E-adevărat că eu sunt un om slab și mincinos, dar măcar sunt laș. Așa că nu pot spune că am ajuns cel mai mare intelectual din țara imaginară România prin forțe proprii ci doar printr-un joc al destinului, care a făcut ca în scurt timp să fie eliminați cei mai mari intelectuali ai țării, respectiv cel mai respectat intelectual printre absolvenții de liceu, cel mai respectat intelectual printre absolvenții de facultate și cel mai respectat intelectual printre ceilalți.

Printre cele mai izolate localități din această țară se numără Scărișoara și Ineleț, aflate în județul Caraș-Severin și, pentru că sună mai haios și mai scurt voi preciza că primul intelectual a murit în Ineleț. Ca să ajungi acolo trebuie să te urci pe niște scări de lemn prinse în calcar și odată ce ai trecut acest hop ajungi în micuța localitate din munții Cernei. Locul e de o frumusețe sălbatică iar peisajele sunt atât de fantastice încât poți vedea prin pădure urme de balauri și inscripții făcute cu paloșul de viteji prin copaci gen „Prâslea + Ileana = Iboste”.

Într-un amurg perfect care ar căpătui pe viață orice șomer care se crede fotograf, la marginea pantei abrupte, la un birt din Ineleț s-a oprit un străin. Era trist și avea hainele rupte, și în față o cană cu vin. Acest om era un stereotip umblător, prăfuit și gârbovit, cu fața nerasă și mustața plină de promoroacă, cu cearcăne la ochi și o privire stinsă, ca și cum îți aducea aminte de prieteni și de iubită și de-o casă cu mama la geam, ființe pe care nu le va mai vedea niciodată, căci acesta era finalul drumului său.

Birtașul l-a privit cu compasiunea omului care văzuse mulți triști la viața lui, dar și cu privirea aceea pofticioasă a proprietarului de cârciumă de țară care vedea pentru prima oară bani cash. Tatăl său îi povestise de vremuri mult apuse, când oamenii care veneau în birt plăteau băutura cu bani reali, palpabili, nu cu bonuri de masă, alocații de copii și găini. Așa că s-a apropiat cu blândețe de călător și l-a întrebat cu o voce prietenoasă dacă mai dorește „o cană de vin”.

Străinul s-a îndreptat brusc și întraga sa făptură a prins viață. Ochii săi erau din nou vii, cearcănele îi dispăruseră și paloarea din obraji lăsă loc unei roșeți sănătoase.

„Bunul meu domn, se zice o cană cu vin nu o cană de vin că a doua implică faptul că-mi oferi doar o cană cu care se poate bea vinul. Știi, bunăoară, melodia Grupului Ecou de la Cenaclul Flacăra, o cană cu vin. Acolo este folosită expresia în mod corect, se spune o cană cu vin”.

„Fie, cum spuneți dumneavoastră, vă mai aduc o cană cu vin?”

„Da, te rog”, a spus omul, iar birtașul s-a îndreptat spre tejgheaua lui unde avea vinul lui aspru ca vremea în Cazanele Dunării pe timp de furtună. Iar cât era cu spatele, străinul a deschis gura spre ceruri și a scos un oftat și odată cu acest oftat din gâtlej i-a ieșit o bilă de lumină care a tremurat ușor prin încăpere și apoi a fugit pe fereastră, înspre ceruri, unde s-a transformat într-o stea ce poate fi văzută și acum în nopțile senine de iunie-iulie, când se dă Bacalaureatul.

Și în birt a rămas doar o carcasă fără suflet, un corp neanimat, și-așa a murit Radu Paraschivescu, cel mai apreciat intelectual printre absolvenții de liceu, după ce a reușit să corecteze gramatica pe absolut toți oamenii din România. Căci, într-adevăr, acel birtaș era ultimul om pe care Radu Paraschivescu nu-l corectase cu privire la folosirea corectă a limbii române. Asta pentru că la trei nopți după ce s-a născut Radu Paraschivescu la capușorul lui s-au ivit trei ursitoare: una i-a urat să fie frumos precum un târgoveț, a doua i-a urat să aibă o mustață bogată precum Cresus iar a treia, invidioasă pe celelalte daruri, i-a urat să nu moară până nu-i freacă pe toți românii la ridiche cu acordul corect între subiect, predicat, complement circumstanțial de drept și folosirea corectă a adverbelor.

