Cred că totul a început când am citit un fragment din Corabia Magiei de Robin Hobb. Scriitura mi-a atras atenția, se ridica la nivelul Irinei Binder. Zic, oau, știam că această carte e populară, dar nu din motivele astea, ci că ar fi, vezi Doamne, ceva de regiune superior. Și nu e populară doar în lume, ci și la noi.
Si zic, băi, de ce citește lumea așa ceva, serios, adică de ce ia în serios așa ceva ca și cum ar fi o chestie foarte bună? Adică nu mai avem fantasy mișto pe-aici, cum să ajungi atât de jos? Zic, băi, parcă și noi, rumânii făceam fantasy calumea, nu vrăjeala aia tristă, mai un Cimitirul Buna Vestire, mai un Cei 13 și misterul, mai un La țigănci, dă-o dracului de treabă, avem anvergură în domeniu.
Și mă duc mai departe pe filiera asta și dau de fantasy-ul modern românesc. Care, rezumat, ar fi cam așa:
- Ciondăneală medievală în cadru care nu e medieval real, ci doar undeva care arată ca atare. Cu oameni magici și creaturi din mitologiile occidentale, dar și ceva tehnologii anacronice, de rezervă pentru un Deus Ex;
- Vampireală, adică telenovele cu vampiri. Că Bram Stoker dictează în continuare cumva imaginația noastră, că e singurul căruia i-a ieșit, la nivel mondial, o poveste cu noi;
- Eu sunt scriitoarea care imaginează un bărbat bine și perfect care va penetra într-un final eroina cărții mele care este un avatar pentru mine, doar că nu e așa de grasă. Și amândoi avem puteri fantastice, complex mesianic și suflete bune, dar chinuite;
- Reinterpretări de suprafață ale fantasy-urilor bune din literatura noastră. Alea care rețin elemente din fantasy-ul bătrânesc și încearcă să le pimp-uiască un pic, dar fără să iasă prea mult din reguli;
Și modest rău la scriitură, n-are rost să vă explic, mai bine dau un citat edificator:
„Un fulger stingher mi s-a așeszat alb și neprihănit pe pupilă, deschizând lumi”
Zic, bine, hai să vedem ce spun specialiștii, merg mai departe, ajung la Revista Fantastica . Norocul meu, ultimul subiect tratat era chiar fantastica românească. O serie de eseuri pe care le-aș califica drept „teze de nota 10”. Pe bune, acești oameni ar lua mereu nota zece în teză. Iată un citat edificator din scrierea unui astfel de exeget:
„Cuvântul „fantastic” vine din cuvântul grecesc phantastikós, trecut apoi în latinescul phantasticus, desemnând inițial „ceea ce nu există în realitate, ceea ce pare ireal, aparent, iluzoriu, lumea fantasmelor”
Pe bune, așa își începe unu articolul. Deja eram pregătit să trag un ditai eseu în care să-i desființez pe toți ăștia, cu furia cu care un pitbull sparge un cățel de pluș până-l face franjuri. După care mi-am adus aminte o chestie.
Ăștia sunt, cum spuneam, oameni care ar obține oricând nota 10 în teză la română. Sunt ăia care în pauza mare stau în clasă să mai învețe un pic din lecție înainte să intre profesoara. Dar eu, și voi, bagabonți și bagaboante care mă citiți, adunați aici în spatele chioșcului din curtea liceului, unii ieșiți la o țigară, alții la o bârfă, nu suntem ăia. Știm ce sunt ăia, ce mama naibii, cum să te cerți cu ei?
Acuma, că tot sunteți aici și avem ceva timp până se sună, veniți un pic mai aproape să vă spun povestea lui nea Silvică. Ăsta era un patron de magazinaș de-ăsta de cartier, știți genul, dar într-o zi, din motive care vă vor fi explicate, a decis să devină un om mai bun. Și-așa l-a cunoscut pe magicianul Andreius, și de-aici o poveste întreagă. Vă invit să o citiți, nu durează mult, maximum o oră jumătate. Dup-aia mai vorbim de fantasy românesc dacă vreți.
P.S. Atenție, aceasta conține și trei expresii vulgare, ca să știți înainte să dați la copii să citească.