Principele Carol a savurat în mod deosebit asediul Plevnei, că putea în sfârșit să înlocuiască mirosul de mlaștină și mici din București cu cel al prafului de pușcă și al sângelui de pe câmpul de luptă. Vorbim de aproape 75.000 de morți și răniți, iar Carol era, totuși, de profesie militar. Cât bubuia tunul era mai ușor să-i convingi pe oamenii din jur să-și facă treaba.

În cortul său de campanie avea un birou masiv pe care avea hărți de strategie, instrumente, diverse scrisori de pe la liderii militari desfășurați pe câmpul de bătălie, vreo două de la nevastă-sa pe care promitea să le citească mai târziu, că femeia era pasionată de poezie iar poezia nu se prea potrivea cu sufletul său cazon. În 1869 făcuse o călătorie în Europa în căutarea unei soții, Constituția pe care chiar el o semnase nu-i permitea să-și aleagă o nevastă româncă. A observat la Elisabeth de Wied chestii pe care nu le-a observat la alte prințese, „harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”. Discuția cu ea a durat mai puțin de o oră.

-Auzi tu, de trei luni umblu prin Europa și pentru prima oară văd pe cineva ca tine. Te-aș lua de nevastă, dar trebuie să te previn, sunt șeful unui fel de țară, nici măcar o țară reală, mai am ceva de lucrat la ea. E noroi pe-acolo și e plin de moldoveni, iar oamenii sunt foarte duplicitari, ca să nu le zic șmenari, că nu știi ce înseamnă cuvântul. N-o să fie lapte și miere, plus că uită-te la mine, nu e ca și cum ai putea să te lauzi în familie că te-ai căsătorit cu prințul României.
-Karl, m-am prins de la început cine ești și ce faci. Am înțeles care-i planul tău și mi se pare foarte fain. Ce vrei să fac, să stau cu toate fufele astea pe-aici să beau ceaiuri și să fac frumos cu evantaiul când trece vreun poponar de-ăsta cu perucă, pălăriuță și burtică? Normal că mi-ar plăcea să mă căstoresc cu un bărbat real.
-Deci zici că te bagi, nu?
-Karl, nu fi prost chiar acum. Normal că mă bag. Hai să facem o țară, ce ideal mai frumos poți să oferi unei femei, unui companion de viață? De-mi ceri voi fi mama cimpanzeilor ălora, soră și prietenă, facem din ei oameni, să vrei să te lauzi cu ei pe stradă, la ceaiuri sau prin parlamente.
-Cred că m-am îndrăgostit, a spus surprins Carol și s-a logodit chiar atunci cu cea ce avea să devină regina Elisabeta, mamă, soră și prietenă a poporului ăla de moldoveni, vlahi și post-mortem, a tâmpiților de ardeleni și bănățeni.

Avea pe birou două scrisori de la ea și deși era în continuare extrem de îndrăgostit, n-avea chef de înfloriturile și de poveștile din spitalele de care se ocupa. Mult mai interesant i se părea un raport de pe front, despre un puști de doar 12 ani care în tumultul bătăliei luase o pușcă scăpată de-un soldat omorât și a condus un asalt strigând „pe ei, pe mama lor”, încurajând trupele cu vocea lui subțire și penibilă. A cerut să-i fie adus puștiul, simțea ceva interesant în barbă. Instinctul său de comandant și experiența îi spuneau că entuziasmul pe câmpul de bătălie valorează mai mult decât tunurile, oricât îi plăcea lui muzica tunurilor.

În cort a apărut un copil blonduț îmbrăcat într-o uniformă militară luată probabil de la un soldat, că atârna pe el în ciuda modificărilor făcute la mâneci și nădragi, să nu se împiedice în ea. În cap avea o cască ce se cam bălăngănea și avea și-o pușcă pe umeri ce ajungea până aproape de pământ. Carol n-avea prea mult politețuri în el, iar pe câmpul de bătălie avea chiar foarte puține, așa că l-a luat direct.

-Ce cauți, bă, aici?
-Matale m-ai chemat, Maiestate, a răspus deloc speriat copilul.
-Aia știu. Ce cauți la Plevna, nu trebuia să fii la școală la ora asta?
-Am venit cu tata, ajut la trupă, car una alta, bandajez un rănit, tai cartofi la bucătărie, de toate.
-Și taică-tu unde e?
-A murit la Vidin.
-Și mă-ta?
-Mama a murit de holeră acu’ doi ani. M-a ținut tata până acum, când a pornit războiul n-a avut cu cine să mă lase.
-Cum te cheamă?
-Gheorghe Giurăscu, Maiestate, sunt din Buzău. Prietenii îmi zic Gigi.
-Și ce pui mâna pe pușcă, de ce nu ești la spitalul de campanie? Cine te-a învățat să tragi?
-Tata m-a învățat, Maiestate! Și ce să caut la spital, dacă oamenii mor pe câmp?
-Nu ți-e teamă că te împușcă turcii?
-Nu mă nimeresc, că-s mic, și mă feresc, uite-așa, spuse copilul și făcu’ două fente stânga-dreapta.

