Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Călătorie spre centrul pământului strămoșesc (I)

Cum ieși de la căpitania portului din Massawa, sau cum îi spun macaronarii, Massaua, faci stânga apoi dreapta, treci de prima casă și în fața celei de-a doua te uiți după Sayd. Ăsta e un negru care se tot învârte pe-acolo, dacă stai cinci minute degeaba în zonă va veni să te întrebe de sănătate. Ei, lui Sayd trebuie să-i zici că ești în căutarea unui loc răcoros, iar dacă-i arăți și o bancnotă de 50 de lire acesta te va lua de mână, și te va duce printr-un labirint de ziduri și covoare atârnate într-o cafenea discretă unde se adună mai toți albii cu dare de mână ce au escală prin insula Taulud.

Sigur, există și alte cafenele și locuri de distracție pe continent, majoritatea la ieșire din vechiul oraș, de unde pornesc caravanele cu tineri puși pe aventuri în Eritreea Italiană, tot felul de duci și ducese, fii de magnați din vechea Europă și diverși cartofori în căutare de fraieri cu bani pe care să-i jefuiască. Cafeneaua din insulă, El Sadiq, care ar putea fi tradus ca „Cinstitul”, era însă o zonă sigură, unde patronul nu accepta orice fel de bandiți și de nevolnici.

În acea dimineață relativ răcoroasă de martie, cu doar 30 de grade afară, un ofițer costumat în uniforma armatei române a ieșit cu pași siguri din căpitănia portului, înfășurând o foaie de delegație și punând-o în buzunarul interior al jachetei sale și s-a îndreptat glonț spre El Sadiq. I-a sclipit ochii lui Sayd cu 50 de lire, ba chiar i-a arătat și o monedă strălucitoare de argint, iar negrul s-a grăbit să-l ducă pe ofițer în cafeneaua ascunsă. Era dimineață, cum spuneam, iar clienții erau puțini și vorbeau aproape pe șoptite. După ce dai perdeaua aia de mărgele la o parte intri într-o curte mare, interioară, cu portice care adăpostesc divane cu pături, mese cu cafele și tot instrumentarul pentru reglat calitatea acesteia în funcție de preferințe, de la lapte de cămilă la zahăr de trestie, castroane pline de curmale și câte o șișă sau două în funcție de preferințe. În mijlocul curții e un paltin de munte, crescut cu grijă și udat constant, care asigură o umbră plăcută în jur.

Ofițerul s-a uitat rapid de jur împrejur și s-a îndreptat spre un colț mai îndepărtat al curții unde într-un cerc de divane conversau în italiană un bărbat în costum colonial și două doamne îmbrăcate cam la fel. Pantalonii albi băgați adânc în cizmele negre lustruite ascundeau, pentru ochiul unui expert, un pumnal ascuțit, gest redundant având în vedere că omul avea la centură un revolver Colt model 1873, cunoscut ca și Colt .45, încă unul pe masă, atât de lustruit că părea nou și-o carabină Winchester rezemată de divan. Tot la centură mai avea un pumnal mare, cu lama de 30 de centimetri, două rânduri de cartușe, pentru pistoale și pentru pușcoci. Mai sus de centură avea o cămașă de in ce fusese la un moment dat albă dar acum, trecută prin multiple spălări, avea acea culoare specifică a deșertului, nici galben nici alb, nici curat nici murdar. După cămașă urma capul, susținut de un gât subțire dar plin de vene. Omul părea să aibă maximum 30 de ani, o mustață clasică de proletar, un păr negru și ciufulit și ochelari de vedere cu ramă groasă, de care erau prinse și niște lentile ce puteau a fi date peste ochi, independent una de alta, dacă soarele devenea prea puternic.

Pe măsuța de lângă el prea-înarmatul tânăr avea o ceașcă de cafea și o mică statuetă de metal ce reprezenta o gorilă. Omul era preocupat să spună o poveste celor două domnișoare care-i sorbeau fiecare cuvând oftând ritmic, cam odată la un minut. Între timp își și aranja o pipă, îndesând tutun și un pic de hașiș, având grijă să ia firele ce ieșeau afară și să le pună cu atenție într-o cutie de lemn de pin ars lăcuit. Ofițerul s-a îndreptat cu pași mari spre el și când a ajuns în spatele acestuia și-a dres vocea și a început să pună întrebări.

