Două zile mai târziu regele a primit-o în castelul său de la București pe Hortensia Papadat-Bengescu și i-a propus să-și vândă sufletul. Hortensia era o persoană destul de inteligentă pentru media Europei, ba câteodată era prea inteligentă pentru binele ei, iar această calitate a făcut-o să înțeleagă devreme că va veni o vreme când va trebui să facă și gestul ăsta.

Orice persoană care-și folosește capul pentru gândit și nu pentru cules corcodușe din copac are parte de un asemenea moment în viață, se numește momentul Avraam. E momentul în care iei bunul tău cel mai de preț și-l distrugi sau renunți definitiv la el, acest bun fiind mai mult un concept decât un obiect fizic. În cazul lui Avraam, de exemplu, a fost vorba de singurul său copil, ce și-a dorit cel mai mult el și nevastă-sa. Când l-a dus în vârful muntelui pe altar, Avraam era decis să renunțe la acest copil, doar Dumnezeu l-a oprit din drum, că avea și alte planuri cu el. Ideea în sine a fost însă dusă până la capăt, fapta a fost oprită de puteri mai mari decât ale lui Avraam. Hortensia știa că va veni un astfel de moment și pentru ea, nu se aștepta ca el să vină în urma unei întâlniri cu regele Carol.

Ca de obicei când avea chestii importante de discutat, Carol a primit-o singur, într-una din încăperile sobre pe care le folosea ca birou de lucru.
-Aud de la oameni de încredere că ești foarte bună la poezie doamnă, a început regele în loc de bună-ziua.
-Maiestate, e o onoare pentru mine să spuneți asta, a răspuns femeia cu o plecăciune, pentru că chiar era o onoare să auzi asta din partea unui rege care nu părea pasionat de astfel de lucruri, în ciuda activităților în domeniu depuse de soția sa.
-Înțeleg că stăpânești foarte bine limba acestui loc, îți este ușoară și naturală, vezi în ea mult peste un om obișnuit, ești unul din stăpânii ei.
-Mulțumesc, Maiestate, încerc și eu cât de cât.
-Înțeleg și cât e de greu să izbândești printre aroganții ăștia de prin cultură, am cunoscut câțiva dintre ei. Încercările tale, deși deocamdată nesoldate cu succes vizibil au stârnit suficient interes cât să ajungă la urechile noastre. Ei bine, doamnă, eu, în numele țării, am o propunere pentru tine, una care-ți va permite să folosești această abilitate a ta la maximum.
-Maiestate, dacă-mi permiteți, am observat munca domniilor voastre în construirea acestei țări, înțeleg ce faceți și vă asigur că sunt un supus devotat. Dacă pot să vă ajut cu ceva trebuie doar să spuneți.

Regele a oftat și i-a făcut semn să se așeze într-un fotoliu. El s-a așezat în celălalt, între ei era o măsuță cu un ceainic, două ceșcuțe, zahăr și lapte. Lumina ce trecea prin geam se așternea respectuos pe chipul lui Carol, dându-i un aspect seren și hotărât, genul ăla de față pe care ai pune-o pe monede sau bancnote, de lider care știe treabă. Cu mișcări calculate a pus ceai în cele două ceșcuțe și a făcut semn spre zahăr și lapte, să-și pună cât vrea, că făcea Casa Regală cinste.
-Doamnă Hortensia, înainte de a vă oferi poate una din cele mai importante sarcini oferite unui literat în România, o să vă cer un sacrificiu enorm. Experiența m-a învățat că cu cât sacrificiul este mai mare cu atât este și recompensa. Eu, bunăoară, am renunțat să fiu unul din zecile de prinți în Germania ca să fiu domnitor în România și, uite-mă acum, sunt rege. Țară mică, dar lucrăm și la asta. De fapt doar la asta lucrăm. Și dumneata trebuie să renunți la ceva la fel de important, dacă vrei să intri în lucrarea noastră.
-Spuneți, Maiestate, și mă voi supune.
-După cum bine știți, soția mea este pasionată de literatură în general și poezie în special. Dacă vreți să lucrați cu noi vă voi cere un singur lucru: să scrieți mai prost decât Carmen Sylva.
-Poftim?
-Soția apreciază poezia, artele și țara dar este mai întâi de toate femeie. N-ar vrea să fie în palat una mai bună la poezie decât ea, dacă înțelegeți ce vreau să zic. Trebuie să jurați că veți păstra acest legământ și, în ciuda talentului dumneavoastră, să scrieți prost poezie și, dacă se poate, și mai prost proză. Aș vrea să vă abțineți talentul suficient cât să nu creați niciodată invidie printre alte femei care practică această artă. Mie nu mi-e frică de mai nimic în lumea asta, m-am bătut cu Imperiul Otoman și l-am ținut pe cel rus la graniță, am sfidat marile puteri ale Europei și pe nebunii ăștia de-aici care voiau republică, am învins de fiecare dată. Dar mi-e teamă de invidia femeiască, aia nu e o treabă pe care o poți învinge doar cu curaj și nu sunt suficient de înțelept să mă gândesc la altă cale. Va trebui să cedați acest talent al dumneavoastră.

