Avea dreptate și speriatul ăsta, dar contextul e unul greu de explicat. Mai ales pentru cineva care nu locuiește și nu trăiește în țara imaginară România, aflată undeva în Estul Europei, între Slovokia, Transia și Carpathia. Dar voi încerca să explic cât mă pricep de bine, având în vedere că, totuși, eu sunt unul din marii intelectuali imaginari ai acelei țări, dacă nu cumva cel mai mare.

La puțin timp după ce am finalizat cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, care își înălța cupolele aurii ca niște penisuri divine în mijlocul unui oraș plin de clădiri pătrate, capitala a început să miroasă urât. În primele zile nu a părut a fi ceva foarte important, că orașul București era oricum cel mai urât mirositor oraș din țară, depășind inclusiv Câmpina în perioada în care acolo exista Combinatul de Ciorapi Purtați care angaja pe vremuri 10.000 de suflete. Plus că fenomenul a avut loc vara, când locuitorii, stresați de duhoarea generală se retrăgeau la munte sau la mare sau în alte țări unde-și petreceau concedii de neuitat. Orașul era destul de pustiu vara. Toamna, însă, când cetățenii s-au întors la casele lor au simțit că ceva nu este în regulă.

Primarul a fost primul învinuit de mirosul pestilențial iar acesta a luat imediat măsuri, furând patru milioane de dolari direct din trezoreria instituției și fugind din țară, în Mauritius, de unde a început să acuze lipsa de independență a justiției. Următorul primar, un intelectual ce provenea din mediul universitar, a încercat să identifice problema dar nu a avut prea mult succes, fiind, cum am menționat mai devreme, retardat mintal.

Diverse publicații au făcut tot felul de anchete pentru a afla sursa mirosului neplăcut din oraș. În urma acestora s-a stabilit că acesta nu provine de la cauciucurile și gunoaiele arse în diverse zone din Capitală și nici de la incendiile de la ministere sau parchete când avea loc trimestriala ardere de documente compromițătoare. A fost nevoie ca unul din olimpicii noștri la chimie, care a urmat o carieră ilustră în străinătate, în cele mai importante institute de cercetare din lume, candidat pentru premiul Nobel, să revină în țară și să pună degetul pe rană: „Domnilor, aici cam pute a căcat”, a spus acesta după care și-a cerut imediat scuze.

Deși informația ne-a deranjat pe toți, mai ales obrăznicia personajului, căruia i s-a cerut să înapoieze toți banii investiți de țară în educația lui, ideea a rămas. Duhoarea crea o tensiune palpabilă între noi, locuitorii acelui oraș. Chiar și ferocele câine de pază al democrației, Cristian Tudor Popescu, un jurnalist a cărui chelie lumina cu înțelegerea sa noaptea minților noastre, mârâia nemulțumit. Setea lui de sânge fusese parțial domolită după ce se înfruptase din olimpicul cel obraznic, dar acum privea speriat în jur din televizor și doar mârâia îngrijorat.

Evident, în primul rând s-a făcut legătura între finalizarea catedralei și mirosul pestilențial din București, numeroși cititori de Biblie atrăgând atenția că sfidătorul monument l-ar cam mânia pe Dumnezeu și prin urmare aceasta este doar una din năpastele ce ne așteaptă până ne rade pe toți de pe fața pământului. Dezbaterea a fost una vie și interesantă, numeroși teologi și atei schimbând cuvinte dure și flegme pe rețele sociale, totul culminând cu o serie de procese, blesteme și anateme. Biserica Ortodoxă Română a reacționat extrem de dur, dezvăluind un siloz secret aflat pe dealul Mitropoliei, unde se aflau o serie de lumânări de tip ICBM, mari cam cât un R-7 Semyorka, ce urmau să fie aprinse și puse la lumânărarul Catedralei la secțiunea „Morți” în caz că mai continuăm cu acuzațiile nefondate.