-Domnul Theodorescu?, întrebă într-o română clară.

Cei de pe divane nici măcar n-au tresărit.

-Domnul Ion Nae Theodorescu, zis Ion Theo, zis Ion Th. Arghezi, zis Arghezi? Trebuie să vorbim, a continuat cu o voce calmă ofițerul.

Pe lângă că tânărul era extrem de înarmat avea și o constituție atletică în ciuda faptului că era, relativ, destul de mic de înălțime. Aveam în el acel tip de agresiune ascunsă, de mangustă, și cu un pocnet s-a răsucit brusc spre ofițer, atât de rapid și puternic încât una din doamne a leșinat de emoție iar cealaltă a început să dea rapid din evantai. În mai puțin de o secundă era cu fața la militar, cu un pistol îndreptat spre barba aceastuia, mai să-i găurească maxilarul cu țeava iar pumnalul aproape înfipt între picioarele acestuia.

-Ai grijă, colonele, a spus acesta printre dinți tot în română, anumite cuvinte ți-ar putea aduce moartea atât de departe de casă. Și-i păcat de la Dumnezeu.

Poate alți oameni ar fi tresărit în fața acestei izbucniri violente, poate ar fi răspuns la fel de violent sau măcar s-ar fi speriat, dar ofițerul nu era un militar oarecare, ci chiar Agamemnom Giurăscu-Buzău, generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău, un om cu aproape toate numele născute din porecle, omul de încredere al regelui României, Carol I. Și dacă tânărul și-ar fi dus amenințarea până la capăt ar fi constatat că nu poate să-l rănească pe generalul Agamemnon Giurăscu-Buzău, Gigi pentru apropiați, pentru că acesta poseda o pereche de boașe de oțel și nici măcar n-ar fi fost zgâriat de gest. Așa că generalul a inspirat aproape imperceptibil și a continuat cu o voce calmă.
-Maiestatea Sa, Regele, ar dori să aibă o vorbă cu dumneata, la București dacă se poate.
-Ei nu mai spune, a răspuns Arghezi la fel de încordat dar lăsând un fel de rânjet să se vadă, Maiestatea Sa mai prezintă acea barbă stufoasă pe care o cunoaștem cu toții?
-Firește.
-Ce bine, că nu vreau să fiu zgâriat în cazul în care solicit Maiestății Sale să mă pupe-n cur.
-Ei bine, domnule Theodorescu, lucrurile nu sunt așa de simple cum par de aici din Africa, i-a răspuns generalul zâmbind.

