E important de știut că Mihai Rusu Popa a fost, înainte de toate, om. Înainte să fie acest astrorobot de luptă de doi metri, înainte să fie un simbiot om-computer acuzat de nenumărate mârșăvii și căutat pe cinci planete, înainte de toate a fost un om, și omul ăla era cam moș și-i cam plăceau ședințele. Parexamplu, cum am venit de la Berlin, după dubioasa întâlnire cu președintele SUA, n-a băgat rapid în altă ședință.

-Chestia asta, două săptămâni, m-a încurcat rău de tot, numai de măgăriile ăstuia nu aveam nevoie.
-Crezi că se va opri?
-Richard? Niciodată. O să mă hărțuie până la moarte, poate și după, habar n-am. O să-mi frece stafia la nervi. Și nu, nu o să încerc să-l asasinez, ăsta e un gest de țăran care scurmă-n cocaină toată ziua. Apropo, bețivilor și drogaților, cât am zburat până aici m-am documentat pe niște chestii. Prima, nu există omul cenușiu.
-Poftim?
-Omul acela, despre care spuneți că a fost în hotel înainte de răpirea rușilor. Nu există, n-a fost acolo. Am verificat toate camerele video. Erați singuri și sparți în recepție.
-Șefule, a intervenit Iulian, ca om care a băut la viața lui, te asigur că niciodată n-am băut atât de mult cât să văd oameni. Și nici nu m-am drogat.
-Analizele voastre spun altceva. Aveați droguri în sânge, Liu Phen mi-a zis asta imediat după ce v-au dat îngrijiri medicale.
-Păi a băgat Alan steroizi în noi, ca să ne refacem
-I-auzi, steroizi cu THC? Marijuana e drog de bulangii.
-Pentru unul care nu folosește toate drogurile sunt de bulangii, am comentat eu.
-Băi, eu am făcut studenția la New York, am încercat toate, de la iarbă la cox, cum îi ziceți voi. Niciunul nu ajută. Știi de ce?
-Păi sunt studii, nu e chiar așa.
-Sunt un căcat. Studiile alea îți spun ce-ți faca corpului tău fizic, poate și psihicului tău, nu spun ce fac corpului tău astral.

Nu credeam că MRP-ul crede în baliverne de-astea, dar știindu-l nebun l-am luat cu binișorul.
-Corpul astral nu e fază de-aia de New Age, bullshit de-ăla?
-Aia e o interpretare a unor măscărici care nu înțeleg pe ce lume se află. Oamenii sunt mai mult decât corp fizic, reacții bazate de chimie interioară, pe obiceiuri și habituări, reflexe și tot ce explică savanții toată ziua. Și e greu pentru băieții ăștia să prindă asta, că experimentează doar pe animale, iar noi nu suntem animale, suntem ceva în plus. Din praful și din explozia inițială, din bucățile alea de stele și pietre și forțe infinite și tupeu am apărut noi, relativ repede dacă stai să te gândești un pic la scara universului. Și noi suntem mai mult decât cimpanzeul, câinele sau delfinul, pentru că noi încă mai avem în noi sâmburele ăla de stea. Există un corp al nostru, un ideal care nu este palpabil, e un concept, o idee, este cel la care ne uităm și ne închinăm, este ceea ce credem că suntem sau putem fi. Suntem noi din viitor, ăia, suntem singura specie din univers care se vede mai departe decât este acum.
-Corpul astral e viitorul?
-Nu, e ăla care ești tu care vede un potențial viitor. Care filtrează un trecut după cum îi convine, de-aia dacă întrebi trei inși despre un eveniment la Voineasa o să-ți spună chestii diferite, toate false, mă-nțelegi? Iar ăsta e foarte conștient de ce facem, că-și extrage informațiile din realitatea noastră, aia de care vorbim toată ziua. Și dacă folosești o scurtătură să ajungi undeva, în bulversezi și, mai ales, îl tâmpești.
-Stai că nu înțeleg nimic, despre ce scurtătură este vorba?

