În 1989 regizorul Nicolae Mărgineanu împreună cu scenaristul Mircea Radu Iacoban reușesc să facă unul din cele mai cutezătoare gesturi din cinematografia românească, neegalat de niciun avort sau film cu noroi al lui Pintilie. Nu doar că au prezentat primul film de dragoste între doi bărbați, dar au avut și curajul ca, în plin comunism, să facă primul și, probabil, ultimul film care tratează povestea de dragoste trăită de doi mari oameni obligatorii pentru Bacalaureat, Ion Creangă și Mihai Eminescu.

Nu știu dacă gheismul din film este intenționat, cert este că, dacă scoți gheismul din el nu mai rămâne mai nimic. În realitate nu cunosc ca cei doi să fi fost homosexuali, Eminescu a fost destul de clar și-n scris și-n vorbă că-i place vaginul, iar despre Creangă însuși G. Călinescu spunea că pe vremea când era însurat și diacon alerga după călugărițe.

Acest film debutează însă cu un altfel de Creangă, în primul rând pare să fie diacon la o biserică catolică. Apoi, în aceeași zi, face toate păcatele pentru care a fost exmatriculat din preoție, împușcă ciorile, dă cu căciula de pământ, face baie în chiloți admirat de călugări și pregătește să plece de lângă nevastă. Pe care o înjură și-o umilește pentru că s-a machiat să fie și ea un pic frumoasă.

După ce stabilește clar că femeile îi provoacă ură, Creangă ne este înfățișat la un anticariat unde vede un străin misterios ce pune un bilețel într-o carte. Citește acest bilețel, ce crezi, era o poezie foarte frumoasă, iar Creangă rămâne impresionat. Îl întreabă pe anticar (Marcel Iureș) cine este acel superb băiat, iar acesta îi spune că e domnul Eminescu. O zi mai târziu, tânărul misterios îl urmărește în parc, în timp ce spune povești pentru copii. O femeie încearcă să-i distragă atenția frumosului tânăr, dar acesta o privește cu ochi goi. În sufletul său e loc pentru altcineva.

Cam 20 de minute din film sunt dedicate plimbării pe dealuri efectuate de Eminescu și Creangă, întrerupte doar de un moment când vine fiul acestuia din urmă de la școală și primește o bătaie scurtă în fața casei de la taică-su.

Apoi e secvența aia. Dealurile sunt frumoase, meleagurile pline de metafore, a început să plouă. Cei doi, doar ei doi, se ascund într-o căbănuță și urmăresc stropii de ploaie. Eminescu îl îndeamnă pe Creangă să scrie. Creangă se uită la el și… următoarea secvență îi arată pe amândoi dormind în fân. Se aude un cocoș, semn că a trecut o noapte peste ei. Sunt un pic transpirați, Eminescu chiar își aprinde și țigara de după.

Aparent oamenii din jur se cam prind de fază, mai ales că alde Creangă îi explică femeii cu care stă în casă că e cam proastă. „Ori vorbesc cu tine, ori cu mâțele, tot aia”. Femeia are și o soluție „roagă-te, Ioane, roagă-te”. Și Eminescu se ceartă cu femeile, aflat într-o inspecție o ia la șuturi pe-o femeie ce încerca să aibă grijă de-o școală, se vede cu Veronica Micle și se ceartă și cu aia, în timp ce Creangă îl urmărea de la distanță cu inima frântă.

Eminescu e dat afară de la job și ajunge să locuiască cu bunul său prieten. Când Eminul pleacă să-și aducă și restul de cărți, Creangă se uită în urma lui cu ochi lăcrămoși și-i transmite una din cele mai ghei declarații de dragoste din istorie:

„Du-te, Mihai, du-te că ai unde să te întorci, în Împărăția Creangă din ținutul cel luminat al Țicăului cel veșnic”.

Serios, am mai stat și eu cu băieți într-o casă, de-alea, împărțit chiria, tu camera ta, eu camera mea, ne întâlnim la mijloc, în sufragerie, să bem. Dar dacă un coleg de apartament ar zice asta, nu m-aș mai întoarce decât să-mi fac bagajele, nu că am ceva cu homosexualii, dar e nasol să stai în casă chiar și cu fosta iubită, d-apăi cu unul care te iubește atât de mult.

Eminescu încearcă să scape de sub vraja seducătoare a lui Creangă și încearcă s-o pupe pe Veronica Micle. În acel moment, în film, are loc o eclipsă de soare plus un incendiu la anticariatul lor preferat, de moare copilul lui Marcel Iureș. E clar că astrele nu sunt de acord cu o relație cu femei în Împărăția Creangă.

Între timp scriitorul moldovean își prezintă povestirile sale la Junimea, spre bucuria oamenilor de-acolo care râd la orice prostie spune ăsta. Pe de altă parte, Tinca, concubina lui îi spune că sunt cam înglodați în datorii, drept urmare Creangă o bate lejer, apoi îi spune că o să-i facă poze în pielea goală. Practic, singurele cazuri când nu mănâncă bătaie femeia lui Creangă e când e și Eminul pe-acolo și se uită cu ochi dulci la Ion Creangă. Femeia, săraca, îi spunea de fi-su, vezi că ăla e la armată și e nasol (acțiunea se petrece prin 1876-77) dar el se gândește doar la poetul național.

În fine, n-are rost s-o mai lungesc, la un moment dat, așa cum știm din manual, Eminescu se cară din Iași, că găsește job la București, la Timpul. Și, la fel cum știm din toate filmele de dragoste, urmează scena cu trenul și gara, unde are loc următorul dialog:

Creangă: Mihai, fără tine rostul meu piere
Eminescu: Bădie, astea-s dulcegării, nu încap între bărbați

Creangă îl îmbrățișează cu lacrimi în ochi pe Eminescu, am impresia că cenzura comunistă a tăiat partea în care îl și mozolea vreo 5 minute.

Povestea trece peste câțiva ani și ne arată un Creangă distrus de plecarea iubitului său, aproape bolnav. Nici măcar pisicile din casă nu-l mai bucură iar femeia doar și-o ceartă, n-o mai bate ca pe vremuri. Ea chiar îi spune „De când a plecat bădița Mihai nimic nu-ți mai arde”. Scriitorul trimite scrisori de dragoste lui Eminescu, voiceover-ul narează sincer „te-așteptăm să vii, vino, frate Mihai, că fără tine sunt străin”.

Dacă în 2018 s-ar proiecta filmul ăsta la MȚR ar fi protest în stradă de la naționaliști. Deși n-ar trebui să fie, e admirabil că au reușit să facă un film despre dragostea între doi bărbați în perioada aia sinistră din istoria României. Pentru cine nu știe, homosexualitatea se pedepsea cu pușcărie pe vremea aia, abia după 2000 s-a scos asta din codul penal, pe bune, abia în mileniul III România a fost legal să fii homosexual.

Filmul se găsește pe youtube.