Președintele, un evanghelic lutheran, a trecut rapid la catolicism și a cerut ajutorul Papei în această privință. Papa, în buna tradiție a catolicilor, l-a asigurat de tot sprijinul și i-a trimis o foaie de hârtie în care l-a declarat atlet al creștinătății în cazul în care supraviețuiește. Totodată, a recunoscut că Biserica Catolică nu are în arsenal asemenea lumânări. iar pregătirea unei rugăciuni care să apere de un asemenea atac ar dura cel puțin cinci ani.

Eu însă, ca intelectual iluminist ateu, am căutat răspunsul ignorând războaiele religioase, înfundându-mă în bibliotecă și citind numeroase cărți de istorie și sociologie a acestui popor român. N-a durat mult și în doar o lună am venit cu o soluție. Am convocat o conferință de presă în Aula Mare a Academiei Române și mi-am expus punctul de vedere cu atâta tărie și convingere încât n-a durat mult toată lumea a fost nevoită să accepte superioritatea intelectului meu. Teza mea era una simplă, și o s-o repet pe scurt, deși deja până la ora asta o știe toată lumea ce s-a întâmplat în seara aceea la Academie.

Practic, în lunga mea alocuțiune adresată colegilor academicieni, membri ai mass-media, reprezentanți ai Guvernului și ai Bisericii, ai societății civile etc, am spus că România, țara noastră dragă, are nevoie de un nou proiect de anvergură care să fie absolut inutil și enervant.

„Domnilor, teza mea”, am susținut eu cu glas tare, „este că mirosul din Capitală nu este generat de vreun factor exterior, ci chiar de noi înșine. Odată finalizată Catedrala nu mai avem un motiv suficient de puternic să mâncăm căcat, iar acesta a început să se adune. Ce propun eu este realizarea unui monument, unei clădiri, unei construcții atât de mari și inutile încât efectiv în fiecare zi cineva să se apuce să mănânce căcat pe acest subiect. Construcția trebuie să fie cel puțin faraonică, astfel încât și ultimul prost din Capitală să poată comenta la birt „dar de ce dăm bani pe asta când am putea face autostrăzi, spitale, școli, grădinițe?”. Să discute pe subiect ziariștii, vlogării, instalatorii, intelectualii, piariștii, oamenii de cultură și gospodarii și fiecare să explice cum în loc să facem Marele Monument al Culturii Românești am putea construi de acești bani autostrăzi, spitale, școli și cum în timp ce 174% din populație are buda în curte noi aruncăm banii aiurea. Cât va dura construcția acestui monument se va putea mânca căcat la infinit pe acest subiect! Ne lipsește așa ceva acum și de-asta suntem în situația aceasta pestilențială. Acest miros, oameni buni, vine de la acest căcat metaforic ce n-a mai fost mâncat de luni bune, de când am finalizat Catedrala aia nenorocită. Dacă aveți altă soluție, vă ascult”, am strigat cutremurând zidurile Aulei.

Imediat, evident, au pornit vociferările și strigătele pline de furie. „Cum să aruncăm banii aiurea?”, „Mai bine am găsit un specialist care se pricepe, nu măscăriciul acesta”, „Ce obrăznicie, cine i-a permis intrarea aici?”, „Altceva mai bun n-avem de făcut?”, „Cât de prost să fii să spui asemenea tâmpenii, Dumnezeule mare!”.

Am lăsat ca vacarmul să se domolească și le-am cerut să inspire puternic aerul din încăpere. „Simțiți, dragi colegi, mai simțiți mirosul?”. Iar oamenii au tras aer în piept, prima dată timid, apoi tot mai puternic și au început să zâmbească timid. „Într-adevăr, nu se mai simte mirosul așa puternic”, au pornit să recunoască câțiva. În spate încă mai era vacarm, dar pe măsură ce-și dădeau cu părerea cu privire la inutilitatea supremă a propunerii mele au simțit și ei în nări aerul proaspăt.

„Simțiți, prieteni aerul acesta! Acum închipuiți-vă că această idee iese din zidurile acestui înalt for academic și se răspândește în țară! În câteva zile vom avea aer curat nu doar în București ci peste tot, de la graniță la graniță și poate și peste hotare!”.