MRP-ul a oftat, uitându-se la noi cu milă și compasiune.
-Hai s-o iau altfel. Știi de ce ăia care câștigă la Loto ajung săraci, în 99% din cazuri?
-Că-s proști, doar proștii joacă la Loto. Atâta matematică știu și eu.
-Toți suntem proști, nu e o trăsătură definitorie. Nu, ajung la faliment că e o scurtătură, iar ăla, corpul astral, nu înțelege, că nu extrage informațiile care trebuie. Cum ai obținut banii? S-a întâmplat. Care a fost procesul, ce ai muncit, ce relații ai produs, ce contract ai semnat. Nimic? Deci e suficient să ai noroc? Bine. La fel și cu drogurile. Cum ai ajuns la nivelul ăsta de extaz? Ai călărit o gagică super-mișto? Ai bătut un record de viteză? Ai învins cu mâinile goale un leu și cinci hiene? Nu? Ai dat o sută pentru un gram de cox? Ce simplu, bine, așa facem de-acum.
-Șefule, ne omora ăla ziua, și noaptea mai ne și lua la bătaie. Voiam și noi să ne relaxăm.
-O să vă relaxați când sunteți morți. Doar gândiți-vă, cât de relaxați o să fiți la doi metri sub pământ privind stelele, o eternitate de relaxare. Acum avem treabă, clar?

Apoi MRP-ul ne-a povestit că n-a venit cu mâna goală din Germania, a adus cu el și pe un anume Fritz Langstrom, un cercetător în biotehnologie, care luase deja un Nobel și-i fusese refuzat un al doilea pe motive etice. Omul susținuse niște păreri nu prea ortodoxe în zilele noastre, cu negri, cu femei, de-astea. Cred că afirmase la un moment dat că o femeie e mai utilă dacă face doi copii decât dacă descoperă ceva nou în știință, și asta i-a dat foc la valiză, fusese dat afară de la universitatea unde lucra, că n-a vrut să-și ceară scuze, i-au fost retrase numeroase lucrări științifice, a fost făcut nazist, fascist, retrograd, de toate. Individul era, totuși, o capacitate. O capacitate care insista să ne implanteze niște cipuri în creier, ca să fim mai ușor de găsit.

Ne-am certat mult pe faza asta, dar nici măcar nu a fost cea mai mare ceartă, că noi nu voiam cipuri în cap iar MRP-ul susținea că în felul ăsta vom putea fi monitorizați de zeci de ori mai bine decât astronauții de pe Apollo 11, și ajutați și mai mult. Langstrom și-a demonstrat puterile pe Vio, pe care medicina chineză n-a putut să-l salveze mai deloc, adică era paralizat aproape complet și-și putea mișca doar o mână. I-a implantat niște cipuri, niște sârme care plecau din ceafă și ajungeau până după cot, ceva discret totuși, arătau ca niște tatuaje mai tehno așa, și-acum putea să-și miște și stânga. Pentru picioare n-avea soluție, că fusese distrugerea prea mare. Vio urma să-și petreacă restul vieții într-un scaun cu rotile și nu mai putea participa la misiune în felul ăsta.

Așa că s-au luat două decizii, la vreo două luni după răpire. Una, că eu o să mă călugăresc, să fiu eu călugărul bisericii. Chestie cu care am fost de acord destul de rapid, că a doua decizie a fost ca Ela Selecan să fie al treilea membru al echipajului. Iar eu eram rupt de Ela, când am venit acasă de la Berlin o sunasem, i-am spus cum am fost răpit de două ori și prin ce am trecut și ea mi-a zis doar „hai, vino acasă, să te odihnești și să te liniștești și tu un pic. Nasol, îmi pare rău”, și-atunci am știut că s-a terminat între noi, din tonul ei indiferent și rece-politicos. Și-acum urmam să-mi petrec zile întregi închis cu ea într-o capsulă spațială, am făcut-o mai mult dintr-o răzbunare infantilă, credeam că o s-o fac să regrete sau ceva.

