De la Mizil la Lună (VI)

Eu chiar am răsuflat un pic ușurat când ne-au capturat rușii, gen. Eram de vreo cinci luni la Voineasa, într-un hotel de-ăla de securiști discret în pădure, rezervat doar pentru noi, cosmonauții, și nebunul de Alan Collins cu echipa lui.

Pe ăsta îl adusese MRP-ul de la Londra să ne bage în formă. Era întunecat la culoare, ziceai că-i marocan, mic, foarte bine legat și extrem de tare pe picioare. Știu asta că făcea și antrenamente corp la corp cu noi, n-am înțeles de ce. Fusese SAS, apoi lucrase în privat ca mercenar, se bănuia că a organizat minim două lovituri de prin Africa plătit fiind de diverse corporații. De ce ar lucra EAS-ul cu el mă depășea, genul ăsta de trecut ar fi o problemă mare de PR. Poate era foarte bun. Cert e că s-a uitat în mod special la mine.
-Avea dreptate marele boss, arăți cam ca o fantomă. O să avem de lucru, cât ai, 70 de kile? Trebuie să ajungem într-un an la 100.
-Uite ai văzut tu cosmonauți de 100 de kile, bre, l-am chestionat eu obraznic.
-Unde ai mai văzut tu cosmonauți în general? mi-a venit răspunsul.

De la Mizil la Lună (V)

Se spune despre Casa Poporului că are 9 etaje subterane, dar eu aveam impresia că noi coboram deja de mai mult de-atât. Eram într-un lift de-ăla sinistru, mare, mai mult grilaj decât suprafața netedă, eu, colegii mei cosmonauți, MRP-ul și șoferul lui plus un paznic. Călătoria mi se părea interminabilă, aveam impresia că petrecusem 15 minute cu liftul când acesta s-a oprit destul de brusc.

-Mersi, de-aici ne descurcăm, a spus MRP-ul concediindu-l pe paznic. Acesta s-a retras în lift, a tras grilajul după el și a plecat. Eram singuri într-un fel de parcare subterană. MRP-ul s-a îndeptat sigur spre un fel de camionetă din alea din care mai vezi prin gară că cară pachete de poștă. Ne-a făcut semn să-l urmăm. Stoian, șoferul, s-a suit la volan, normal și noi ne-am așezat pe margini. Extrem de calm acesta s-a îndreptat spre o gaură de tunel total neluminată.

De la Mizil la Lună (IV)

Eram în birou la marele boss când au venit prima dată procurorii peste el. MRP-ul mă dădăcea și-mi explica cum nu e o mare șmecherie să dăm o parte din teritoriu la chinezi, și că oricum asta se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, important e să ne iasă și nouă ceva la faza asta.

-Ăștia se cacă pe ei de ani de zile să vândă niște porturi la băieții ăia, că-s lacomi și au nevoie de bani. Dar banii sunt irelevanți, banii nici măcar nu există, sunt doar ceva cu care măsurăm schimburile între noi. Doar primitivii se gândesc la bani ca la ceva real, e ca și cum mi-ai spune că scopul tău în viață e să ai multe număr foarte mare asociat persoanei tale. Eu dau un Mizil pe un spațioport, astea sunt chestii reale.

De la Mizil la Lună (III)

Trebuie să-ți povestesc cum am rezolvat cu Cosmodromul. Negocieri, chestii, figuri, MRP-ul avea o promisiune de construcție în zonă, cam de pe la toate autoritățile. Noi eram plecați în Kazahstan, adică eu, Ela, șoferul MRP-ului, Stoian, și El Însuși. Ideea lui era următoarea: rușii au avut și ei program de aterizat pe Lună, l-au abandonat după reușita americanilor, dar acolo e un tezaur de cercetare, tehnologie și inovație, ăia nu erau chiar proști.

De la Mizil la Lună (II)

-A, ți-am spus, nu?, vei face și tu parte din echipajul ăla de trei.

M-am uitat la MRP ca la ultimul prost.

-Presupun că era de la sine înțeles. Trebuie să te duci și tu.

-Omule, tot respectul și nu știu cum să zic cât de onorat sunt de propunere, dar asta chiar nu cred că se poate face. Mie mi-e frică și să zbor cu avionul.

-De ce?

-Ca să nu cad și să mor.

De la Mizil la Lună

Mă uitam plictisit la coada de la cantina clădirii noastre de birouri și criticam în gând femeile care se aruncau la salate de parcă ar fi aur, în timp ce purtau tot felul de bluzițe de-alea să le ascundă burtica. În mileniul trei să sugerezi unui om că nu e ok să mănânce aceleași chestii cu care îngrășăm porcii e motiv de linșaj, mai ales dacă pui problema în felul ăsta, comparând mâncătorii de legume cu porcii. Evident că n-aveam nimic de făcut de-mi puneam problema asta și, mai mult, nici măcar mâncarea din vitrine nu mă atrăgea, pur și simplu eram ciufut de dimineață, degeaba.

Înainte de furtună

Era o seară mișto în care câteva rafale de ploaie torențială de vară răcoriseră un pic orașul. Ion Dunros voia să fie și el afară, alături de omuleții care începuseră să scoată ochii în noapte în căutarea unui loc unde să se pună în cap. Dar, din păcate, trebuia să stea în biroul auster de la depozitul Angro de Nord alături de șeful firmei și un notar. Ion ura notarii, i se păreau inutili, făcuse și el niște afaceri cu terenuri și nu înțelegea rostul, dacă te-ai înțeles cu omul și i-ai dat banu, care-i treaba, ce mai trebuie încă unu să confirme?