„Păi spune-ne, bunicule, nu ne mai ține atâta în suspans”.

„Vă spun, dar mai întâi nu vreți să vă povestesc cum am cunoscut-o pe bunica?”

„Nuuuuu”.

„Bine, hai să vă povestesc”.

Când era tânără și vioaie, Eliza fusese o fată haioasă, avea umor, avea dume la ea, era o plăcere să stai în preajma ei. O știam de prin liceu. Drumurile noastre s-au despărțit câțiva ani și am reîntâlnit-o mai târziu, în București, unde lucra la o firmă de profesioniști. În acea vreme se practica stalkuitul pe Facebook când voiai să curtezi o fată, așa că am pândit-o o perioadă. Fata haioasă se transformase într-o femeie bussines care se ocupa profesional de produse profesionale la firma ei de profesioniști ce abordau cu profesionalism orice problemă. Cred că fiecare status al ei era cu un cuvânt de-ăsta, despre cum sunt o firmă serioasă iar ea ia în serios munca ei dar și viața. Din când în când mai punea o poză din vacanță, mai niște picioare în apa mării sau printre ghivecele de flori de pe balcon, dar doar pentru o scurtă perioadă pentru că revenea iar la muncă să reia profesionalismul în mod serios. Am privit-o cu tristețe nemăsurată având în vedere vremurile în care trăiam.

Pentru că în sfârșit, după câteva secole de dormit în papuci, țara noastră aflase că „profesor” și mai toate derivatele reprezenta o expresie peiorativă. N-a fost ușor să ajungem aici, alte țări mai dezvoltate s-au prins din timp, dar noi, pentru a ajunge la această concluzie, a trebuit să alegem cel puțin doi profesori președinți ai țării. Primul s-a dovedit doar un imbecil lejer și inofensiv iar al doilea ni s-a arătat ca un retardat veritabil, și pe ăsta l-am ales de două ori președinte. Aparent nimeni dintre noi nu-și dăduse seama că un om dresat să trăncănească tot timpul de la catedră, odată ajuns într-o funcție de decizie, va face același lucru, va trăncăni mereu fără sens ca o moară stricată și din când în când ne va spune că nu e bine ce facem. În loc să facă naibii ceva!

Cum se apropiau niște alegeri și exista pericolul alegerii unui al treilea profesor președinte, un grup de sociologi a studiat cu atenție problema. Datele erau uluitor de clare și și singura chestie șocantă a fost cum de nu ne-am dat seama până acum de situație. Deci, ce s-o mai lungesc, studiul realizat de sociologi a postulat și demonstrat Teorema Congruenței Profesorale care spune că cu cât un profesor ajunge mai sus în ierarhia socială cu atât de mai tâmpit. Așadar, un profesor de școală generală poate fi un om cu un IQ mediu, similar cu cel al unui șofer de dubă, agent de vânzări sau electrician. Un om cu care te poți înțelege. Ajuns pe la liceu, mintea profesorului începe să se deterioreze vizibil, devine preocupat de politică, începe să aibă idei, crede că știe despre ce vorbește, începând să aibă intelectul unui angajat în publicitate sau ziarist. Faza finală de prostie se atinge când profesorul devine universitar, acolo IQ-ul scade vertiginos. Profesorii universitari reprezintă apogeul prostiei umane, de multe ori pentru a te înțelege cu ei trebuie să angajezi un lingvist, un specialist în comunicare care a mai încercat să înțeleagă limbajul maimuțelor sau măcar al delfinilor. Prostiile scoase pe gură de profesorii universitari nici măcar nu pot fi înțelese de oamenii obișnuiți, trebuie studii superioare pentru a le putea pricepe.

Dealtfel era evident, orice om care a auzit vreodată un rector universitar vorbind s-a cutremurat de cât de prost poate să fie un astfel de om. Experiența guvernamentală ne-a arătat că 100% din rectorii ajunși în funcții de conducere s-au dovedit niște tâmpiți iremediabili, unii chiar periculoși, indiferent dacă au fost puși la Justiție, Educație sau Sănătate.