Hortensia Papadat-Bengescu a înghițit în sec. Acesta era momentul Avraam, momentul la care s-a gândit cu teamă în ultimii ani când și-a dat seama cât de bună era la literatură și poezie. Cel mai de preț dar al ei, talentul, că frumusețea e trecătoare, ăsta trebuia să-l sacrifice pentru o ofertă deocamdată necunoscută din partea Regelui României. Știa din auzite, că bârfele circulau, că regele nu prea se întâlnea personal cu multă lume, în afară de generalul lui preferat, temutul Agamemnon Giurăscu-Buzău, puteai număra pe degetele de la o mână persoanele cărora le oferea acestă onoare, și tot îți mai rămâneau degete.
-Am nevoie de cuvântul tău pe această chestiune, a continuat Carol devenind brusc familiar.

Femeia a luat ceașca de ceai cu atenție, încercând să nu i se vadă tremurul mâinilor. A băut lichidul simplu, fără zahăr sau lapte, cu calm, încercând să-l simtă cum intră în gură, gât și piept. Lumina din geam o mângâia ușor. A simțit un fel de serenitate. S-a uitat din nou la Carol și a înțeles ce-au simțit oamenii care l-au urmat în luptă, și mai ales cei care l-au urmat în nesfârștitele matrapazlâcuri necesare pentru a-și consolida tronul într-o țară de neserioși.
-Aveți cuvântul meu, Maiestate.
-Bine. Atunci să-ți spun ce ai de făcut. În timpul săpăturilor pentru castelul de la Sinaia, oamenii noștri au descoperit 200 de tăblițe cu o scriere ciudată, alfabet grecesc, dar limba nu e grecească. Am trimis aceste tăblițe multor învățați din țara noastră, am trimis unele și la Berlin sau Londra, nimeni nu a reușit să le descifreze. Oamenii de pe-aici spun că ar fi o scriere străveche, a primilor oameni care au stat aici, demult, din vremea marelui Imperiu Roman, de fapt de dinainte de ocupația romană. Spun că ar fi fost contemporane cu Iisus. Tu ești de pe acest pământ, te tragi din acești oameni, vreau să te ocupi cu descifrarea lor.

Hortensia își turnă singură încă o ceașcă de ceai și o dădu pe gât.
-Vei avea la dispoziție toate resursele regatului și ale familiei noastre. Cuvântul tău ți l-ai dat, vei avea susținerea necondiționată și a soției mele. Vei avea și ajutor.
-La cine v-ați gândit, Maiestate? Spuneați că marii învățați nu le-au dat de capăt.
-Un tânăr la fel ca tine, iși zice Arghezi. Călugăr, aventurier…
-Poetul Arghezi?
-Poet o fi. Îl știi?
-I-am citit câteva opere.
-Ce părere ai despre el?
-Are potențial, cam dezorganizat și obraznic. Dar un mare talent, fără îndoială.
-Veți avea la dispoziție castelul nostru de la Sinaia cu toate facilitățile. Voi trimite cei mai buni servitori, și un bucătar de la Paris pe care l-am trasferat luna trecută. Fonduri în limita țării noastre, dacă e rezonabil la preț, vă vom aduce. Dacă doriți voi asigura soțului dumneavoastră un loc de muncă în zonă.
-E suficient Maiestate, Papadatul meu poate să stea bine-mersi acolo unde e acuma. Când ne apucăm de treabă?
-În cinci zile. L-am trimis pe Gigi în Africa să mi-l aducă pe Arghezi. Gigi nu întârzie niciodată.
-Gigi?
-Generalul Giurăscu-Buzău, ai auzit de el.

Hortensia auzise de generalul Giurăscu-Buzău și se mai liniști un pic. Dacă regele implicase omul său de încredere în toată afacerea asta, chiar era vorba de o treabă serioasă.

Pe de altă parte, omul de încredere al regelui tocmai își dădea seama că ori a fost prea arogant, ori a fost prea umil, că Arghezi îi pusese un cuțit în boașe și-l amenința, fiind total necooperant. Cert e că făcuse greșeala să nu se prezinte înainte de a-i cere acestuia să se întoarcă în țară, și acum se afla într-o situație tensionată.
-Așadar, căpitane, fă minim câțiva pași până la altă masă, că am ceva de discutat cu bagaboantele astea, și tu cu regele tău îmi stricați fenta.
-Sunt general, îl corectă Giurăscu-Buzău.

