Era o seară mișto în care câteva rafale de ploaie torențială de vară răcoriseră un pic orașul. Ion Dunros voia să fie și el afară, alături de omuleții care începuseră să scoată ochii în noapte în căutarea unui loc unde să se pună în cap. Dar, din păcate, trebuia să stea în biroul auster de la depozitul Angro de Nord alături de șeful firmei și un notar. Ion ura notarii, i se păreau inutili, făcuse și el niște afaceri cu terenuri și nu înțelegea rostul, dacă te-ai înțeles cu omul și i-ai dat banu, care-i treaba, ce mai trebuie încă unu să confirme?

Directorul firmei a pus jos pixul cu care semna furibund hârtii și a vorbit către Ion: „Acum munca mea e încheiată, tu preiei frâiele acestei companii. Ia aminte că a fost construită cu străduință și sudoare de către strămoșii tăi bișnițari, în tulburoșii ani ’90, ia seama că pentru prosperitatea asta s-au făcut niște sacrificii și niște datorii. Niște oameni o să-ți ceară favoruri, că și ei ți-au făcut ție, acestei companii. Vei ști când vor veni la tine, că vor avea semnnul potrivit. Dacă vrei să trăiești în orașul ăsta, vei face acele favoruri, înțelegi? Și ferește-te de Vasile de la Angro-ul de Vest, ăla este un dușman declarat al familiei tale”.

Ion s-a prefăcut că înțelege pentru că de fapt îl preocupa mai mult faza cu Vasile de la Angro-ul de Vest, că el o combinase pe fi-sa. O puștoaică obraznică cu un fund demențial și niște buze porno, tot timpul pusă pe călărit, dar foarte deșteaptă totodată. Aveam mintea brici și-l făcuse pe Ion sclavul ei, ce să-i pese de tac-su și certurile de familie, femeia asta era Dumnezeu. Eliza o chema pe bagaboantă.

Așa că s-a panicat când domnul Vasile a zis că-i face o vizită să-l salute la birou, gen, „hai să salut și eu pe ăsta să-i urez succes în noul lui job, că așa e fair-play, concurență, dar oameni suntem”, că a bănuit că are ceva interese ascunse. Se-aștepta să îi zică „băi, dacă mai aud că te arzi cu fi-mea pun niște țigani cu săbii să te taie, pricepi”, dar nu, domnul Vasile a fost politicos, a băut cafeaua proastă oferită de firmă și apoi, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume, a pus o sămânță de floarea soarelui de aur pe birou.

Ion a înghețat. E ceea ce-l avertizase și fostul director și oricum știa istoria familiei. În urmă cu mai mulți ani, depozitul Angro de Nord a fost la mare ananghie, primarul voia să-l demoleze, trebuiau mituiți politicieni, se dublaseră prețurile la curent electric, era blocaj de plată peste tot, tatăl lui a luat patru semințe de floarea soarelui de aur, pe care le avea din promoția de la pungile de Djili Soy, ălea care se găsesc la Mega și a chemat toți bișnițarii din oraș la el în birou. „Băi, am ăstea patru boabe, sunt unice, nu-s altele, pe verificatelea. Am nevoie de bani. Le duc la cămătar iau un căcat pe ele. Vreau mai mult decât valorează. Ce promit eu e că după ce ies din beleaua asta vă dau banii înapoi integral. Și vă fac un favor, ce vreți voi, da să fie ceva serios. Intri la mine în birou și pui un bob de-ăsta pe masă, fac un favor pentru tine, nu comentez, nu cârâi, atâta timp cât e în puterile mele și nu e exagerat. Gen, ceva cinstit”. Și câțiva inși s-au ridicat și au luat boabele din casetă, și au pus banul să-l ajute. Toate cele patru semințe de floarea soarelui de aur au fost luate. Când Ion a preluat firma două încă nu veniseră înapoi. Și-acum, uite, o a treia în fața lui.

„Dacă respecți firma și ce a zis tac-tu, și vrei să fim prieteni, să ne-ajutăm, înțelegi, trebuie să-mi faci un favor”. Și Ion a înțeles că trebuie să-i facă. „Am o problemă, am nevoie de o creștere a veniturilor, că se apropie alegerile. Câte spații ai la tine, 56? Dă-mi și mie, gratis, două dintre ele. Pe doi ani de zile, până trece urgia”. Și Ion i le-a dat.