Câteva luni mai târziu, când țara abia terminase să-și lingă rănile după imensa pierdere, a murit cel de-al doilea intelectual. Acesta era un regizor faimos, Cristi Puiu, și era specializat în filme gastronomice. La fel ca alții din generația sa de cineaști flămânzi, acest dolofan adusese la perfecțiune arta cinematografică a filmării mâncatului la oameni, înregistrând fiecare grimasă a feței în timpul molfăitului, fiecare sortbit de ciorbiță, fiecare sclipire din ochi când se aduce răcitura. Și deși era respectat în comunitatea absolvenților de studii superioare, atât din țară cât și peste hotare, câștigând de-a lungul vieții două tiruri pline de premii, un bâzdâc interior nu-i dădea pace.

Așa că ultimul său film a fost o capodoperă accidentală. Gândit ca un film experimental și unic, acesta aduna mai multe personaje la masă, într-o clădire din Manhattan. Discuțiile, lejere la început, devin tot mai agresive și aprinse pe măsură ce se aduc noi feluri de mâncare. La final, pe umerii a opt servitori, pe un platou de argint este adusă o imensă salată de boeuf, din care mesenii încep să se înfrupte. Scenariul prevedea ca după câteva linguri din salată să izbucnească chiar Cristi Puiu strigând „Excelsior!”, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Asistentul de regie, un veteran al filmelor noului val, n-a văzut nimic în neregulă când filmarea a trecut de patru ore și a presupus că aceasta este intenția regizorului. Pe măsură ce actorii terminau de mâncat salata de boeuf, au dat la o parte mâncarea și au descoperit în platou cadavrul marelui intelectual, care murise cu doi castraveciori murați înfipți în nas și doi ardei grași roșii pe ochi.

Și astfel, pentru prima oară de la înființarea ei, Academia Americană de Film a considerat că un produs românesc cinematografic este demn de premiul cel mare și Cristi Puiu a câștigat premiul pentru întreaga carieră. Ceremonia a fost una minunată, în care bucătari din toate colțurile lumii au refăcut momente marcante din cinematografia românească, de la sarmalele din Sieranevada la potolul inițial din Moromeții, înainte ca drama să se desfășoare sub ochii noștri.

Al treilea și cel mai puternic intelectual rămânea, totuși, Marian Godină, un fost polițist de circulație devenit scriitor, devenit apoi mascat, că în țara noastră nu se câștigă chiar atât de mulți bani din scris, știi ce zic? Acest om nu era doar puternic intelectual ci și puternic fizic, iar combinația dintre cele două îi dădea o senzație de putere ce-l făcea să-și dea cu părerea pe mai toate aspectele societății noastre. Și când emani putere, lumea te crede puternic, și numeroși oameni din toate clasele sociale îi ascultau cuvântul, căci cuvântul său era înțelepciune.

Acest intelectual a încercat să-și obțină acest statut dând examen de intelectual, prima dată la Academia de Poliție. După vreo câteva încercări eșuate a decis să încerce să dea examen la o Academie mai ușoară, că o decizie a Curții Internaționale de la Haga obliga România ca, dacă tot numește orice căcat academie, să aplice aceleași reguli pentru toate. Așa că Marian Godină a fost primul intelectual care a intrat prin examen la Academia Română, după ce a dat proba la română scris, oral, matematică și sport, unde a luat chiar notă maximă.

Aflat în culmile puterii sale intelectuale, mult oricum peste colegii săi din Academia Română, acest om părea de neînvins. La fel cum Salvador Dali umbla cu un furnicar în lesă, academicianul Marian Godină se deplasa cu o alpacă luată din America de Sud după el, stârnind nenumărate oftaturi de invidie printre toți ceilalți români care nu-și permiteau o capră atât de exotică. Și, în plus, era unul din puținii academicieni din lume care purta cagulă, ceea ce-l făcea și mai interesant.

Din păcate, exact când se pregătea să devină președintele Academiei și să ia coroana și sceptrul de cel mai mare intelectual român, acest Godină a fost învins, în urma unor contre pe Facebook, de Attila Ambrus, cel mai viteaz ungur din lume, un om ce a venit cu noi în misiune din cu totul alte motive.

Acest Oti era un om simplu, un ungur din Sibiu, fostă Capitală Culturală Europeană. El nu era un om de cultură, era un mecanic auto decent de la o firmă locală. Dimineața mergea la muncă, se avânta în măruntaie de mașini cu precizia unui chirurg decent și pe la vreo 4 se retrăgea spre apartamentul său de trei camere, aflat într-un bloc oarecare din Sibiu, la etajul 10. Lui Oti îi plăcea să și fumeze, dar n-o prea făcea în atelierul său auto, de frica unei explozii, având în vedere câte uleiuri și benzine inflamabile se aflau la tot pasul. Dar după ce venea acasă, trăgea un duș, o ceartă cu nevasta, mânca o tocană rece, ieșea pe balcon să tragă și el două țigări în liniște în timp ce sorbea dintr-o cafea cum doar ungurii știu să facă.