Carol a zâmbit de trei ori în viața lui, iar asta a fost una din dăți. S-a lăsat în scaun, a deschis un sertar al biroului și-a scos două cutiuțe și le-a pus pe masă.
-Am aici două recompense pentru tine, Gigi.
-Gheorghe, Maiestate, Gigi e pentru prieteni.
-Bine mă, Agamemnoane, viteazule, păi nu-s eu, Principele Țărilor Române, prietenul tău?
-Principii nu au prieteni săraci.
-Pfff. Tu chiar nu ești prost. Ai dreptate. Uite aici, îți dau ocazia să fii prietenul meu. Într-una din cutiile astea e o decorație militară. Îți va asigura o carieră militară, soldă, grade, respectul colegilor din militărie și camaraderia lor. N-o să mai fii sărac și oriunde vei merge cu asta în piept ei vor ști ce-ai făcut pentru țara asta.
-Păi ce, asta-i țară?
-Taci mă, nu mă întrerupe. În cealaltă cutie e un instrument, ăsta nu-ți dă nimic decât obligații. Dacă-l respecți ca atare, dacă te supui lui, vei obține putere asupra tuturor oamenilor, și respectul lor. Dar funcționează doar dacă respecți tot timpul ce spune el, altfel nu. Și e muncă grea, te asigur, am și eu unul, îl am de 30 de ani, mi l-a dat tata, și-a fost o povară și izvor de belșug. Alege!

Copilul s-a scărpinat sub cască și-a ales cutia cu instrumentul. A deschis-o și a găsit un ceas de buzunar de argint, decorat spartan, cu un cadran cu cifre romane, cu un secundar simplu și elegant, cu ace drepte și negre peste un fundal alb și mat. Pe capac era îngravat în latină „Non est ad astra mollis e terris via”.

-Ce înseamnă cuvintele astea, a întrebat naiv copilul.
-Nu există cale ușoară de la pământ la stele.

Copilul s-a mai uitat un minut la ceas sub privirea severă a principelui, apoi a privit spre el așteptând alte lămuriri. Dar discuția amicală se încheiase.
-Mâine dimineață, la 6 fix, te prezinți aici. Ceasul trebuie întors odată pe zi, e făcut de-un meșter elevețian, prieten de-al familiei noastre de o sută de ani, pierde o secundă maxim pe zi. Îți recomand să-l întorci de două ori, să fii sigur.

Puștiul s-a mai uitat odată la ceas, l-a pus în buzunar, a salutat regulamentar și a dispărut din cort. A doua zi dimineață la ora 6 fix a fost în cortul principelui și de-atunci încolo n-a întârziat niciodată, nicăieri, devenind astfel primul român punctual din istorie. Pe faza asta viitorul rege l-a recompensat cu încrederea lui, iar în contrapartidă tânărul soldat i-a permis să-i spună Gigi.

Să faci o țară e un lucru complicat, iar regele n-avea timp să umble peste tot prin lume să se informeze despre cele mai bune strategii pentru a face așa ceva, da-l trimitea pe omul său de încredere Gigi, iar acesta revenea tot timpul cu informați interesante și utile, pe care le prezenta fără prea multe înflorituri și delicatețuri. Regele ajunsese să aprecize enorm genul ăsta de conversații, că-l scutea de mult timp pierdut, iar Gigi ajunsese să aprecieze prietenia regelui, care nu-l chema niciodată să-l frece la cap cu tot felul de prostii. Pentru restul țării Gigi era generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău, și prezența sa oriunde în țara inspira ordine, țăranii își trăgeau mucii preventiv cu ore înainte când auzeau că acesta urma să apară, iar burghezii făceau curat prin camere și cârciumi și-și băteau copii și argații cu câteva ore înainte, să nu scâncească dacă e omul prin preajmă. Voiai să intri în favorurile generalului, nu doar că era prietenul regelui ci pentru că atunci când făcea o promisiune puteai să fii sigur că se va ține de cuvânt. Exact ca ceasul, dacă era fix, păi fix era și nu era om, animal sau dezastru natural care să-l oprească pe Agamemnon Giurăscu-Buzău să-și îndeplinească promisiunea.

A petrecut un an în China să învețe cultura asiatică apoi a stat închis trei ani într-o mânăstire shinto în Japonia unde a învățat bushido și arte marțiale, că regele voia să îmbunătățească metodele de lupte corp la corp ale trupelor sale. A călătorit în Australia să vadă cum sunt integrate cămilele în peisaj, a fost în Patagonia să vadă efectele administrației asupra băștinașilor și a participat chiar și în al doilea război cu burii, unde în 1901 s-a ales cu câteva gloanțe în cap și trup, un ochi lipsă și o placă de metal în craniu. Încă mai avea două gloanțe în umăr care nu-i fuseseră extrase iar gluma între soldați era că nu-l dor gloanțele pe el, el le doare pe gloanțe. După treaba asta a rămas mai mult prin Europa, lucrând ca un fel de șef de serviciu de informații pentru Carol.

