După remarcabila victorie intelectuală asupra lui Marian Godină, munții au respirat a ușurare că tensiunea adunată în norii de furtună era atât de puternică încât până și Carpații scârțâiau nefericiți. Stropi mici de ploaie au început să cadă din ceruri, de unde altundeva, spălând versanții și formând mici pârâiașe se se scurgeau în vale (unde altundeva?) spre solul patriei, oferindu-i binemeritata hrană.

Pustnicii ascunși în schituri și hârciogii au început să-și scoată nasurile la lumină, veverițele și-au reluat saltul zglobiu prin codri iar urșii și-au scuturat blana cea plină de frunze, mușchi și crengi și au pornit în căutare de noi aventuri. Aerul electrificat lăsă loc unui aflux de ozon și totul mirosea frumos, a pace. Attila a simțit și el acest aer și a decis să plece la pas spre șes, să se bucure și el de frumusețea naturii.

Printre copaci soarele mai strecura niște raze jucăușe iar păsărelele ciripeau voios. În buna tradiție a acestor locuri, cum Calistrat Hogaș și-a numit calul „Pisicuța”, iar Pistruiatul și-a numit câinele „Calu”, Attila își numise condorul andean „Cămilă”, iar Cămilă îl urmărea din înaltul cerului, coborând doar să se hrănească cu hoituri de turiști care au urcat pe munți fără echipament. Pasul îi era ușor pe cărările din pădure, iar drumul îi părea clar și drept. A mers atât de mult că a uitat de ce plecase și încotro se îndrepta, savura liniștea pe care o căutase ani la rândul. După trei zile și trei nopți de mers a decis să poposească într-un luminiș unde susura un pârâu. Attila s-a gândit să nu se mai întoarcă în civilizație, să stea aici și să-și petreacă restul vieții în mijlocul naturii. S-a așezat pe un bolovan și și-a aprins o țigară, admirând fumul care se ducea lin în văzduh. Și-a stins chiștocul în curea și l-a pus înapoi în tabachera țigării, apoi s-a aplecat să bea o gură de apă, cu gândul să purceadă din nou la drum.

„Voinicule, nu bea din apa aceasta, că nu e a ta și vei mânia pe stăpânul acestor locuri”.

Vocea care a spus aceste cuvinte era una pițigăiată iar proprietarul ei era o creatură interesantă. De jos în sus, începea cu o pereche de șlapi în care erau băgate niște picioare păroase. Avea genul acela de labe de picior cu degetul mare suficient de depărtat să intre o sfoară groasă între ele, labe foarte utile la cățărat în copaci, că te poți ține de crengi cu ele. Pantalonii erau extrem de strâmți și strânși pe cur și de un roz intens. Cămașa era una colorată, descheiată la nasturi până deasupra buricului și scoteau în evidență un piept dotat cu păr des și cârlionțat. La gât avea un lanț de argint de care erau atârnate mai multe simboluri, de la cruce la steaua lui David, la pentagrama anarhiștilor și la simbolul păcii, plus un clopoțel. Ambele mâini îi erau pline de brățări de diferite culori, de piele și de mărgele și de nestemate strălucitoare. Fața tuciurie îi era rasă bine, buzele rujate intens și ochii rimelați. În nas avea un cercel, în urechi avea un colț de lup și-o șaibă de 20 iar părul era o claie mare și plină de bucle ce-i atârna maiestuos pe spate.

Ca om ce trăia în vremuri moderne, Attila Ambrus și-a dat seama imediat cine este bizara creatură și-anume Transexualul Pădurii, pentru că Muma Pădurii era doar o reprezentare diformă și vindicativă a patriarhatul opresator ce aloca trăsături negative femeilor doar pentru a le ține în continuare în lanțuri și a nu le lăsa să progreseze.

„Beau doar o gură de apă, iar apa asta este și a mea, căci eu am făcut să plângă munții de bucurie”, a replicat ungurul.

„Faptele tale de vitejie au ajuns la urechile noastre, și curajul tău este de netăgăduit. Rogu-te, darămi-te, ai grijă de tine și ține această brățară de lemn de abanos sfânt, adus de la mânăstirea Sfântul Gheorghe din Deir El Harf și resfințită la Cozia. Fie să te protejeze de spiritele rele!”.

Attila s-a închinat și a mulțumit Transexualului Pădurii pentru dar, apoi și-a văzut de drum. Ajuns la un alt luminiș, mult mai mare, a văzut un pitic care stătea pe un bolovan și era înconjurat de o ceată de nimfe și lăbari. Creaturile făcuseră un cerc în jurul lui și aruncau cu petale de flori peste el, având grijă să alunge fluturii ce doreau și ei să stea în preajma acestuia. Piticul se întrerupse din preafrumoasa baladă pe care o cânta la micuțul său nai și îndreptă un deget acuzator spre Oti.

