gepizi, vandali, vizigoți, costoboci, ostrogoți sau ciumeci.
-Și totuși nu. Le-am trimis la Londra și Berlin pentru verificări, istoricii îmi spun că se verifică ipoteza asta. Sunt făcute cu tehnologia de-atunci.
-Păi dacă mergem pe ideea asta, dacă vedem o căruță pe stradă, făcută cu tehnologie veche de 5000 de ani, atunci e și căruța veche de 5000 de ani, nu?

Urmă un moment de liniște jenantă, că parcă poetul fusese prea obraznic față de rege, se-auzea doar sâsâitul pipei din care Arghezi trăgea cu spor. Dar Carol izbucni în râs, un râs teuton, german, puternic, de vibrau ceștile de ceai pe masă.
-Ah, domnule Arghezi, într-adevăr generalul meu nu s-a înșelat, a ales pe cine trebuie pentru această trebușoară. Nu ești prost deloc.
-Dacă-mi dați și o decorație care să confirme asta, suntem prieteni, răspunse râzând Arghezi.
-Să nu uităm că meritul îmi aparține totuși mie, am ales sfetnicul potrivit. Ar trebui să-mi dau și eu o decorație.
-Putem reveni la discuția despre tăblițe, dacă se poate, a intervenit serios generalul Agamemnon.
-Vrei o pipă, generale, ești cam încordat.
Regele pocni din degete și un servitor apăru aprope din neant lângă el.
-Adu-mi, te rog, pipa regală. O să încerc eu tutunul tău, domnule Arghezi.

Servitorul reapăru după două minute cu o tăviță pe care se afla o pipă din lemn de cireș, încrustată cu stema Regatului României, cu blazonul făcut din oțel de tun de la Plevna. Arghezi întinse punga cu tutun către servitor și acesta cu mișcări calculate o umplu perfect, să nu iasă niciun firișor afară. Carol trase un fum puternic și-și înăbuși atât de puternic un tușit că-i căzu o lacrimă din ochiul stâng.
-Dragii mei, m-apropii de finalul vieții și nu vreau să mor sărac, începu familiar regele. Nici coroană de aur n-am. Nu mă gândesc la mine, mă gândesc la țara asta și la următorul care va veni după mine. Dacă aș fi fost calic real le-aș fi topit până acum, Dumnezeu și domnul prim-ministru Brătianu mi-s martori că țara asta are nevoie de bani. Dar simt că în ele e secretul pentru o comoară mult mai mare.
-Vă referiți la tezaurul dacic, maiestate, interveni Hortensia.
-Desigur.
-Legenda spune că Decebal și-a ascuns tezaurul sub un râu, l-a deviat o perioadă, a pus aurul acolo și a acoperit totul.
-Am auzit asta, confirmă Carol. Dar nu cred. Trebuie să fie undeva prin munți. Dacii nu prea deviau râuri, dar stăteau prin munți.
-Dacă este prin munți, maiestate, atunci sigur sunt tunele până la el, comentă generalul. Am văzut astfel de tunele în Valea Regilor, în Egipt, duceau spre camera faraonului și acolo existau comori uriașe.
-Păi cum Champollion a descifrat hieroglifele alea și a permis Franței să se îmbogățească, așa putem s-o facem și noi cu tăblițele astea. Avantajul e că măcar sunt ale noastre, pe pământ românesc.
-Și dacă-s în Transilvania mormintele dacice?, întrebă Giurăscu-Buzău. Avem informații că ungurii au făcut săpături în zona de după munți și au descoperit numeroase artifacte.
-Păi ăla nu-i tot pământ românesc? Ne ducem și-l luăm înapoi, de ce mama naibii am făcut armată?

Agamemnon începu și el să râdă.
-Război cu austriecii? Ne calcă în picioare.
-Doar pe noi? Poate. Dar ignori, generale, pe românii de-acolo. Ei vor fi de partea noastră.
-Maiestate…
-Nu e săptămână lăsată de la Dumnezeu să nu primesc un raport de la ăia de-acolo, să nu mă bată la cap vreun literat venit din Ardeal că trebuie să recuperăm țara aia. O vom face, la fel cum am recuperat restul.
-Atunci, maiestate, dacă țara o cere, îi batem și pe ăia, ce să facem, confirmă zâmbind generalul.

-Domnilor, m-am gândit, interveni brusc Arghezi. Acele tăblițe nu-s de la daci.
-Dar de la cine?
-De la călători din alte lumi, spuse poetul și mai trase un fum puternic din pipă.
-Alte lumi?
-Da! Știm deja că stăm pe o planetă și că mai sunt și alte planete în jur. Astronomii noștri au studiat cerul, au văzut numeroase planete în jur. Pe Marte au văzut chiar și niște construcții, ca niște canale, de bună seamă că există o civilizație acolo, la fel ca a noastră. Cred că sunt de la marțienii de pe Marte!
-Bahahhahaha, izbucni în râs și Hortensia Papadat-Bengescu și fu urmată de toți ceilalți.
-Deci ăștia au venit aici pe Pământ în timpul dacilor. Iar dacii, viteji cum îi știm, i-au învins în luptă dreaptă. Dar costurile bătăliei au fost prea mari, luptau pe două fronturi cu marțienii și romanii iar romanii au atacat exact atunci, și așa a murit marele regat dac.
-Zici dumneata?
-Tot timpul am fost aici între imperii. Suntem singuri că singurele imperii au fost doar astea de pe Pământ? Dacii au trebuit să se bată și cu marțienii, au plătit cu sânge apărarea acestui tărâm strămoșesc.
-Bahahahaha, continuară comesenii.

Servitorul își făcu din nou apariția și-l bătu pe umăr discret pe Carol.
-Maiestate, sunteți bine?
-Excelent, de ce întrebi?
-Maiestatea sa, regina, m-a trimis să vă spun că râdeți atât de tare că se aude până la ea în salon și nu se mai aud cucoanele de la clubul de lectură.
-Da?
-A, și m-a pus să verific dacă dumneavoastră sunteți cel care râde, că nu v-a auzit niciodată.
-Aha, am înțeles, a spus Carol și a trântit pipa pe masă. Adu, te rog, borșul milităresc, rapid. Domnilor, și doamnă, este momentul să ne oprim un pic. Băgăm niște borș și ne apucăm de treabă, că nu e timp. A, și domnule Arghezi, fără tutun de-ăsta pe viitor, fără povești cu marțieni.
-Acum, întrebară dezamăgiți mesenii.
-Aveți cumva alte obligații mai presus de o cerere a regelui? Spune-ți-mi vă rog, că poate vă încurc.
-Deloc, maiestate.
-Bun. Până luni vreau un raport preliminar. Borș, am zis, a strigat Carol încheind discuția.