Am intrat ras în cap cu tunică mânăstirească în birou la MRP, cu o privire sfidătoare pe față, gen „Ești mulțumit acum, boss?”. Nu mai văzusem lumea de vreo lună, se renunțase la cantonamentul de la Voineasa pentru o hală industrială din București, mai aproape de bază, unde măcar puteam fi supravegheați. Seara eram duși cu o dubă la bază, unde dormeam fiecare în dormitorul nostru separat, monitorizat, păzit. MRP-ul avea o cască pe cap cu câteva fire, conectată la o cutie mare cu ecrane, beculețe și diverse potențiometre. Langstrom trebăluia în jurul ei.
-Ce faci?
-Ah, bine ai venit. Îmi fac un back-up la cap.
-Poftim?
-Langstrom a inventat o chestie mișto, n-am dat bani degeaba pe el. Are o interfață creier-calculator, care-mi permite să-mi salvezi ideile pe hard.
-Ce? Cum?
-Dar e foarte simplu, dragul meu, a intervenit Langstrom. Aparatul meu monitorizează complet creierul lui Mihai. Când îi vine vreo idee apasă pe un buton și păstrăm fotografii de mare rezoluție ale creierului, să vedem exact ce zone sunt activate. Scădem din ele funcțiile neinteresante, scărpinat, respirat, clipit și rămânem cu o imagine pură a formării acestei idei. Imaginea aia o stocăm.
-Parcă s-a mai făcut asta, la ce ajută? Că nu poți să preiei informația înapoi, n-ai cum să torni asta înapoi.
-Ah, dar aici te înșeli dragul meu coleg. Engleza graseiată a lui Langstrom mă enerva. Eu am găsit o soluție prin care putem stimula creierul identic ca în imaginea păstrată pe hard. Și astfel ideea se naște din nou.
-Pe bune?
-Da, am testat asta, rezoluția de transfer e deocamdată mică, dar putem să o îmbunătățim pe măsură ce comunicăm între cele două computere, creierul lui Mihai și Anchor.
-Anchor e…
-Este AI-ul care coordonează transferul. E ceva ce învață constant, ca mai toate astea din ziua de azi. Singura problemă pentru testing a fost multă vreme finanțarea, dar cu Mihai totul merge repede, am cerut o mie de computere, în trei zile le-am avut. Lipsa birocrației este Hristosul științei, ne mântuiește pe toți.
-Vezi cum vorbești de cele sfinte, Langstrom, acum sunt călugăr și mitropolit fără portofoliu, reprezentant special al ortodoxiei în spațiu. Nu vorbi de Dumnezeu în deșert.

Amândoi s-au uitat la mine cu o oarecare curiozitate. MRP-ul a spart tăcerea.
-Altfel, Ovidiu, cum mai merge treaba?
-Antrenament, bătaie, antrenament, suntem bine. Nu ne-am mai drogat că n-am avut când.
-Bine, eu zic că tu te-ai antrenat destul. Și Iulian. Amândoi aveți de lucru. Momentan discut cu tine. Hai să fumezi o țigară.
-Colegule, dorești să-ți ofer eu o țigară?

Langstrom zâmbea ciudat. A scos o tabacheră în care se vedeau câteva țigări înfășurate manual. Am luat una, cât de des ai ocazia să tragi una cu tutun veritabil? Am ieșit în curte, la măsuța aia unde avusesem prima discuție, cu ceea ce părea zeci de ani în urmă. Mi-am aprins țigara și am tras un fum.
-Amicul meu Richard, dar și amicii tăi ruși, ne cam atacă. Nu ești la curent cu ultimele știri, nu?
-Nu prea, am cam avut regim de cazarmă și în mod ciudat nu funcționează semnalul aici în clădire, am reclamat asta de zeci de ori.
-Da, știu, eu am pus bruiaje de semnal, suntem ecranați complet. Nici sateliții nu ne văd. Tu ce operațiune crezi că facem aici, angro de legume?
-M-ai izolat de lume complet!
-Te-am izolat de o parte din lume. Asta e lumea ta acum. Mirosi aerul. Ce fumezi acolo?
-Nu știu, o țigară de la Langstrom, ce-are?
-LANGSTROM? Ce i-ai dat băiatului ăsta?
-E safe, Mihai, super-sigură, n-o să pățească nimic.
-Bă, i-ai dat droguri? Tocmai ce l-am oprit din asta!
-Nu pot să-l injectez cu naniți dacă e treaz!, a urlat Langstrom de după ușă.
-CE? Ăsta vrea în continuare să mă microcipeze?
-Ignoră-l, el încearcă tot timpul așa ceva. E unul la logistică pe care l-a convins să-și monteze o a treia mână, bionică.
-Oau, a reușit?
-Da, acum ăla își ține telefonul cu mâna aia în timp ce descarcă lăzi. În fine, nu contează, ce voiam să vorbesc cu tine. Tu ai mai făcut ceva presă, parcă, nu?
-Da, vreo 14 ani.
-E, acum e presa călare pe noi, ne cam ard. Și cu influențe străine, și din proprie inițiativă. Unii m-au ars doar că voiau reclame la ei la TV sau ziar. În mintea lor aș face reclamă la o lansare spațială, păi eu sunt CET sau CFR marfă să fac așa ceva? Nu există subiect mai bun pentru presă, în toată istoria lor, și ei vor bani să scrie despre asta. Și pentru că nu le-am dat, că sparg banii pe alde Langstrom, uite ce s-a întâmplat.
-Ce?
-N-auzi?