„Aha! Tu ești cel ce-a cutezat a bea din apa noastră!”

„Apa voastră? E apa munților și-a țării, nu e apa voastră cum nu e nici a mea”

„Exact, a țării, această apă este apa Ardealului, iar Ardealul e al românilor. Tu ești ungur, nu-i apa ta”.

Attila s-a îndreptat spre pitic cu gândul să-i tragă o palmă să-l zboare de pe bolovan, dar nimfele și lăbarii au făcut un zid în jurul lui: „Nuuuu, nuuuu”.

„M-am gândit să te iert”, a continuat sentențios piticul. „Vestea despre vitejia ta s-a răspândit în tot Ardealul. Dacă vei face o favoare domniilor noastre te vom cruța și nu-ți vom tăia capul că ai băut din izvorul nostru”.

Attila a scos un fluierat cum doar ungurii, din neamul lor de călăreți știu să scoată, și Cămilă a început să se rotească amenințător deasupra luminișului scoțând sunete de luptă.

„Acesta este Cămilă, cel ce l-a învins pe Pablo în platoul Bucegilor, e suficient să-i fac un semn și te va ridica în văzduh atât de sus că nu vei vedea Ardealul de-acolo și-ți va da drumul direct în bolovanul ăsta pe care stai. Nu mă mânia, piticule, că-ți pecetluiești soarta pe vecie!”

Piticul a făcut un semn nervos și a dus naiul spre buze: „Lasă-mă să cuget”. A început să cânte un nou cântec preafrumos iar nimfele și lăbarii și-au reluat dansul în jurul lui incantând „ooo, ce mare ești piticule, ce înțelept ești piticule, fie-ți judecata dreaptă piticule, ca spiritul tău înalt”.

„Ajunge!”, s-a oprit brusc piticul. „Am hotărât soarta ta și am decis să arăt milostenie!”

„Prealuminată înțelepciunea și bunătatea ta, piticule”, fremătară nimfele și lăbarii.

„Cutezanța ta e legendară și a dovedit-o cu prisos. Dacă vei îndeplini slujba ce ți-o încredințez, îți dau un ceaun de galbeni și pe fiica mea de soție!”

„Sunt însurat și nu-mi trebuie, dar ceaunul de galbeni mă interesează. Cred că putem discuta pe partea asta domnule Emil Boc!”

„Așa să fie!”, a decretat piticul și a făcut semn alaiului său. Lăbarii au scos de după un tufiș o lectică în care piticul s-a suit sprinten și a făcut semn să purceadă la drum. Nimfele au înconjurat imediat lectica și au continuat să arunce cu petale de flori și să cânte melodii frumoase, doar din gât, fără cuvinte, ca niște soprane șoptite.

Au mers cale de două ceasuri până au ajuns în fața unui castel de cleștar.

„Acesta, viteazule Attila, este spitalul de Neurologie din Cluj. Încă din cele mai vechi timpuri a fost un regat al mizeriei și jegului iar acum, în subsolurile sale, se află gunoi din timpuri imemoriale, de pe vremea regelui Matei Corvin, care era român, bagă de seamă. Mulți voinici au încercat să meargă în pivnițele acestea să facă curat și tot atâția și-au găsit sfârșitul. Un balaur străvechi sălășuiește acolo și păzește jegul, de-aia niciun medic din Cluj, cel mai bun oraș al țării, ia seama!, n-a reușit să facă vreodată curat. Sfetnicii mei mi-au spus de o vrajă cu mare putere, păstrată secret de străbunii noștri, care zice că dacă faci curat într-un spital acesta va putea chiar vindeca oameni de cele mai grave boli”.

Piticul a făcut un semn și lăbarii au lăsat jos lectica apoi au revenit cu un Daewoo Damas de culoarea smaraldului și au deschis ușița laterală. Înăuntru se vedea un ceaun negru, plin vârf cu dubloni de aur care străluceau puternic.

„Privește, viteazule Attila, dacă vei omorî balaurul din beciul spitalului de neurologie, această comoară este a ta!”.

