Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (IV)

Oaza Ziz-Kaffr e așezată în jurul a două lacuri mici, unul adânc, în care te poți îneca, și unul în care apa ajunge doar până la genunchi, unde mai spală lumea hainele. Palatul, deși termenul corect ar fi „Casă mai mare”, al șeicului Nabiha Mustafa se află lângă lacul cel mare iar șeicul în camera tronului, bucurându-se de toate avantajele funcției sale. Asta înseamna că era singurul care stătea pe scaun, un jilt somptuos cu multe perne și ciucuri, în timp ce supușii săi trebuiau să se așeze care cum puteau pe pernele și cuverturile din jur.

În spatele său erau tot timpul doi oameni, unul se ocupa cu ventilația, celălalt îi aducea de-ale gurii, vinul sec și negru de Cairo, curmale, bucățele de berbecuț și baclavale. Șeicul era mulțumit. În dreapta sa, la picior, stătea credinciosul și slăbănogul de Jabir Abu. Acesta aștepta doar un semn al șeicului, și când acesta i-l dădu a sărit sprinten în picioare și a început să nareze cu o voce nazală și melodioasă.
-Onorați oaspeți, beți, mâncați și vă veseliți, e vreme de festin. Chiar la apusul soarelui vitejii conduși de neînfricatul Bahir Hariri au venit din Massawa cu trupul fedeleș legat al ghiarului Ara Ghezi. Acest tâlhar fără de Dumnezeu a mânit pe fata iubitului nostru șeic, iluminatul Nabiha Mustafa. A amăgit-o pe tânăra și cinstita Adeen, i-a spus vorbe mieroase și mincinoase, poezii amăgitoare și i-a aruncat în suflet venin. Dar, vai, Allah e mare, și iată, îl avem aici în temniță, în lanțuri, pe tâlharul Ara Ghezi, să fie pedepsit cum se cuvine. Mâine dimineață, la rasărit, ne vom delecta cu biciuirea ghiaurului, apoi îl vom lega de cămilă și-l vom da deșertului să-l mănânce, să-l sece cum a secat el inima preafrumoasei Adeen.

Cei prezenți au apreciat alocuțiunea lui Jabir Abu, clămpănind din maxilare și degete, dar nu prea entuziast că știau că urma să vorbească însuși șeicul. Acesta a sobit cu plăcere o cafeluță dintr-o ceșcuță mică de argint, a plescăit mulțumit iar un zâmbet i-a apărut în barbă ca să mascheze un râgâit lejer. S-a bătut un pic cu pumnul în piet, să iasă tot, și-a început să vorbească.
-Dragi oaspeți și prieteni, dragi frați și surori, e zi de mare bucurie, într-adevăr. Sunt un om simplu, un om bătrân, și nu mai am multe bucurii în afară de vin, ceai, ceafea, tartele astea cu dulceață, femei, cursele de cămile, curmale, somnicul de dup-amiază, jocul de table și haine de mătase. Dar toate acestea sunt nimicuri și pălesc în fața plăcerii pe care o am când pot să mă răzbun, și nu oricum, ci pentru a repara onoarea iubitei mele Adeen cea neprihănită. Căci neprihănită este, vă spun, am pus bătrânele să verifice, ghiarul n-a umblat la oaza ei, dar asta nu înseamnă că nu-i voi tăia mâna cu care a scris satanicele versuri și ștromeleacul cu care le-a gândit. E pus la beci să se înmoaie, n-am vrea să fie uscat mâine dimineață când vom scoate sângele din el. Allah mi-e martor că până mâine la apusul soarelui va fi doar o smochină uscată.

Oaspeții au aplaudat frenetic discursul șeicului, acesta a făcut semn servitorilor care au venit repede să împartă vin. Două dansatoare și-au făcut apariția de după perdele, dar instrumentiștii au rămas acolo, doar muzica lor să fie auzită, să nu strice petrecerea cu chipurile lor urâte. Doar într-un colț frumoasa Adeen, ofta-n năframă și-și ascundea o lacrimă, bătrânul șeic a presupus că era de rușine și recunoștință. N-avea de unde să știe că fata ofta pentru sufletul ghiaurului Ara Ghezi și vorbele lui frumoase. A așteptat ca oaspeții să se îmbete și cheful să se încingă pentru a ieși afară, să tragă din aerul tare și rece al nopții, să-i usuce vântul uscat al deșertului lacrimile. S-ascuns pe o terasă, lângă un baobab pitic, să nu se vadă în lumina lunii și a suspinat discret.