Și lucrurile ar fi mers în continuare așa, cu societatea tolerând tagma profesorilor și plătindu-i din bani de la stat, ca pe handicapați, dacă nu s-ar fi îndeplinit profeția lui Doru Antonesi, din 1992. Acest om care a avut barbă încă din tinerețe, de pe vremea comunismului, când barba era ilegală, a zis că într-o zi, în Parlament, nu va veni pachetul de legi de la minister și Președintele Camerelor Reunite, ca să-i țină încălziți pe parlamentari, se va apuca să voteze ce legi aveau pe-acolo. Așa s-au votat Legea lui Arhimede, Legea lui Ohm și în cele din urmă și Teorema Congruenței Profesorale. Conform acesteia, profesorii nu mai aveau voie să acceadă în funcții publice, pentru a-i proteja și pe ei dar și pe noi de efectele neplăcute ale trăncănelii infinite. Totodată, nu mai aveai voie să te cerți cu un profesor, în baza principiului „e profesor, bre, dă-i pace, nu-l ajută mintea”. Și nici nu mai aveai voie să strigi pe stradă sau pe rețele sociale după cineva „băăăă, profesoreee, băăă”, pentru că riscai să fii amendat de poliție.

În aceste condiții nu doar cuvântul „profesor” a devenit peiorativ ci mai toate cuvintele similare. Dealtfel oricine știe când își duce calculatorul la reparat la o firmă care are pe siglă „o echipă de profesioniști” trece dup-aia și pe la biserică să se roage ca măcar să i-l dea înapoi la fel de stricat. „Electrician profesionist„ e sinonim cu „o să murim toți curentați în casă iar când cineva angajează „profesioniști cu experiență” de fapt caută șomeri pe care să-i muncească cu salariul minim 18 ore pe zi.

În această perioadă eu mă ocupam, ca orice intelectual, cu evitatul muncii. Spre deosebire de alții care pentru asta se înscriau în ONG-uri, scriau editoriale prin ziare sau făceau simpozioane, eu am decis să iau o rută mai discretă și m-am preocupat de demonstrarea Conjecturii lui Poincaré. Ani de zile am stat și m-am gândit cum să rezolv problema asta și dacă se ivea vreun matematician să-mi atragă atenția că Grigori Perelman a făcut-o deja puteam să-i explic verde în față că această demonstrație nu mă mulțumește. Nici pe mine, nici pe restul planetei.

Mie nu-mi pasă de explicațiile „boierilor minții”, m-am săturat de ele, demonstrații ca cea a lui Perelman pe care o mai pot înțelege încă cinci inși la fel de dubioși ca el. Nu! Eu voiam să fac o demonstrație populară, să o înțeleagă toată lumea, mai ales că nivelul de înțelegere al matematicii în țara noastră se termină pe la Teorema lui Pitagora și pentru mulți aia e încă ceva complicat. Voiam să găsesc o explicație atât de simplă încât să o înțeleagă și cel mai prost om din lume, etalonul meu fiind redactorul simplu de la iflscience.com și ăla care citește site-ul ăla și se minunează ca baba când aude popa în biserică povestind despre cum mucenicul Chihaia a levitat în flăcări în fața moabiților.

După mai bine de două decade de concentrare asupra acestei probleme, răstimp în care am unplut două caiete studențești de ecuații, am simțit că mintea începe să-mi obosească. Știi cum e, vârsta de aur a matematicii e până în 30 de ani, iar eu abia trecusem de 40, începusem să dau rateuri, nu mai puteam gândi cu aceeași viteză ca înainte. Așa că, în buna tradiție intelectuală, am decis să solicit un ajutor de stat, să mă ajute statul să mă gândesc mai mult la Conjectura lui Poincaré, și să-mi angajez vreo doi matematicieni să mă ajute la treburile din gospodărie.