Dar știi cum e la Sibiu, sunt multe ciori pe-acolo. Iar aceste ciori îi stricau zenul lui Oti, și-a încercat în fel și chip să scape de ele. A sunat la autorități, a dat cu tot felul de spray-uri, a pus capcane, nimic, ciorile îi stricau singurul moment de liniște. Om practic, s-a documentat, și în cele din urmă a ajuns să-și cumpere, spre disperarea nevestei, un șoim. Cu răbdare și perseverență, Oti și-a dresat șoimul să-i păzească balconul de ciori, puternica pasăre atacând cu furie orice altă creatură care îndrăznea să-i disturbe oaza de liniște. Avea clar talent la asta, o fi fost ceva din gena lui de ungur, naiba știe, cert e că vestea i s-a dus.

Dacă ai hobby-uri de-astea specifice, ai parte de prieteni specifici. Attila Ambrus a cunoscut o grămadă de alți pasionați de șoimărit și a legat prietenii cu el. Acum se întâlneau pe balconul lui cu toții, mai fumau o țigară, mai vânau niște ciori, dar între timp și-a dar seama că a înlocuit zgomotul de cioară cu cel de șoim și el tot n-avea un loc de liniște. În plus, șoimii deveniseră destul de populari în Sibiu, și-acum îi găsea pe peste tot, și-i umpleau și balconul de găinaț.

Trist destin are ungurul, odată ce rezolvă o problemă, i se ivește alta mai mare. Dar Oti nu era omul care să se dea bătut, n-am spus că era cel mai viteaz ungur din lume? A studiat cu atenție subiectul și, prin niște prieteni din naziști unguri din Chile a făcut rost de un pui de condor andin. A crescut de mic ciudata creatură și a dresat-o să-i fie fidelă până la moarte. Când condorul lui Oti își întindea aripile asupra Sibiului se lăsa o liniște precaută atât printre șoimi cât și printre oameni. Attila era, în sfârșit, cel mai liniștit om din oraș, putea să-și fumeze țigara pe balcon în pace, cât creatura sa privea amenințător pe oricine ar îndrăzni să întrerupă liniștea.

Dar liniștea nu i-a fost întreruptă din exterior ci din interior, de pe telefon. Survolând Facebook-ul a dat de o postare a intelectualului Marian Godină, care tocmai se pronunța pe o problemă de mecanică auto. Oti l-a corectat nervos, ca un om ce se pricepe cât de cât la mașini, iar Godină i-a răspuns ironic. Ce a agravat și mai mult conflictul a fost hoarda de urmăritori care au început să-l ironizeze pe Oti crezând că e un ungur oarecare. Dar, și scuze că mă repet, Attila Ambrus era cel mai viteaz ungur din lume, și l-a provocat pe Godină la o înfruntare directă.

Aceasta a avut loc pe platoul Bucegilor și știți cu toții ce s-a întâmplat. Condorul lui Oti a atacat alpaca lui Godină, a prins-o în gheare și a ridicat-o în văzduh, lasând-o să se prăbușească pe fruntea Sfinxului. Apoi, meticulos, a mâncat resturile animalului de pe stâncă în timp ce învins și umilit, polițistul vărsa lacrimi de emoție și durere.

Și astfel, dragii mei, în urma acestui șir de evenimente destul de bizare dar, totodată, perfect probabile, am ajuns eu unul din cei mai importanți intelectuali ai țării. Și de-aia în acea fatidică dimineață de 17 mai m-am trezit la ușă cu 6 oameni înarmați care mi-au spus direct, fără ocolișuri, „Domnul Cătălin Tolontan a ordonat să veniți cu noi. Luați-vă strictul necesar pentru o călătorie de două săptămâni spre Ras Al Khaimah!”

„Domnule profesor, mă scuzați, cum putea un jurnalist ca Tolontan să ordone așa ceva?”

M-am uitat la impertinentul student care m-a întrerupt și m-am luat cu mâinile de cap. Ce naiba îi învață pe ăștia la Facultatea de Istorie dacă nu știu nimic de Tolontan?

„Tinere, n-ați ajuns la cursul despre apărarea țării? Nu știi nimic de Tolontan?”

„Sunt doar în anul trei, domnule profesor”.

„Bine, o să povestesc pe scurt și despre Tolontan, ca să nu ziceți că n-ați învățat nimic la seminarul ăsta”.