Și n-aveau cum să fie simple, pentru că Maiestatea Sa Carol I nu trimitea un general tocmai în cornul Africii pentru orice rahat. De-a lungul vieții sale a fost constant într-o poziție precară, liderul unei țări mici, abia făcute, din nimic. Aventura vieții sale a început tot într-o dimineață, când tatăl său, Karl Anton Joachim Zephyrin Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen, fost președinte al consiliului de miniștri al Prusiei l-a convocat în camera mare a castelului personal din Dusseldorf, la o discuție privată, fără servitori și alți pulifrici care roiau de obicei prin zonă.
-Fiule, a început acesta, bănuiesc că ești la curent cu afacerile familiei, am renunțat la principatul nostru să ne alăturăm Prusiei, dar drumul nostru nu se oprește aici. După cum știi frate-tu, Leopold, a fost preferatul meu iar tu mi-ai zis tot timpul că ai vrea să te implici mai mult în politica noastră.
-Desigur, tată, sunt pregătit să fiu șeful oricărei țări din Europa.
-Ei, după cum prea bine știi, locurile de muncă în acest domeniu sunt destul de puține, concurența e mare, sunt cam 45 de prinți pe un loc, e mai rău ca la Drept la Berlin. Dar am o soluție de avarie pentru tine, există un loc vacant în Estul Europei, în principatele Române.
-Ce-i aia, a întrebat cu naivitate Carol.
-E un fel de țară, doar că nu-i țară. Practic sunt două țări, cumva unite printr-un șmen.
-Poftim? Cum să unești țări prin șmen? Ce este un șmen, mai ales.
-Ei bine, asta ar fi prima lecție pe care trebuie s-o înveți despre valahi, șmenul este ceva ce ei practică în mod constant, cam ca rugăciunea sau războiul la noi. Sunt mai multe țări române, principatele sunt formate din două, Moldova și Wallachia. Sunt vasale otomanilor și în urmă cu vreo 20 de ani au primit permisiune din partea sultanului să-și aleagă singuri regii. Ei bine, acești valahi șmenari, au trimis un prinț moldovean care s-a dus la sultan și s-a recomandat Alexandru Cuza, domnul Moldovei. Sultanul i-a dat firmanul de domnie. Apoi același prinț și-a pus cioc și barbă false, o cașchetă de militar și a intrat din nou la sultan și a zis că e Ioan Cuza, cel ales ca domn al Wallachiei, și-a cerut firman și pentru acest principat. Sultanul l-a întrebat dacă nu cumva e același om cu domnul Moldovei, că prea seamănă, iar ăsta i-a zis că nu, că așa sunt valahii, seamănă între ei iar Cuza e un nume foarte folosit, cam ca Popescu. Și astfel a obținut conducerea ambelor țări și le-a condus o perioadă sub numele de Alexandru Ioan Cuza-Cuza. Când sultanul a aflat de șmen s-a enervat un pic, dar cum principatele alea i-au adus numai necazuri și acest moldovean părea să le țină cumva în frâu și să plătească impozitele și taxele la zi l-a lăsat în pace. Mai ales că oricât de nervos ar fi fost el a aflat că rușii erau și mai nervoși în urma acestei scamatorii politice și nu există plăcere mai mare decât să vezi un dușman căzând din copac.
-Tată, aceasta este cea mai tâmpită poveste pe care am auzit-o vreodată, a spus surprins Carol.
-Spui asta pentru că încă n-ai ajuns în Principate.
-Ce insinuezi?
-Într-o oră în curtea castelului va veni o delegație de valahi cu propunerea ca tu să fii șeful lor, pentru că l-au alungat pe acel Cuza. Și e o chestiune de maximă urgență, că dacă nu găsesc un domnitor se separă iar în două țări suzerane otomanilor.
-Cum poți să-mi ceri așa ceva? Este aberant să fiu șeful unei non-țări. Să pup papucul sultanului?
-Măsura unui om, dragă Karl, este dată de mărimea obstacolelor pe care trebuie să le depășească. Dacă reușești să faci o țară din principatele alea o să fii mult deasupra restului prinților de pe-aici care primesc țări gata făcute. Și învață și tu de la predecesorul tău Cuza cum să tratezi cu sultanul, nu trebuie să iei lucrurile chiar în serios. Fă și tu un șmen.
-Încă nu înțeleg acest concept, tată.

Delegația valahilor i-a prezentat o poveste atât de frumoasă despre frumusețea plaiurilor românești, despre eroismul locuitorilor, ospitalitatea și blândețea lor, despre bogățiile țării încât Carol a trebuit să se folosească de toată disciplina sa militară să nu-i scape o lacrimă. A venit într-o fugă în principate, călătorind zi și noapte. Trei zile mai târziu în cadrului unei ceremonii oficiale a fost uns domn al Principatelor Române. Drumul fusese lung, anevoios și n-a avut timp să se gândească la prea multe, să vadă prea multe. După ungere, a adormit neîntors, mângâiat de mulțimea care venise să-l aclame. A doua zi dimineață când s-a trezit s-a suit repede pe cal și a dat o tură de teritoriu și când a văzut că „țara” era vreo trei case mai răsărite, niciun drum și restul noroi a înțeles pentru prima oară cu adevărat sensul cuvântului „șmen”.

Și totuși, patru decenii mai târziu, Carol era rege al României, țara avea mai mult de trei case și noroi era mult mai puțin, iar când trimitea un general ca Giurăscu-Buzău să-l aducă pe Arghezi din Eritreea italiană îți puteai da seama că n-o făcea doar că avea un moft. Un om care face țară din nimic nu-și permite mofturi, nici măcar la bătrânețe.

(Alte capitole)

Share links: | | Din aceeași serie au mai apărut: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.