Sub povara demonstrației mele cei adunați în Academie au îngenunchiat, iar președintele țării, solemn, mi-a pus o medalie în piept și-a zis s-audă toată lumea: „Spune-ne, învățătorule, ce monument am putea face?”.

Monumentul propus de mine este unul al întregii culturi românești. Obiectul trebuie să fie unul gigantic și vizibil nu doar de pe Lună, ci chiar și de pe Soare, când primii noștri cosmonauți vor ateriza acolo. Ca model vom folosi Tropaeum Traiani, doar că va fi de 150 de ori mai mare și va fi amplasat pe vârful Moldoveanu din Carpați. Pentru asta va trebui, firește, să defrișăm câteva mii de hectare de pădure și să retezăm efectiv vârful pentru a avea o bază. La final oricum va fi mai înalt cu 160 de metri. O serie de trepte de marmură vor porni de la Mânăstirea Sâmbăta până în vârf, pentru că nu se va putea accesa locul altfel. În vârful monumentului, în locul figurinei ăleia cu scuturi vom pune o statuie de oțel galvanizat care-l va înfățișa pe marele nostru poet Mihai Eminescu. În mâna dreaptă, ridicată spre ceruri, Eminescu va ține un Luceafăr, adică un bec de 1GW (cu tehnologie LED), iar în mâna stângă o carte de învățătură. Noaptea ochii lui se vor aprinde și vor lumina câte o localitate a României, alta în fiecare zi, pentru că statuia se va putea roti 360 de grade iar capul lui Eminescu va avea mobilitate completă. Ochii săi vor proiecta citate din cele mai frumoase dintre poeziile sale. Statuia va avea pe spate, la fel ca Gizmo din Gremlins după ce torni apă pe el, o serie de capsule din care vor ieși busturile altor eroi ai culturii naționale, cum ar fi Ion Creangă, Ion Minulescu, Ion Barbu, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Agârbiceanu sau Mircea Cărtărescu. Gurile lor vor fi deschise și când vântul înălțimilor Carpaților va bate puternic printre ei, aerul va intra înăuntru, în orga înaltă de 160 de metri ce se va afla în clădirea hexagonală de dedesupt. Sala cea mare a acestui măreț mausoleu va cuprinde o scenă pentru concerte și spectacole de balet sau teatru, vom putea organiza festivalul George Enescu aici. Dar vor mai fi și alte încăperi în care vom expune picturi, sculpturi, filme de artă și tot ce a mai produs cultural țara noastră de la înființarea ei încoace.

Imediat s-a pus, cum era și normal, problema finanțării megalomanicei construcții, iar eu le-am dat, din nou, soluția simplă: vom folosi cele 80 de miliarde de euro negociate de președintele nostru în 2020 cu Uniunea Europeană, pentru început, și de restul ne mai împrumutăm la bănci. Evident că, fiind vorba de o construcție a statului, vom cere donații și de la cetățeni, că doar ei sunt statul.

La acest monument vor lucra, la proiectare și execuție, cele mai importante minți ale artei și ingineriei din țara noastră, pentru că toți trebuie să fie părtași la acest moment istoric, iar numele lor va fi scris cu litere de aur pe pereții mausoleului, să rămână așa pe veacuri. Vom aduce cei mai mari ingineri, cei mai mari arhitecți, cei mai buni pictori, cei mai buni experți în coloane magnifice și cei mai buni zugravi. Iar când va trebui să punem și niște gresie pe jos prin mausoleu, știam eu pe cineva, pe Alin al meu.

„Stai, stai, stai”, m-a întrerupt Raluca, „n-am înțeles ceva. Cum de ai ajuns tu cel mai mare intelectual al țării?”

Am simțit o oarecare stare de nervi, băi, ce naiba, pe vremea când eram eu mai tânăr femeile erau mai citite, ăstea stau doar cu nasul în Facebook și nu știu nimic din cultură. Cum să fii atât de ignorantă?

„Ai răbdare tu, că-ți explic și asta, dacă chiar vrei să știi. A fost un concurs de împrejurări”.