Cătălin Tolontan a ajuns unul din cei mai puternici oameni din România prin forțe proprii și în urma unei cariere strălucite ca jurnalist sportiv și de investigație. A fost, dealtfel, unul din primii oameni care a demonstrat că se poate să treci de la a patra putere în stat spre prima putere în stat și toate acestea folosind metode specifice sportului, adică prin promovare cinstită dintr-o ligă într-alta, nu cum fac de obicei ziariștii, prin trasfer sau prin cumpărarea locului.

Acesta și-a început cariera ca ucenic al marelui ziarist Ovidiu Ioanițoaia, în redacția unui ziar de sport care în vremurile acelea era similară cu cabina mecanicului unei locomotive cu aburi, zona de jos, pentru fochiști. Ziariștii de sport fumau cât toți ceilalți ziariști din țară la un loc, iar liderul lor de pe atunci, Ioan Chirilă, fuma pipă și scotea fum precum un balaur. Ioanițoaia pufăia decent și își alegea ucenicii dintre cei care putea să-și țină respirația cât mai mult. Această abilitate era una importantă, pentru că în cele timpuri ziariștii aveau un obicei bizar, și-anume „teren”, în care ieșeau din când în când din redacție pentru a obține știri din lumea reală. Iar unul din cele mai bune locuri de adunat știri era vestiarul echipelor de fotbal, handbal sau basket, unde era important să-ți poți ține respirația, pentru că apa caldă s-a inventat în România abia la începutul mileniului 3.

Pe lângă capacitatea de a-și ține respirația ore întregi, care i-a lăsat urme vizibile de încordare pe față, Tolontan era și foarte harnic și, în scurt timp, a ajuns să folosească toate cuvintele și combinațiile de cuvinte din vocabularul unui jurnalist sportiv. Cifra nu este una uimitoare, în zona sportului limbajul vorbit nu este prea complex. De exemplu, un comentator de fotbal folosește de-a lungul vieții aproximativ 250 de cuvinte, care îi sunt suficiente pentru a nara mii de partide ale acestui sport.

Ajungând la acest nivel al jurnalismului, Tolontan a început să scrie folosind cuvinte la întâmplare, fără ca ele să aibă neapărat un sens sau un scop, devenind astfel unul din primii, dacă nu chiar primul ziarist care aparținea curentului optzecist. Acesta este un curent literar românesc în care poți să ai succes fără talent, ba chiar este o cerință necesară. Optzeciștii au fost primii poeți și scriitori care erau plătiți la kilogram de către edituri. Un reprezentant de seamă al curentului a fost Mircea Cărtărescu, un adevărat halterofil al culturii, care spre finalul carierei sale nu scotea o carte sub două kilograme, motiv pentru care a și câștigat numeroase premii pentru cultură și bricolaj. Chiar și în zilele noastre, în localitatea Făget există un dig construit doar din cărți donate de Cărtărescu bibliotecii din localitate, dig care a rezistat un sfert de secol și a oprit numeroase viituri și inundații. Firește, scriitorul are un bust în Făget, aflat chiar la intrarea în comună.

Peisajul media însă s-a schimbat în următorii ani, iar Tolontan s-a transformat și el, devenind un ziarist de investigație. Cu aceeași tenacitate și hărnicie care l-a făcut să supraviețuiască în vestiare și redacții, ziaristul s-a aruncat asupra investigațiilor cu furia unui motan care a găsit o bilă de ping-pong la trei noaptea. Și comparația nu este exagerată, când Tolontan se apuca să investigheze ceva nu mai dormea nimeni noaptea și degeaba strigai după el, aruncai cu papuci sau îl amenințai cu cele mai mari chinuri ale iadului, el nu se oprea.

Miniștrii tremurau în fața lui, afaceriștii preferau să intre cu mașina în pom decât să aibă de-a face cu el, judecătorii citeau mai întâi articolele sale înainte să dea verdictul iar din anchetele sale hrănea încă 10.000 de ziariști de la alte ziare, care se ocupau doar cu tradusul limbajului său din tolontaneză în română, să afle și țara ce a investigat de fapt Tolontanul.

El a fost cel care a descoperit furturile imense făcute în România, prezentând imagini și dovezi cum primarii din Tulcea au furat bucăți de piatră din munții Măcin ca să-și paveze curțile și vilele astfel încât ăia au rămas piperniciți ca niște dealuri, deși pe vremea voievozilor aveau peste 2000 de metri.

După ce a finalizat de anchetat absolut totul din țară, Tolontan și-a îndreptat forțele asupra Creației lui Dumnezeu. Nemulțumit de starea țării care, în urma anchetelor sale continua să fie una penibilă, ziaristul a intrat la bănuieli și a început să-l suspecteze pe Însuși Dumnezeu de implicare în tot acest proces și s-a apucat să-L ancheteze metodic.

Ancheta a durat mai bine de doi ani și a însemnat o desfășurare de forțe fără precendent în istoria jurnalismului. La ea au lucrat 15.000 de ziariști, 48.000 de fotografi, mii de documentariști, istorici și absolvenți de teologie și, într-un final, când a prezentat dovezile, întreaga lume s-a cutremurat. Detaliile sunt complexe dar, în principiu, Cătălin Tolontan a demonstrat, cu dovezi și argumente irefutabile, că și pisica trebuia să fie tigru, dar „s-a furat”.