Într-adevăr, era un vuiet afară, dar am crezut că e traficul din București și de la drogurile lui Langstrom. M-am dus spre intrarea în curte, am descoperit că în fața bazei erau adunați câteva sute de oameni cu pancarte, iar pe pancartele alea scria numai „MRP = NAZI”, „MRP e trădător de țară”, „Pedeapsa cu moartea pentru cei ce au vândut România chinezilor”, „Puie Mihai Rusu Mopa”. Un om ridicat pe o tribună improvizată coordona manifestația cerând arestări, demisii, măsuri urgente.

M-am întors la masă și m-am uitat întrebător la MRP.
-Ce vrei să fac cu asta, mai exact?
-Vreau să faci asta să dispară. Ți-am povestit că eu vreau să am tot sprijinul pentru chestia asta, tot ce se poate din țara asta, mai ales. Nu putem zbura în condiții de-astea, în care nu ține nimeni cu noi, toți cârâie, toți speră să pice ceva, să se strice ceva, să fiu arestat, eu, tu, Langstrom sau Ela, sau doamna Cici care-mi face mie cafele. Înțelegi, nu?

N-am înțeles atunci, că am preluat divizia de media a proiectului și m-am pus cu tunurile pe ei. E foarte ușor să te contrazici cu cineva în zilele noastre, cu toată social-media și multi-media și toate informațiile. Orice om care a lucrat în presă știe că e imposibil să nu faci tâmpenii, valabil în orice meserie, dar aici rămâne fapta, pe internet, pe hârtie, există undeva o idee proastă de-a ta care poate fi exploatată împotriva ta. Social media a creat ceea ce experții în media numeau „citizen journalism”, adică orice fraier poate să fie jurnalist că are metodele la îndemână, opinia, informația, eventual dovada. Și nimeni nu le-a spus de riscuri, astea de care vorbesc, că te ține minte lumea dacă ești prost. MRP mi-a zis „toți suntem proști” și am folosit asta. I-am umplut de sânge pe toți contestatarii noștri, n-a fost greu să găsesc tâmpenii spuse de ei și să-i decredibilizez. Sau cel puțin așa credeam.

Doar că era o chestie ca la hidre, tăiai un cap, apăreau alte trei, alți oameni convinși de răul nostru, altă cercetare, alt gest agresiv, alt război. Argumentele puteau fi demontate ușor, și așa păreau în ochii noștri, doar că nu mișcau cu nimic balanța. Am reușit doar să creez adversari și mai furioși, și mai violenți verbali. Mi-a luat ceva timp să înțeleg că abordam complet diferit problema, cel puțin în materie de consum energetic. Cheltuiam prea multă energie să ne certăm cu toți. Bine, m-au ajutat și colegii de la bază, nu zic nu și, poate, cel mai mult, Vio Tașcă.

