Ca să înțelegi mai bine ce s-a întâmplat, ca să știi de ce suntem unde suntem acum și unde vom fi mai încolo trebuie să știi mai întâi povestea prințului de gresie. A, n-o știi? Nu știi povestea prințului de gresie, nu ți-am spus-o până acum? Stai un pic să-ți povestesc, ia o țigară, trage o cafea lângă tine, deschide jinarsul ăla bun și fii atent.

În primul rând nu-l cheamă Amir Alhajar Alramlii abn Alshafa ci Alin Grigore iar eu l-am cunoscut în urmă cu patru ani, printr-un prieten. Voiam să refac bucătăria, avusesem o inundație și o parte din mobilă era cam varză. M-am tot uitat la diverse design-uri și toate se împotmoleau în gresia generică de pe jos, ceva bej să nu se vadă jegul atât de tare, ceva ce nu se potrivea cu aproape nimic.

Alin mi-a zis că lucrarea o să dureze două zile, așa că poate în weekend mănânc și eu pizza de la chioșc în loc de cartofi prăjiți și-l las să lucreze. Prețul a fost cel normal, manopera costă cât materialele, am luat ce-a dorit el și am plecat pentru o noapte la Brașov, să mă văd cu niște prieteni, să mai depănăm amintiri, m-am întors abia duminică târziu. Alin m-a întâmpinat în hol, totul în casă era mai curat decât lăsasem, dar ușa la bucătărie era închisă. Am tras un ochi înăuntru, omul făcuse o treabă bună, mai trebuia spălat un pic pe jos.

„Las-o un pic să respire, să-și ia viață, și mâine poți să faci curat. Te uiți și la detalii, dacă e ceva ce nu-ți convine, mă suni”, mi-a spus Alin înainte să plece și să-și încaseze plata.

Adevărul e că n-aveam timp și chef să mă uit în seara aia, mi-am desfăcut o sticlă de vin și m-am uitat la filme încercând să adorm și să calculez restul operațiilor din bucătărie. Dimineața îmi propusesem să alerg dar, fiind mahmur, am schimbat planurile și am zis să fac un ibric mare de cafea și să fumez un pachet de țigări. Mi-am adus aminte de bucătărie și de curat, destinul a făcut în așa fel încât să nu pot să zac în ziua aceea. Am dat cu mopul, am pus și ceva diluant pentru petele de vopsea, am mai dat o tură cu detergent de podea și am lăsat să se usuce, cât să bag o țigară, două, trei pe balcon.

Când m-am întors am simțit că mă piș pe mine de emoție. Era cea mai frumoasă gresie pusă vreodată într-o bucătărie. Liniile erau aliniat perfect cu geamul și ușa, lăsând o senzație de spațiu incredibilă. Până și plăcile păreau corect centrate pe fiecare picior al mobilei de bucătărie și dacă te uitai de sus, din tavan, la ele, se vedea că erau de dimensiuni diferite, că fiecare placă fusese în așa fel făcută și pusă de Alin încât să se integreze într-un tot armonios și superb. Dar dacă nu te uitai din tavan, ci ca omul normal, totul era perfect. Aș fi dormit pe gresia aia din bucătărie. Călcam cu grijă și respect și mă blestemam dacă scăpam ceva pe jos.

În săptămânile următoare am povestit oricui am avut ocazia ce gresie superbă mi-am pus în bucătărie și cât de bine se vede. Am primit răspunsul obișnuit în astfel de cazuri, o aprobare plictisită și dezinteresată. Sincer, eram un pic dezamăgit de reacția contemporanilor mei dar am pus-o pe ignoranța lor specifică.

Dar uite, de exemplu, amicul meu Andrei nu era un tip credincios, n-a fost niciodată de-ăla care trecea pe la biserică, deși era înregistrat un fel de creștin pe la primărie și prin acte. L-am chemat într-o seară pe la mine, sanchi, să bem un coniac bun și să tragem niște țigări de foi și când l-am simțit mai relaxat, cu garda jos, l-am invitat în bucătărie și i-am arătat gresia. Chipul amicului s-a luminat brusc, mai mult decât de obicei, iar chelia a început să-i strălucească mai abitir decât becul. A rămas nemișcat holbându-se la gresie și urmărind liniile de la rosturi doar din ochi. M-am întors în cameră să îmi mai torn un pahar de coniac și l-am lăsat acolo. Și-a revenit abia după un sfert de oră și s-a așezat epuizat pe scaun. „Mihail, cred că mi s-au aliniat chakrele de la gresia asta. Parcă am primit o injecție cu zen”, mi-a spus cu o voce istovită și a dat coniacul pe gât. „Trebuie să-mi dai și mie numărul ăstuia, vreau să-mi schimb și eu gresia în bucătărie”.