Ancheta a fost devastatoare pentru întreaga biserică creștină, care a încercat să mușamalizeze cazul. Dar dovezile erau clare ca lumina zilei, implicarea în afacerea „pisica” era până la cele mai înalte niveluri. Aproape toate icoanele din România, nu doar cele făcătoare de minuni, au început să plângă concomitent. Au plâns inclusiv icoane în care cei desenați n-aveau ochi. S-a lăsat cu demiteri și demisii, numeroși sfinți au fost scoși din calendar, la finalul anului nemairămândând decât vreo 10, asupra cărora nu bătea nicio suspiciune. Patriarhul a fost găsit spânzurat de clopot în Catedrală, dar ancheta procuraturii a declarat totul o moarte accidentală, aparent înaltul prelat a alunecat pe o bucată de tămâie când încerca să tragă clopotul ca să-și ceară scuze.

Poate din frică, poate din respect, deși eu cred că a fost o combinație între amândouă, lui Tolontan i s-a oferit postul de prim-procuror și judecător al țării, pe viață, să fim siguri că anchetarea poporului se află pe mâini bune. Acesta însă, cu smerenia bine-cunoscută, a declinat propunerea și a cerut doar un job mai modest, acela de Suprem Cenzor al Consiliului Suprem de Apărare a Țării. În această calitate el avea ștampila CSAȚ și ultima semnătură, nu puteai decide ceva acolo fără să contrasemneze și el.

Era, dealtfel, și singurul membru al CSAȚ care nu participa la ședințe, el stând tot la biroul său din Pipera, aflat lângă biroul lui Ioanițoaia. CSAȚ lua decizii, apoi un aprod era trimis cu toate documentele la Tolontan, acesta le analiza cu atenție și stabilea dacă sunt legale sau nu. În cazul în care totul era în regulă, Tolontan semna și ștampila hotărârea și ea devenea oficială odată ce editorialul pe această temă era publicat de el în ziar.

Și de-aia, când s-a luat decizia construirii Marelui Monument al Culturii Românești și s-a aprobat sugestia mea de a-l folosi pe Alin pentru gresie Tolontan a putut să trimită oameni înarmați la mine la ușă să ceară să mă prezint la el la birou pentru o discuție. Deși un pitic, omul era totuși impresionant prin personalitatea sa, și-avea o vorbă calmă și directă.

„Mihail, înainte să te chem aici te-am anchetat înainte, să știu exact ce fel de poamă ești”, mi-a spus jurnalistul. Nu mă miram că mă anchetase, el făcuse asta cu toată lumea. „Știu că ești un fel de scriitor, nu prea bun și nu prea mare, aparent nu faci ceva bine. Statisticile arată că majoritatea cărților sunt cumpărate de femei, de ce nu scrii ceva să placă și femeilor, ca să te umpli și tu de bani și succes, ca toți ceilalți scriitori buni? De ce urăști cucoanele?”.

I-am explicat că și mie mi-a plăcut matematica la liceu, inclusiv statistică și probabilități ce se făcea printr-a unșpea și că, în baza acestor calcule și teorii cu ce cumpără femeile, nimeni, niciodată, n-o să-l depășească pe cel mai bun scriitor de gen, respectiv tipul care a scris prospectul la Vagisil. Și e destul de dovedită asta, că oricât au încercat să scrie literatură de-asta să placă femeilor, nici Vulpescu, nici Radu F. Constantinescu și nici măcar Dr. Vasi Rădulescu n-au ajuns la anvergura acelui Dostoievski american. Ăla e citit și cumpărat zilnic de milioane de femei din toată lumea și, în ultima vreme, și de foarte mulți bărbați.

Tolontan a făcut acea figură cu gura de parcă cineva i-ar trage un cuțit neascuțit prin splină, ceea ce el numea zâmbet și a continuat „nu mă interesează, de fapt, asta, eu citesc doar policieruri islandeze și, uite, n-am avut timp să le citesc pe toate”. M-am prins imediat că visul literar al lui Tolontan e să traducă Íslendingasögur în tolontaneză, ca să fie saga aia în două limbi pe care nu le înțelege nimeni, dar nu i-am spus asta.

„Ce vreau eu e să mergi cu mine până în Ras al Khaimah să-l convingem pe prințul de Amir Alhajar Alramlii abn Alshafa să vină să pună gresie la Marele Monument al Culturii Românești. Că noi am tot încercat să-l convingem și n-a vrut. Dar, aparent, tu te cunoști cu el, poate pui o vorbă bună”.

I-am explicat că sunt un om lipsit de curaj dar plin de lașitate și n-aș avea tupeu să mă duc până acolo nici mort. El m-a asigurat că vor veni alături de noi cei mai buni soldați ai României, oameni cu numeroase misiuni în Afganistan și Angola, duri, puternici, ciopliți din cremenea Carpaților. I-am zis că nu, tot nu mă bag decât dacă vine și Attila Ambrus, cel mai viteaz ungur din lume.

„Ăla? Tipul ăla care l-a învins pe Godină pe platoul Bucegilor, sub Sfinx? Păi ăla nu mare act de vitejie, nu înțeleg de ce l-ai vrea pe el”.

„Dar nu de asta este Oti cel mai viteaz ungur din lume!”

„Dar de ce? Explică-mi!”

„Zi-i atunci secretarei să aducă o cafea, scoate coniacul ăla bun pe care ți l-a făcut cadou Sepp Blatter, cheamă-l și pe Luțac să noteze, și hai să-ți povestesc de ce Attila Ambrus e cel mai viteaz ungur din lume”.