Pentru asta îmi trebuia un dosar serios de depus la Ministerul Culturii, Departamentul de Întrajutorare al Intelectualilor, și la asta chiar nu mă pricepeam. Dar pentru că o tot urmăream pe Eliza, am zis că e un moment bun să o contactez să mă ajute. Să-mi facă ceva profesional. Ne-am întâlnit la ea la birou, aflat într-o clădire standard, cu pereți albi de rigips, mochetă, scaune comode și mese negre, în stilul brutalism arhitectural corporate unde i-am expus cazul. A fost de acord să vină cu mine la minister să mă îndrume cum să depun dosarul „că trebuie vorbit cu fetele alea”.

La DII o doamnă a luat caietele mele și le-a trecut printr-un scanner complex. Am așteptat vreo jumătate de oră până i-au venit rezultatele și s-a crucit. „Doamne-Dumnezeule, dumneavoastră chiar nu sunteți profesor sau doctor. Nimic din ce ați scris aici nu apare nicăieri în altă lucrare, n-ați furat o virgulă. Se-aprobă!”, m-a spus doamna entuziasmată. Entuziasmat eram și eu că mi-au ieșit actele așa că am invitat-o pe Eliza să sărbătorim la Grădina Eden. Mi-a zis că are jumătate de oră liberă, după care trebuie să depună niște bilanțuri.

Am purtat o discuție generală, despre viață și lume, am recapitulat fiecare ce-am făcut în ultimii 20 de ani în care nu ne-am văzut iar ea mi-a mărturisit că are un partener cu care trăiește. Acesta era la rândul său un antrenprenor, un profesionist. El deținea o firmă de condoleanțe online, cea mai mare din țară. Afacerea funcționa simplu, în fiecare zi afli că moare cineva, poate un apropiat, poate o rudă, și trebuie să trimiți niște condoleanțe. Nu toată lumea știe să facă una bună, să impresioneze până la lacrimi rudele decedatului, așa că poți să-ți faci un cont pe site-ul lui, pui nume, prenume, condițiile morții (boală/accident/bătrânețe - dacă știi), gradul de apropiere de persoană și aplicația îți generează o condoleanță personalizată pe care poți s-o transmiți. Pentru o sumă în plus îți trimite și panglia de pus pe coroană, caligrafiată frumos cu „Sincere Condoleanțe, familia Popescu. Nu te vom uita niciodată”. 15 euro plus TVA bucata, dar putea să-ți faci un abonament premium de 300 de euro pe an și primeai câte condoleanțe voiai, inclusiv pentru pus pe Facebook când mai moare cineva important, un toboșar, un actor care ne-a bucurat zilele, un erou al luptei pentru binele nostru.

Când am aflat asta m-am dezumflat un pic, aș fi vrut să am o șansă la Eliza, dar evident acest tip cu care împărțea patul era un om vizibil inteligent. Până când mi-a spus că omul, în timpul liber, se ocupă cu fotografia, aceasta este o pasiune a lui, că are două-trei aparate foto și obiective și le cară peste tot în concediu. Jack-pot!, am urlat în mintea mea, deci omul era chiar anost. Nimic nu este mai plictisitor decât un băiat care spune că are ca pasiune pozatul în era digitală, dacă apare unul de-ăsta la o masă este exact tipul cu care nu ai ce vorbi, că el a văzut lucruri și le-a tras în pixeli. E genul de individ care pentru că nu poate să se exprime la nivelul unui copil de 5 ani spune „o imagine face cât o mie de cuvinte”. În seara omul a plecat să fotografieze Perseidele și Eliza le-a văzut de pe geamul dormitorului meu, în pielea goală. Și Perseide, și stele verzi, de toate a văzut.

„Faptul că ai super-succes la femei nu mă surprinde”, m-a întrerupt plin de admirație Tolontan. „Voi menționa asta în articolul pe care-l voi scrie despre tine, adaugă un pic de umanitate întregii povești. Totuși, noi discutam de Attila Ambrus, cel mai puternic ungur din lume”.

„Da, du-te și adu-l dacă vrei să fim siguri că o să-l recuperăm pe Prințul de Gresie. Eu, între timp, trebuie să discut cu președintele și primul ministru. Am nevoie de ceva de la ei”.