-Ce te tot cerți cu ei?
-Că mint, nu înțelegi? Mint despre proiectul nostru, scriu fabulații, se iau de amănunte neesențiale și nu vor, sub niciun fel, să priceapă.
-Adevărul nostru?
-Da!
-Păi tu crezi în el?
-Hai, Vio, nu mă lua iar cu religia, știu că acum suntem frați călugări, dar eu chiar nu cred.
-Știu că nu crezi. Nu în Dumnezeu, ăla e departe. Tu nu crezi nici în proiectul ăsta cu Luna.
-Ești sigur?
-Văd ce faci. Ești mai degrabă dispus să-i ataci pe alții pe subiect decât să vorbești despre el în context optimist.
-Păi ce optimist, nu vezi că se duce totul dracului? Șicane, șicane, dar au început să apară probleme, că mai toți de prin Guvern, din autoritățile locale încep să aibă îndoieli, se cam tergiversează treaba.
-Aooooo. Și nu-ți aduce aminte de cineva, asta?
-Vrei să zici că eu sunt la fel ca ei?
-Da, te cerți cu ei fără să crezi. Ești ca ateii care discută despre problemele Bisericii. Ce te oprește să crezi?
-Soluția ta fiind?
-Să crezi.
-În ce?
-În proiectul cu Luna. Dacă eșuează totul, vei fi măcar ăla care a crezut în proiectul selenar. Nu toți profeții câștigă la final, de fapt niciunul nu câștigă definitiv. Ce rămâne după ei e important.

-Și ce rămâne? Un eșec.
-Un proiect. Avionul cu motor cu reacție al lui Coandă a fost o idee, un proiect, un concept. Tehnic, un eșec. Dar din aia a ieșit efectul Coandă și a contribuit la dezvoltarea aviației mondiale. Eșecul lui ne va duce pe noi, bine, pe voi, în Cosmos. Te dai scriitor SF, unde crezi că va duce eșecul tău? Îți poți imagina, chiar dacă eșuezi în propaganda asta pentru Lună, unde vei fi după?
-Tot aici, doar că acum lumea va crede și că-s prost.
-Lumea nu crede despre ăia care explică horoscopul în ziare că-s proști. Despre tine, în schimb, crede asta.
-Zici?
-Da, că măcar Urania și-a asumat treaba. Tu te tragi pe cur. De la tine nu va rămâne nimic, de la ea vor rămâne vreo câțiva cărora li s-a potrivit povestea.

Vio era foarte calm, fusese mereu de la momentul care l-a lăsat blocat în scaun cu rotile. L-am prins pe Langstrom la o înghesuială și l-am mai tapat de o țigară de-aia de-ale lui, i-am cerut și materie brută, să nu-l mai frec la cap. Toată noaptea am făcut țigări și m-am gândit, m-am gândit și am făcut țigări.

Și dup-aia m-am decis să cred, pur și simplu, să cred că voi fi astronaut-călugăr-iubit trist-român care voi ajunge pe Lună. Am început să lansez doar informații despre proiect, doar chestii care mă interesează și în care pretindeam că cred. Documentare, reportaje, problemele la construcția satelitului Sf. Andrei. Sincer, cu detalii care l-au enervat câteodată pe MRP, că voia să țină niște chestii secrete, dar sincer și simplu. Și știi ce a fost interesant? Între minciunile lor și adevărul meu, lumea, detestabila lume, teribila mulțime amorfă care nu înțelege decât să urle, a început să se disipeze. Încetul cu încetul oamenii s-au plicitisit. Am renunțat să contrazic orice minciună, am preferat să prezint faptele, iar faptele, oricât de interpretabile ar putea fi, rămân și atrag oameni. Am descoperit că pot spune mai multe chestii interesante decât critici la adresa altora. În definitiv, toți suntem proști, important e câți încercăm să ne vindecăm de asta. Și vindecarea nu se face arătând cu degetul la celălalt, ci folosind degetul alături de celelalte pentru ceea ce vrei tu să produci, ce vrei tu să aduci în plus în lume.

Iar în noiembrie a acelui an, într-o zi senină și rece, Shenzen 1 a plecat spre ceruri de la Mizil, ducând cu ea primul satelit românesc în orbită, Sf. Andrei, și a fost o mulțime enormă de oameni, aplauze, urale, lacrimi de bucurie și entuziasm cum n-au mai fost de la concertul lui Michael Jackson din 1992, și poate nici atunci.

De-aia am fost cu toții surprinși când câteva zile mai târziu cineva a intrat în birou la MRP, fără să fie oprit de nimeni, și i-a înfipt un cuțit direct în inimă și apoi a dispărut fără urmă.