Cel mai ușor de detestat în această poveste era primarul localității, în primul rând pentru că arăta exact precum campionul județean la Sindrom Down, avea cap de-ăla mare. Asta se întâmplă de la o deficiență de iod care e în apa de la satele de munte și se mai numește cretinism hipofizar. Sună nasol, dar nu e chiar așa, știința a evoluat suficient cât să-i facă pe acești oameni să ajungă nu doar integrați în societate ci și primari.

În afară de asta, omul avea aspectul stereotipic de primar de țară, părea că s-a bărbierit acu’ 10 secunde, purta pantofi lăcuiți, pantaloni de doc la dungă, cămașă cu cravată, o vestă de lână peste și deasupra geacă neagră de piele. Umbla mereu cu pălăriuță de-aia pe cap, vorbea repede sărind prepoziții și în general avea un aspect de om pe care l-ai lua la pumni.

Nu e însă o chestie recomandabilă asta. Filfizonii de Capitală, amețiți de la vapat aburi din narghilele high-tech au impresia că primarul e un fel de birocrat de-ăla care dă în judecată, emite dispoziții, se ceartă cu opoziția în Consiliu pentru PUZ-uri. Poate așa o fi la oraș. Primarul unui sat de munte este cu totul altă specie de om. E suficient să te uiți la mâinile alea de țăran cu care muta remorca la tractor când avea zece ani. Ăla se uită la emisiunile concurs de tip Strongman și crede că-s emisiuni pentru copii.

Când satul tău se află la două ore de cel mai apropiat Inspectorat pentru Situații de Urgență, liderul acestuia este cu totul altă specie de homo. În primul rând capul ăla foarte mare este mult mai rezistent la lovituri de ciomag, că cetățenii de-acolo nu prea au finețuri de-astea de tipul „petitieonline”. Din când în când trebuie să se bată în luptă dreaptă cu un sătean, dezbrăcați amândoi la maieu, în noroiul și țarina aia nedesțelenită pentru că idiotul refuză să primească pe omul cu cadastrul. În pădurile din jur sunt animale sălbatice reale, de la lupi la mistreți la regele urs. Haite de lupi, turme de mistreți și șobolani giganți după care „dai cu pietroiu”, ulii care se repezesc din înaltul cerului și-ți fură rața din bătătură și vipere care stau ascunse-n iarbă.

Nu de puține ori se întâmplă să vină un alegător să ceară primarului să facă ceva cu animalele care-i invadează curtea. Și nu tot timpul e vorba de o vulpe sau un râs care mai fură o găină. Și primarul trebuie să se ducă în pădure, cu un vice cu pușcă care are și permis de vânătoare, să-l omoare sau măcar să-l alunge. Nu e ca la vânătorile organizate, cu câini antrenați și gonaci. În cel mai fericit caz ai un dulău de la țața Safta - „ăla care mușcă” - și un flăcău în trening, ăla din sat care nu e beat, plecat din țară și n-are încă copii. Toate astea împotriva unui animal care cântărește cât toți trei la un loc și aleargă la fel de repede dacă se enervează.

Un primar de sat de munte mai este constant ținta unor atacuri magice. La oraș a auzit lumea de blesteme, pare ceva pueril și inofensiv. Dar la țară există babe străvechi din vremuri imemoriale. Babă de-aia pe care dacă o întrebi „când te-ai născut maică” zice că nu mai știe. Dar își aduce aminte de război și dacă o asculți cu atenție vei afla că vorbește de bătălia de la Posada, unde a pierit și soțul ei și un flăcău, chit că noi, poporul, am cam câștigat. Dacă zice de regele Carol tu te gândești la Carol al doilea, ea se referă la Carol Robert de Anjou. Când o babă de-asta pune un blestem la biserică invocă forțe oculte atât de arhaice încât până și balaurii tremură. Orice om atent ar observa că popii nu alungă astfel de babe din preajma bisericii că și ei le știu de frică.

Doar oamenii cu armură psihică extrem de puternică, ce ar rezista și unui interogatoriu la Guantanamo pot ajunge primari vreme de mai multe mandate într-un sat. Un fleț de oraș face atac de panică dacă nu-i merge internetul, dacă ar intra în raza unui blestem de babă autentică, învechită de viscolul munților, ar avea nevoie de ani de consiliere pshihologică și Xanax să-și revină. În plus, primarul e rezistent și la numeroase otrăvuri, că trebuie să bea un păhărel cu mai toți din sat când se naște cineva, se însoară, moare sau doar umblă pe uliță și e viu.

Pe deasupra, primarul din Nicolae Bălcescu era și din PSD, ceea ce-l făcea automat vinovat. Și-avea și un nume tâmpit, gen Ion Costel, că nu știai exact care-i prenumele și care-i numele și nimeni nu voia să dezlege această confuzie și el se recomanda diferit de fiecare dată.

Ca primar aflat la al treilea mandat, poate al patrulea, Costel Ion era destul de versat în interacțiuni sociale, că discuta zilnic cu oameni reali, nu avataruri de pe internet. Când a fost luat la întrebări de presă, interogat dur de oameni care se prefăceau interesați și afectați, omul s-a prins rapid că nu are cu cine discuta, că oricum nu-l asculta nimeni, așa că a început să-i evite. Dacă sunai la primărie erai pus să aștepți un pic, cât ți se punea niște muzică pe „hold”, nu Fur Elise ci Aurel Tămaș. După un mix de 15 minute din cele mai bune melodii ale maestrului vocea revenea și-ți spunea că primarul nu e în clădire, e plecat „la pădure” sau „la dig” și că nu are semnal la telefon, de-aia nu răspunde.