„Dar a ta nu are nimic, e ok”. „Este un gunoi infect, o blasfemie împotriva podelei, nu mai pot să intru la mine în bucătărie după ce am văzut asta”.

Am înțeles ce sacrificiu enorm făcea, Andrei era un tip pasionat de gastronomie și-și petrecea mare parte din timp în bucătărie inventând noi feluri de mâncare. I-am dat numărul și două săptămâni mai târziu m-a invitat să văd capodopera. Era, într-adevăr, ceva maiestuos, doar podeaua din Hagia Irene, prima biserică făcută de sfântul împărat Constantin ar fi putut rivaliza cu gresia din bucătăria apartamentului lui din Dristor.

De-aici Alin a tot fost recomandat și în scurt timp a devenit o legendă vie, înfrumusețând numeroase bucătării, băi și chiar și balcoane cu talentul său inimitabil. Și cum toate lucrurile frumoase au un sfârșit, meșterul a plecat și el din țară, în Germania, unde avea să fie plătit mai bine. Doi ani a lucrat în Berlin, Koln și Hamburg, stârnind entuziasm și strigăte de admirație din parte celor care l-au angajat. Vestea despre priceperea sa a ajuns departe încât la finalul celor doi ani era deja vicepreședinte în Sandstein und Mehl GMBH, gigantul german de pus gresie și faianță care domina Europa și America de Sud în acele vremuri.

Atunci a avut și primul contact cu lumea arabă. Investitorul principal de la VfL Köln 99 era unul din fii șeicului din Ras Al Khaimah, singurul Emirat fără petrol, de unde și posibilitățile materiale mai reduse. Renovarea vestiarelor echipei a fost făcută de Sandstein und Mehl, iar prințul Tifl Wa’aead a avut un wahy când a văzut lucrarea și a cerut să fie lăsat o săptămână singur în vestiare să se poată să se roage și să-i mulțumească lui Allah. Ca orice cocalar arab s-a pozat extrem de mult cu podeaua și a pus-o pe tot instagramul, ceea ce a atras atenția bătrânului său tată, șeicul Zaeim Hakim Wamubarak Jiddaan ben Khaimah, care i-a tăiat imediat fondurile crezând că fiul său sparge banii aiurea în Germania, unde fusese trimis să învețe și el o meserie, nu să facă mândrii.

Dar Tifl Wa’aead a apelat la înțelepciunea renumită a tatălui său și i-a trimis chitanțele, într-adevăr Alin Grigore lucrare la un preț cinstit chit că era un ghiaur necredincios. Informația a picat la țanc, pentru că Zaeim tocmai aprobase planurile pentru un palat regal măreț, care să umilească prin spledoarea sa toate palatele celorlalți șeici din Emirate. Fără petrol, Zaeim a trebuit să-și diversifice portofoliul economic iar turismul era una din componentele importante ale strategiei sale. A ridicat poprirea de pe conturile fiului său și i-a cerut să-l aducă pe Alin în Ras Al Khaimah cu orice preț, căci palatul său va avea nevoie de ce este mai bun.

Nu știu cu cât l-a plătit, probabil enorm, sau cu ce l-a momit, cert este că Alin al meu a acceptat provocarea și o lună mai târziu a aterizat în micuțul emirat și a fost întâmpinat ca un adevărat prinț de șeic însuși, o onoare care nu era rezervată nici măcar șefilor de stat. Văzând măreția palatului încă neterminat viitorul prinț de gresie a spus că are nevoie de minim trei ani pentru a pune gresie prin tot, dar șeicul l-a asigurat de tot confortul posibil în această perioadă.

Habar n-am ce-a fost în capul lui, dar spre finalul celor trei ani zvonurile începuseră să circule prin reședința șeicului cum că Alin s-a încurcat cu una din fiicele acestuia, preafrumoasa Zahrat Alsahra’. Aceasta, tânără și nevinovată, urmărea din turnul în care o ținea taică-su cum omul meu transforma metodic pământul pe care urmau să calce prinții într-un mozaic minunat și fermecător, pe care doar ochiul profetului ar fi putut să-l vadă în întregimea splendorii sale. Seara, după ce muezinul își termina ultimul schelălăit, preafumoasa Zahrat cobora din turnul său și pe căi numai de ea știute se strecura în selamlâcul transformat în rezidență pentru Alin și-și petrecea ore întregi mângâindu-i mâinile și furându-i inocente alqabalat.