-Ara Ghezi, Ara Ghezi, de ce-ai fugit, sufletul meu, a spus poate prea tare. Iar vântul deșertului i-a adus o glas familiar, de undeva de sub terasă.
-Spuneai ceva?
-Spuneam ceva? Se pare, șopti speriată fata.
-Șoptisei, poate, o-ntrebare, sau poate un răspuns.
-Dar glasul nostru nu era ascuns?

A prins unul din cordoanele care țineau steagurile șeicului pe terasă, a tras cu putere de el să-i testeze rezistența și-a sărit peste zidul mititel care delimita locul, coborând cu grijă. Sub terasă era o fereastră cu zăbrele, lumina lunii intra prin ea zgârcită, luminând doar jumătate din fața cu mustață, ochelari, sprâncene groase și păr ciufulit a sufletului ei.

-Poate zăream o șoaptă în pleoapa tremurată, a spus timid fata recunoscând chipul ghiarului.
-A fost atunci?
-Acum e altă dată?

Tânărul a tăcut câteva clipe și-n noapte se auzeau doar zgomotele chefului de deasupra. Adeen a întins mâna printre zăbrele și i-a mângâiat ușor obrazul tumefiat. Arghezi i-a sărutat palma.
-Și tu și eu tăcusem parcă de ani întregi, știind că nu-nțelegem ce-ncepi să înțelegi.

Fata s-a aplecat și mai mult, și-a cuprins întreg chipul tânărului. Acesta s-a ridicat și el pe vârfuri iar buzele lor s-au întâlnit printre gratii. Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise, în jocul cu sfiala, amuțise.

Lumina lunii e perversă, că arată și ascunde în același timp, iar oaza e doar un labirint de umbre pe care doar un băștinaș l-ar putea străbate. Sau poate nu, că în măreția sa Allah i-a făcut pe toți oamenii egali, cu excepția lui Mahomed, pe care l-a făcut un pic mai deștept decât ceilalți. Noaptea, în umbră, și credincios și ghiaur sunt invizibili, iar de pe la intrarea dinspre apus înspre palatul șeicului, vitejii lui Bahir Hariri, cu puști pe umăr și iatagane la brâu, se retrăgeau în umbre și întuneric, discreți, unul câte unul, poate pentru a lăsa intimitate celor doi îndrăgostiți de sub terasă.

Sau poate că nu, că oamenii care se retrag discret nu scapă câte-un „hââââc” și nici nu adorm instantaneu în tufișuri.

-Te rog, șopti Adeen.
-Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine. Tu mă numiseşi „Ţie”, eu te numisem „Tine”.
-Să te cunosc?
-Să mă cunoşti? Stăm unul lângă altul ca plopii mari – şi proşti.

Adeen ar fi dorit să întrebe ce-s ăia plopi, dar a auzit deasupra vocea lui taică-su strigând după ea. Îl sărută încă o dată pe Ara Ghezi, șopti „iubirea mea” și se urcă înapoi pe terasă, ajutându-se cordonul atârnat.
-Adeen, Adeen, lumina ochilor mei, unde ești?
-Aici, tată, am ieșit să iau un pic de aer.
-Văd că nu mai ești tristă, fata mea, observă șeicul sclipirea din ochii fetei. Te bucuri și tu de ziua de mâine, nu-i așa?
-Inimia mi-e grea, tată, căci îl iubesc pe ghiaur.
-Să nu vorbești așa, că frângi inima bătrânului tău tată. E un vagabond și-un aventurier, tu ești menită unui prinț, nu unui pierde-vară.
-Tată, stăpâne, cruță-l, a spus fata căzând în genunchi.
-Nu pot, iubita mea, știi prea bine. Ce-or să zică fii căpeteniilor care râvnesc la mâna ta? Ce-or să creadă generalii mei despre mine? Că sunt slab, că oricine poate s-o dezonoreze pe preafrumoasa Adeen? Mai bine taie-mi gâtul, acum, a spus dramatic Nabiha Mustafa și-a scos pumnalul de la brâu punându-l în mâna ei micuță. Ia-mi viața, dacă iubirea ta e-atât de mare.

Fata a lăsat pumnalul să cadă jos tremurând.
-Nu-mi cere asta, tată, a spus și a început să scâncească încetișor. Bătrânul șeic a luat-o în brațe, i-a pus capul la pieptul său și-a mângâiat-o ușor pe părul negru și lung.
-Prințesa mea, fiica mea și-a lunii, vânt al deșertului, toate acestea or să treacă și-or să dispară, cum dispar dunele fir cu fir, să facă alte dune.