În martie 1909, la șase fix dimineața regele l-a primit în salonul de la Peleș, ăla de la etaj cu balcon, unde i-a turnat personal cu ceai în ceașcă și i-a dat o ultimă misiune.
-Ce se aude cu tăblițele de la Sinaia, Gigi?

Cu ocazia săpăturilor pentru construirea castelului, muncitorii descoperiseră niște tăblițe cu o scriere ciudată. Tăblițele erau de aur, de 10 centimetri lățime și 25-30 de centimetri lățime, cu excepția uneia care era rotundă. Caracterele erau grecești, limba necunoscută, dar mai găseai și câte un V roman. Aveau și o serie de ilustrații cu armate, regi, orașe sau temple. Păreau extrem de vechi, de mii de ani. Fuseseră date la studiu învățaților vremii, Bogdan Pietriceicu-Hașdeu, un literat care a încercat să scrie de unul singur o enciclopedie a României, s-a aplecat asupra lor și a zis că sunt ceva scriere dacică, dar n-a reușit să le descifreze. Erau cunoscute drept „Tăblițele de la Sinaia” și reprezentau un mister la modă în acele vremuri, cel puțin pentru cei care aveau timp de astfel de mistere. Iar regele era bătrân, lucrurile în țară se cam așezaseră, și-acum avea chef de arheologie.
-Maiestate, părerea mea personală e că nu ne-am adresat cui trebuie. Le-am dat profesorilor, iar profesorii sunt tipicari și încorsetați de norme. Ne trebuie niște specialiști reali ai limbii, niște oameni care lucrează constant cu ea.
-Ha, interesant. Când eram tânăr mă gândeam că ăștia de pe aici sunt un fel de adunătură, un amalgam de oameni rămași în urmă după diverse cuceriri. Am învățat că nu e așa, românii ăștia ai noștri sunt vechi prin zonă. Știi că mă interesează treaba asta Gigi, nu pot definitiva țara asta dacă nu-i fac și o istorie măreață. Spune-mi că ai o idee cum să le descifrăm.
-Firește, maiestate. M-am gândit să luăm din ăștia tineri, din scriitorii și poeții intuitivi, din ăștia ce formează și construiesc limba. Știu mai mult, văd mai mult decât noi.
-Eminescu e mort, prietene, ăla ar fi fost bun la fazele astea. S-o-auzi pe nevastă-mea cum vorbește de el, nu-i tace gura, zici că a fost Iisus al poeziei.
-Avem ceva aproape la fel de bun, poate mai complex. Am identificat două persoane care ne-ar putea ajuta.
-Te-ascult.
-Doamnele mai întâi, deci, avem pe fiica generalului Bengescu, Hortensia. Îl știți pe general, e de-al nostru, a luptat cu noi la Pelvna și Vidin, era doar maior pe-atunci. Ea măritată cu magistratul Papadat. Doamnă de calitate bună, experimentează de ceva vreme cu poezia, oamenii mei din mediul academic mă informează că e tare bună, mult peste ce producem noi în momentul de față. Sunt bărbați peste tot prin revistele alea, și deocamdată n-o bagă în seamă, dar femeia are potențial imens.
-Bun atunci, vorbește cu ea, spune-i că am o treabă. Pe cine mai ai?
-Un fost călugăr, își zice Arghezi.
-La ce ne-ar ajuta un călugăr?
-Nu e doar atât. E un literat și el, bun la poezie, a debutat pe la 16 ani. Mai interesant e că la 11 ani deja dădea meditații să-și întrețină familia, că erau cam săraci.
-Ha! Un om pe gustul tău, pară-mi-se.
-Da și nu, Maiestate. E cam dubios. Omul a plecat din țară în ’05, că avea un copil cu o cucoană care l-a lăsat la Paris. A stat o perioadă pe-acolo, apoi prin Fribourg și Geneva. A fost pe la cursuri la universități pe-acolo și anul trecut a plecat în Italia, de-acolo în Africa. Informațiile despre el sunt destul de bizare, aparent a fost o perioadă șeic al Surdistanului, în Peninsula Arabă, a participat într-un război civil în Eritreea, ceva conflicte prin Abyssinia și există și un premiu pe capul său, de 10.000 de dinari viu, în special viu, se pare că există cineva pe-acolo care-l dorește cu ardoare.
-Păi și asta te-ar opri pe unul ca tine? Du-te și salvează-l de negri pe omul nostru, zi-i că Regele vrea să vorbească ceva cu el.

Iar generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău a dat ceaiul peste cap, a salutat regulamentar și a dispărut din salonul regal, lăsându-l pe Carol singur. Era dimineață, și peste Sinaia se lăsa ceața.