Atitudinea asta a fi fost suficientă pentru jurnaliștii de tip deskar, atât de populari în zilele noastre, acei auteuri de presă de cur. Dar tehnologia nu a reușit să-i captureze pe toți cei cu spirit de investigație, să-i supună și să-i facă să latre din fața unui monitor. Nu pe toți!

În acea dimineață a lui ianuarie 20… în comună și-a făcut apariția, anevoios, că drumul era varză, acea combinație de noroi înghețat și fatalism, o mașină ce nu părea din zonă. O dădea gol faptul că avea toate roțile la fel și, caz rar în localitate, și capace pe acele roți, toate asortate cu modelul de Peugeot folosit. Din ea au coborât doi oameni cu priviri iscoditoare, un el și-o ea, care s-au deplasat domol spre primărie.

Ea era Arista Cezan, o slăbănoagă ațoasă și cenușiu-hepatică de la câte diete vegane a încercat în viață. Avea o freză de lesbină, adică de copil dus cu forța la școală în clasa I-a pe vremea comunismului, tatuaje tribale pe umăr, pline de semnificații și acel fel de privire condescendent-mămoasă de fiecare dată când purta un dialog cu cineva pe care nu simpatiza. Dar, altfel, o persoană antrenată în reportaje-beton, aducătoare de premii și aprecieri în toate mediile intelectuale bucureștene. Bunăoară, unul din aceste articole super-populare printre deskari a fost cel referitor la un popă păcătos. Adunânt informații de la mai mulți martori oculari și punând cap la cap mai multe ițe, cosând totul cu acel meșteșug gazetăresc întâlnit doar în vechime la Felix Brunea Fox, Arista a dovedit că acel popă nu era chiar un sfânt, dimpotrivă. Reacția organizației din care făcea parte, Biserica, a fost neconvingătoare. Conciliul ecumenic a încercat să explice că nu e nicio surpriză că popa nu este perfect, întrucât ei se închină de 2000 de ani la unul perfect și până acum nu l-a ajuns nimeni din urmă, din ce știu ei. Ba, mai mult, ateii nici nu cred că acel cetățean perfect a existat vreodată, deci n-au altă soluție decât să-l pună să se gândească la ce a făcut și să-l ierte. Totuși, jurnalista a reușit să demonstreze destul de bine că tipul de gesturi homosexuale la care se deda popa este acceptabil doar dacă ești profesor la Facultatea de Arte în București, nu și dacă ești popă care-l cauți pe Dumnezeu în Dispăruții de Deal.

El era Radu Dumitru, Dudu pentru prieteni, și era frumos ca un actor american brunet provenit din părinți francezi de viță nobilă. Avea acea alură aristocratică și costumația unui explorator englez care căuta izvoarele fluviului Congo, doar că în loc de carabină Whinchester purta atârnat de umăr un aparat de fotografiat. Când ești frumos nu mai trebuie să muncești, așa că munca de fotograf i se potrivea ca o mănușă. Ca și caracter, omul era și foarte amabil și prietenos și emana charismă prin toți porii, părea că face totul cu serenitate și intenție. Era genul de om pe care dacă-l vedeai că fumează o țigară te apucai și tu de fumat, doar să fii la fel de cool ca el. Era, cum să zic, Dudule, rupe hainele de pe mine și strânge-mă, înconjoară-mă cu brațele tale puternice, mușcă-mă tandru de ureche și posedă-mă aici, fă-mă să urlu…

Stai un pic să-mi revin.

Dudu era foarte bun la reportaje prin zone de-astea mai complicate, că lumea preferă să stea în preajma oamenilor frumoși, să-i asculte și în general să-i contrazică doar foarte puțin, cât să continue conversația. Vezi un om foarte frumos nu mai ești atent la ce scoate din gură.

Singura imnună la charsima fotografului era Arista, care avea o armură protectoare de ideologie și răutate specifică veganilor. Ea oricum vedea bărbații ca pe niște șalăi sociali, niște prădători care profită de forța lor superioară pentru a exercita opresiune asupra celor slabi. Și, oricum, își transmuta energiile sexuale în muncă și justiție socială pentru cei uitați de soartă și de stat. Cum era fata aceasta răpită, a patra, în acest sat de săraci uitați de lume, care ieșeau acum pe după garduri curioși ca suricatele.

S-au îndreptat agale spre primărie țintiți să intre la primar. Au folosit o tehnică specială, pe care doar ziariștii de investigații cu cinci dani o cunosc și care nu este accesibilă muritorilor de rând. Doar când ești suficient de puternic să te stăpânești în a folosi această tehnică oriunde, de la aprozar la poștă când e coada prea lungă, abia atunci primești încuviințare de la un mestru superior în investigație de jurnalism să o înveți. Maestrul te ia cu tine într-o anchetă extinsă ce durează vreo șase luni, timp în care înveți să-ți aliniezi zenul și aura astfel încât să poți trece de orice secretară care spune că șeful nu e aici.

Arista Cezan era un jurnalist cu puteri avansate și evident că stăpânea și această tehnică. Femeia care fuma în antecamera primarului n-a avut nicio șansă și a trebuit să deschidă ușa de lemn vechi: „Domnul primar, vă caută de la București, sunt domnii. Domnișoara și domnul, scuzați”.