Problema a fost că ăsta a lăsat-o gravidă și după un timp n-a mai putut să-și ascundă sarcina. În alcovuri veștile de genul acesta circulă repede, a fost suficient ca informația să ajungă la urechile unui eunuc trădător și de-acolo la șeic. Furia acestuia a făcut să se cutremure zidurile viitorului palat, urletele sale s-au auzit până-n Julfar. Alin era iubit nu doar de micuța și inocenta Zahrat Alsahra’ ci și ce celelalte femei de la curte, iar acestea l-au avertizat că e momentul să-și ia tălpășița rapid, dacă nu vrea să fie biciuit și spânzurat să-l mănânce pescărușii în piața centrală din RAK, în fața moscheii Sheikh Zayed.

Inițial s-a gândit să fugă înapoi în Germania, fiind convins că puternicul stat ar fi în stare să-i ofere protecție, dar femeile i-au spus că mâna înarmată a șeicului este la fel de puternică precum îi este mânia. Singura șansă ar fi să se ducă în munții Al-Hajar, în fortul Dhayah, care fusese transformat într-un centru religios pentru credincioși și era considerat pământ sfânt, unde nu se putea vărsa sânge de necredincios.

Lui Zaeim nu i-a luat mult să afle unde se ascunde cel ce i-a pângărit fiica și a plecat cu mica dar violenta sa armată spre fort. Mujtahidii din Dhayah s-au baricadat înăuntru și i-au trasmis șeicului că Allah îl va pedepsi însutit dacă face moarte de om pe târân sfânt. Acesta însă era orb de furie și a început un asediu ce a durat aproape 6 săptămâni, înconjurând fortul cu armata sa și așteptând ca toți să moară de foame, cu Alin cu tot.

Epuizați și lipsiți de posibilitiăți, în prima dimineață a celei de-a șaptea săptămâni, mujtahidii au deschis porțile cetății larg și s-au predat. În fruntea armatei șeicul a pășit tremurând de nervi, lovind cu biciușca pe oamenii scheletici care abia se sprijineau de ziduri. Dar fiecare pas îl durea, căci podeaua întregului fort era acoperită cu cea mai frumoasă gresie pusă vreodată în lumea civilizată și pe măsură ce înainta spre centrul clădirii, unde se zărea un om îngenuchiat lângă o fântână de alabastru pașii îi erau tot mai grei. La câțiva metri de omul care, netulburat, punea ciment pe câte o placă de gresie și aranja să se vadă frumos totul n-a mai putut înainta.

Cu o voce stinsă, liderul mujtahidilor i-a șoptit „să-l omori pe omul acesta e ca și cum ai ucide pisica lui Mahomed că ți-a lăsat păr pe divan”. Zaeim Hakim Wamubarak Jiddaan ben Khaimah împietrise și o lacrimă i s-a scurs pe obrazul ars de soarele necruțător al deșertului. Și-atunci inima sa s-a frânt un pic, a căzut în genunchi și a cerut iertare lui Allah pentru mândria sa nemăsurată. „Fie voia ta”, a strigat șeicul de s-au cutremurat din nou zidurile. „Dacă acest ghiar vrea fata mea, a lui va fi, dacă va dori ca brațul meu să vină în luptă alături de al său, în lanțuri mă leg de el și dacă buzele mele scuipă cuvinte nedrepte să fiu ars și măcinat de nisipul deșertului până nu se va mai ști nimic de mine”.

Alin a terminat de pus ultima bucățică de gresie, s-a întors spre Zaeim cu capul plecat. I-a prins mâna și i-a sărutat-o și a spus „Nobile șeic, dorința mea e ca frumoasa Zahrat să-mi fie soție și mamă a copiilor mei iar aceștia vor crește aici, Ras al Khaimah, înflorind sub soare. Dă-mi binecuvântarea ta!”

Și astfel Alin Grigore, omul care mi-a pus mie gresie în bucătărie, a devenit Amir Alhajar Alramlii abn Alshafa - Prințul de Gresie.

„Bine, bine, a comentat Teodor, reporterul, dar ce legătură are asta cu faptul că noi suntem aici în submarinul Delfinul, în Marea Roșie, înarmați până-n dinți, în această misiune sinucigașă?”

M-am uitat cu atenție la el și am înțeles de ce a fost atât de obraznic. Omul era mult mai tensionat ca mine pentru că pe lângă misiune, în hamacul din capătul încăperii era și Tolontan, care citea încruntat o carte de Jo Nesbo, ochii săi părând că vor da foc paginilor. Nu-i ușor să-l ai lângă tine pe tiranul de Tolontan, broboane de transpirație se vedeau pe fața reporterului, iar gâtul îi era țeapăn.

„Ai răbdare, tinere, ajungem și acolo, o să-ți povestesc imediat și cum am ajuns aici. N-ai fost atent? Trebuie să punem totul în context”.