În temniță Arghezi asculta încordat conversația ținându-se zăbrele. Se lăsă iar liniștea.
-Ați terminat?
Vocea clară l-a speriat un pic, s-a întors brusc să se uite în întuneric și n-a văzut decât o luminiță ca de licurici.
-Ce?
Luminița s-a apropiat ușor, arătând tot mai mult a ochi de sticlă. Și-n jurul ochiului de sticlă un chip, cu barbă tunsă drept și aranjată. Era chipul generalului Agamemnon Giurăscu-Buzău, dar întunericul nu lăsa să vadă altceva.
-Momentul poetic. E gata, putem să mergem?

Poetul s-a relaxat și s-a apropiat de celelalte bare ale temniții.
-Ah, generale, faima ta nu e deloc exagerată. Cum m-ai găsit?
-M-am suit pe un cal și v-am urmărit, nu e ca și cum ar fi multe cete de oameni cu puști și săbii care gonesc în disperare prin zonă. A trebuit să aștept un pic să se facă noapte și să înceapă cheful la ăștia. Mergem?
-Nu sunt sigur.
-Ăștia or să te jupuiască de viu, Ioane.
-Dar o iubesc pe fata asta, și poate mă și însor cu ea.
-Așa cum te-ai însurat cu domnișoara Constanța pe care-i aburit-o când erai călugăr la Cernica și-ți ziceai Iosif? Hai să nu fim cabotini, n-avem timp de asta.
-Ești foarte informat, generale.
-E meseria mea să fiu. La fel cum va fi plăcerea domnilor de sus să-ți pună mâine dimineață pielea pe băț.
-Să zicem că vin, că mă scoți din asta. Ce te face să crezi că nu voi dispărea imediat?
-Ha!
-Ce?
-O să-ți povestesc pe drum, că avem de mers, câte chestii am învățat în Japonia. Una dintre ele, foarte interesantă, este despre cum să câștigi o bătălie corp la corp folosind anumite puncte de presiune. Fiecare om are multiple puncte de-astea pe el, unde e vulnerabil, dacă apeși acolo, și nici măcar nu trebuie s-o faci tare, cedează. Îl faci ghem în câteva secunde.
-Deci dacă fug o să mă bați.
-Nici vorbă. Că n-o să fugi. Pentru că dacă vrei să ieși din temnița asta, trebuie să-mi dai cuvântul tău că n-o s-o faci.
-Atât?
-Atât.
-Aș putea să mint.
-Ai arunca cuvântul tău așa de ușor? Parcă te vrei poet, prozator, te vezi un om al cuvântului, nu-i așa. Nu vrei să fii apreciat pentru „cuvintele” tale?
-E visul meu, din toate, cel frumos.
-Și cum să aprecieze lumea cuvintele tale când ele nu valorează nimic? Crezi că e o diferență între cuvântul pe care-l scrii în versurile tale și cel pe care mi-l dai mie? Tot cuvânt este. Dacă tu îmi dai acest cuvânt și aflu mai încolo că nu e real, ce putere crezi că o să mai aibă cuvintele tale? Cine citește și cumpără cuvinte mincinoase, poetule, cine ar aprecia cuvintele tale dacă nici măcar tu nu le apreciezi? Dacă nu respecți asta nu vei fi nimic, poet, scriitor, ziarist, orice mânuitor al cuvintelor. Nu există făuritori de săbii care să ofere săbii de carton. La fel cum nu există făuritori de cuvinte care să ofere vorbe goale. Ești dispus să-ți ucizi „visul tău, cel mai frumos”?

Argezi a lăsat privirea în jos și și-a privit cu atenție degetele. Le-a strâns în pumn și-a acceptat resemnat.
-Într-adevăr, generale, faima ta nu este deloc exagerată. Ai cuvântul meu.

În liniștea temniței s-a auzit doar un clinchet, și ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor. Generalul a intrat și i-a întins o mână înmănușată în negru, la fel ca tot costumul său.
-Să mergem dară, Regele ne așteaptă.
-Cam neplăcută soartă, și poate nu chiar dreaptă.
-Termină cu versurile că poate chiar te bat, a șoptit generalul înainte să dispară amândoi în noapte.

(Alte capitole)

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.