„Taică-miu o să te mănânce”, l-a avertizat Eliza câteva zile mai târziu. „Are spații moca de la tine, le dă la clienții lui la prețurile lui care, apropo, sunt mai mici decât ale tale. De-aia și zicea că are nevoie de o creștere a veniturilor, să susțină prețurile astea. Și-acum o să te pape de viu, că n-ai cum să te bați cu el, prețuri mai mici n-ai cum să bagi, că tocmai ai cedat două spații. Și vine și campania, și dacă vrei să scapi viu, trebuie să bagi bani și acolo”.

Și câteva luni mai târziu a văzut și cât de nasoală e campania, că au început să vină candidații la primărie și șefii de partide să-i explice că ei sprijină genul de oameni care chiar dacă au depozitul Angro pe un teren jumătate al primăriei, jumătate revendicat, tot sunt sprijiniți de autorități că oferă locuri de muncă. Dar asta și doar dacă antreprenorii se implică și ei în comunitate și bagă niște bani în campania electorală a oamenilor care vor să fie bine pe-aici și care te pot apăra când e cazul. Cea mai dură întâlnire a avut-o cu o persoană căreia i se zicea „Contesa”, care chiar avea retrocedat jumătate din terenul de sub depozit, că provenea dintr-o familie de bogătași interbelici. Vreo 40 de ani, femeie care se ține bine, cu talentul ăla de-a te privi cu o milă atent dozată. Ion a cedat nervos. „Știi ceva? Ia-l cu totul. N-am bani, mă arde ăla de la Angro-ul de Vest. Nu doar că-i dușmanul familiei mele de generații, cred că s-a prins și că i-am ars-o pe fi-sa și se răzbună. Și aia mi-a zis că mă lasă oricum, că nu vrea să se ardă cu unul care era adversarul lui tac-su și în doi ani o să ajungă angajatul lui. Ia-l, oricum, am cam pierdut, n-am bani, faceți borș”.

Contesa l-a privit cu oarecare interes după care a pufnit „Ioane, ești prost, ce să fac eu cu un depozit Angro? Ți se pare că am venit cu autobuzul aici? Am un plan. Ascultă-mă, nu mai plânge ca un fraier. Am nevoie de bani, tu stai pe terenul meu, gen, și nu prea produci bani. Te caci pe tine cu un depozit când aici ar trebui să avem un mall. Știu de faza cu Vasile de la Angro Vest. Îți voi da exact ce-ți trebuie ca să-l învingi, întrebarea e, ești dispus să investești în faza asta?”

A doua zi dimineață, în fața biroului de șef de la depozitul Angro Vest s-a întâlnit cu Eliza. Ploua, și era frig, venise toamna. „Auzi, mi-ai zis că nu ai putea să stai cu un tip pe care tac-tu l-a transformat din adversar în angajat. Dar ai putea sta cu unul care o să-i dea cea mai umilitoare înfrângere din viața lui lui taică-tu?”.

Pentru prima oară de când o cunoștea Eliza l-a privit confuză. „Nu știu”. „Bine”, a răspuns Ion, aruncând țigara și intrând în birou.

Nici măcar n-a stat la explicații. A scos din plic lănțișorul de aur din plic și l-a pus pe birou. Domnul Vasile a oftat prelung și s-a prăbușit în scaun. „Ah, este lănțișorul de aur pe care-l găseai în cutia de Crenvuștilă, îl recunosc. Tatăl meu a fost și el la ananghie, a împărțit patru astfel de mărțișoare. Pot să știu de unde-l ai?”.

„Va ști toată lumea în curând, te grăbești?”, i-a răspuns Ion.

„Înțeleg că trebuie să-ți fac un favor. Te ascult”.

Ion s-a căsătorit cu Contesa șase luni mai târziu, că dă bine la electorat să fii căsătorit. Șase luni mai târziu depozitul Angro de Nord a fost demolat și au început lucrările la un nou Mall. Jumătate din spațiile din depozitul de Vest sunt alocate oricum celor din Nord. Contesa a câștigat alegerile cu o platformă radicală ce propune modernizarea orașului pentru secolul ce va urma. A patra sămânță de aur nu a apărut, și n-am putea ști unde este. Asta pentru că Ion e genul ăla de bărbat care nu are curajul să se uite în poșeta unei femei, și dacă o face o face în grabă, altfel ar fi descoperit acolo o cutiuță de-aia ca de inel, în care este sămânța aia de aur de la Djili Soy, ultima.