Arghezi nu prea le avea cu gradele militare, dar mai știa una alta și știa că România nu avea prea mulți generali cu un ochi stâng de sticlă, practic avea doar unul, și ăla nu putea fi decât Agamemnon, cel mai respectat om din militărie. Și a realizat rapid și el că situația e groasă dacă Maiestatea își permitea să-și trimită omul de încredere să recupereze un pârlit de poet din Africa.

Au urmat vreo câteva secunde ciudate. Arghezi a retras brusc cuțitul dintre picioarele generalului apoi a făcut o mișcare de îmbrățișare. Pentru prima oară generalul a fost surprins. Practic micuțul poet i-a sărit în brațe și l-a trântit la pământ, o clipă mai târziu totul explodând în jurul lor. Focuri de armă și strigăte puternice au umplut curtea El Sadiq. Sprijinit pe Giurăscu-Buzău, Arghezi a început să tragă în oamenii care năvăliseră pe intrarea principală, un grup de arabi cu puști și săbii. L-a tras rapid pe general peste divan, l-a răsturnat să-l facă paravan și a început să tragă cu ambele pistoale.
-Arme ai, generale?
Drept răspuns Giurăscu-Buzău a pus mâna pe carabina Winchester căzută, a verificat rapid dacă-i glonț pe țeavă și s-a uitat la Arghezi cerând explicații.
-Asta-i bună?
-Nimerește musca de pe botul cămilei de la 100 de metri.
-Ce se întâmplă aici?
-Ei, generale, dacă regele tot mă vrea, am decis exact acum că vreau să mă întorc în țară, a strigat Arghezi trăgând în continuare peste inamicii care năvăleau în curte.
-Bine, a răspuns calm Giurăscu-Buzău și s-a ridicat în genunchi, și-a pus pușca la umăr și a tras patru gloanțe, atent, cu precizie, omorând patru invadatori. Hai să mergem.
-Stai să-mi iau asta, a spus Arghezi arătând spre maimuța de metal care căzuse câțiva metri mai încolo.
-Las-o, îți facem una acasă.
-Ești nebun? Știi cât am tras pentru ea, e o poveste întreagă. Să-ți povestesc, e Gorila de Cobalt, cheia secretelor…
-Ia-o și nu mai comenta, n-avem acum timp de istorii, a strigat generalul și a mai tras ultimul foc. S-a întins spre Arghezi, i-a pus mâna pe centură și și-a extras încă cinci gloanțe de carabină. Hai, fugi.

Pe la intrare au apărut alți arabi urlând. Calm și sistematic, generalul i-a împușcat pe toți, profitând de fumul și praful ridicat în încăpere. Apoi o altă explozie s-a auzit, distrugând o parte din porticele din stânga lor.
-Cine-s ăștia și ce vor de la tine?
-Probabil oamenii lui Al Marat, și ei caută Gorila de Cobalt de vreun secol.
-Și pentru asta te vor mort?
-Nu, cred că mă vor viu. Că am avut o treabă cu fiica șeicului.
-Dobitocule, ai lăsat-o gravidă și pe aia?
-Nu, păcatele mele. Am lăsat-o dorind să fie gravidă.
-Dobitoc, a spus printre dinți generalul.

Arghezi a sărit spre maimuța de metal moment în care din drepta a apărut urlând Farouq, patronul localului, cu un Cei-Rigotti în mână, trăgând la întâmplare.
-Nu trageți la mine-n birt, bagabonți păgâni, ăsta-i local respectabil, urla arabul.

O nouă explozie a umplut camera de fum, o parte din tavan a căzut peste locul unde se aflau generalul și poetul. Tot mai mulți arabi urlând au intrat în curte, s-au îngrămădit asupra locului unde se aflau cei doi și l-au ridicat pe Arghezi, căzut lat la pământ. Giurăscu-Buzău, obișnuit cu exploziile și războiul și-a revenit rapid, când praful încă nu se lăsase peste tot. S-a uitat în jur și a văzut că dispăruse Arghezi. Și-a scos ceasul din buzunar, era încă intact, doar zgârieturile de pe capac arătau prin ce trecuse.
-Mai am timp, încă mai pot ajunge la timp, și-a zis în barbă și a sărit repede în picioare, apoi a luat-o la fugă spre ieșirea din local, neuitând să arunce un pumn de lire spre Farouq. „Pentru deranj, mă scuzați”, au fost ultimele cuvinte ale generalului înainte să dispară.