Iar Oti a cerut pentru drum o desagă cu merinde, o jumătate de litră de apă de foc și-o brișcă și a intrat în catacombe. Folosind cunoștințele sale de mecanic auto a desferecat primele porți de intrare și a intrat într-un întuneric atât de puternic încât îți băgai degetele în ochi. Cu ceva motorină și niște cârpe a făcut o făclie și a descoperit o serie de ziduri vechi și umede, care încă mai aveau torțe pe laterale de pe vremurile marilor regi maghiari. A aprins câteva dintre ele și i s-a înfățișat un tunel lung de piatră, cu pereții invadați de liane și ciuperci ce-au sfârâit urât la vederea luminii. A mers cale de două poște prin acest tunel întortocheat până a ajuns la o nouă poartă, păzită de doi boschetari înarmați cu cărucioare și bețe.

„Nu treci mai departe, voinicule, până nu plătești tributul”, au tunat boschetarii din tenebre.

Iar Attila a scos apa de foc și le-a dat boschetarilor de băut, iar aceștia i-au deschis porțile spre un rând de scări ce coborau în spirală. A urmat treptele până când sunetul pașilor săi a fost acoperit de sunetul chițăielilor de șobolani și s-a trezit într-o hală mare, sprijinită de demoni de piatră ce țineau loc de coloane, și-n capătul ei era o poartă mare de lemn de sequoia secuiesc, ferecată cu fier. Și doi șobolani giganți cu colți lungi de trei stânjeni păzeau această poartă și au chițăit amenințător spre Attila.

Atunci el a căutat în desagă și, v-am zis că era din Sibiu, da?, a scos o bucată de brânză de la sibieni și-a aruncat-o în fața porții, iar toți șobolanii, înnebuniți de mirosul de brânză autentică de la sibieni au început să se încaiere pe ea și în doar câteva minute praful s-a ales de toți. A sărit peste cadavrele lor însângerate și a împins poarta cea mare intrând într-o nouă hală, și mai mare, unde era un munte de gunoi cât vedeai cu ochii, iar în vârful acestuia dormea un balaur, pufăind negru de fum pe nări.

Fără să se teamă Attila a început să urce muntele de gunoi și când s-a apropiat de balaur a scos brișca și i-a înfipt-o în gât. Balaurul a scos un urlet ce-a cutremurat întreg Spitalul de Neurologie, de le-a tremurat doctorilor bisturiele în mână și asistentelor siringile și șpaga a sărit din plicuri în fluturi verzi de euro și dolari, umplând clădirea cu un taifun de bani.

Balaurul s-a ridicat pe labele din spate și l-a pleznit pe ungur de s-a dus de-a berbeleacul până jos, la baza muntelui de gunoi. Și n-a așteptat să-și revină, a năvălit asupra lui scoțând flăcări pe gură și fum și mai ales duhoare. În câteva clipe l-a prins în colți pe Attila și l-a aruncat în sus să-l înghită ca pe o alună. În acele momente Oti și-a văzut mâna însângerat cu brișca sa inutilă și brățara dată de Transexualul Pădurii și s-a rugat la ea să-l protejeze de duhurile rele așa cum i-a promis. Și-n timp ce cădea a auzit vocea pițigăiată ca prin vis „Ține-te tare, bozgore, căci ajutorul îți va veni în curând!”. S-a răsucit violent și-a evitat gura balaurului, a căzut printre gunoaie și a început să fugă în zig-zag să evite monstrul turbat de furie.

Și-atunci un țipăt sfâșietor s-a auzit în catacombe, atât de puternic și amenințător că până și balaurul s-a oprit din loc, și dinspre tavan a început să coboare în cercuri credinciosul Cămilă, ținând în cioc sabia lui Avram Iancu, smulsă din statuia aia de tot căcatul din Cluj. Condorul a lăsat sabia să cadă direct în mâna ungurului și-atunci acesta a simțit o forță nemaiauzită în el, a sărit zeci de stânjeni și coți în aer și-a tăiat capul balaurului de gunoi.

Reîntors la suprafață, piticul și-a ținut promisiunea și i-a dat ceaunul cu galbeni și Attila Ambrus a putut, în sfârșit, să se întoarcă acasă.

„Bunicule, bunicule, lasă-ne cu astea. Ai zis că ne povestești povestea prințului de gresie!”

„Copii, lăsați-l în pace pe bunicul”, a intervenit Eliza, „pă ce că e bătrân a și tras multe droguri cu alcool în tinerețea lui. E mai haotic așa”.

„Eeeei, dragii moșului, ajungem și la prinț, aveți răbdare. A trebuit să vă spun de el și de monumentul ăsta frumos în care suntem și de marele Tolontan și de viteazul Ambrus ca să știți cum de am ajuns aici în acest templu al spiritului nostru. Acum vă voi povesti și cum l-am adus pe Alin Grigore înapoi acasă”.