Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

De la Mizil la Lună (XV)

(capitolele anterioare) Mno, am primit de-a lungul timpului reproșuri de genul că aceste povești nu prezintă prea multă acuratețe științifică, motiv pentru care țin să mă repet, dacă nu ai fost atent de la început: eu nu sunt savant, eu m-am apucat să scriu de-astea că m-a chemat ăla și mi-a zis „băi, scrie aventura noastră, cum a fost și ce-a ieșit”.

Dacă totuși îți pasă de partea științifică atât de mult pe cât pretinzi, poți oricând să descarci volumul „Provocări în spațiul cosmic, triangulații și aselenizări”, scrisă de colega mea, Elena Selecan. Se găsește pe internet, e gratis, că e plătită de Fundația de Cosmonautică Mizil. Mai mult, dacă chiar vrei să citești ceva serios scris, cu detalii corecte și realizabile, poți oricând încerca trilogia Marte a lui Kim Stanley Robinson. Cărțile alea sunt scrise atât de corect, de bine, de atent și organizat și mai ales realist încât ar putea trece, fără problemă, drept lectură obligatorie pentru Bac. Nu mi-e rușine s-o spun, pentru mine Kim Stanley Robinson este un scriitor de nivelul Hortensiei Papadat-Bengescu, excelent din punct de vedere tehnic, absolut necitibil din punct de vedere uman. Nimeni nu oprește o conversație să-ți zică „asta-mi aduce aminte de faza/ideea aia din Concert din muzică de Bach în care…” de frică să nu fie ostracizat. Înlocuiește „Concert…” cu Marte Roșu și e același lucru.

Vei spune, „Da, dar Jules Verne în ale sale Voyages extraordinaires era destul de precis în descrierile sale, mai ales pe partea științifică”, iar eu îți voi spune că pe vremea lui Verne nu exista internet și trebuia să explice el mai totul, inclusiv curentul electric.

Și-oricum, aceste discuții nu contează, pentru că înghesuiți în cutia aia de tablă, departe de lume, aveam alte chestiuni mult mai importante de rezolvat. Prima, că eram într-un fel de mexican stand-off cu cine trage prima bășină. Nu prea se vorbește despre asta, dar călătoriile prin spațiu pe vremea aia erau destul de nasoale, spațiul era mic, câțiva metri cubi, și când scăpa cineva una o simțeai până-n măduva oaselor. Binențeles, specialiștii în astronautică stabiliseră un regim special alimentar pentru astronauți, tocmai pentru a preveni astfel de chestii, regim care trebuia început cam cu o lună înainte de lansare, dar noi fiind români, am cam respectat regimul cam cum am respectat toate regimurile de până acum, doar pe jumătate.

Și iată-ne, încordați, încruntați, pândindu-ne unul pe altul în timp ce broboane de sudoare începeau să apară pe frunte. Nu eram doar eu și Iulian băgați în faza asta, și Ela ținea una în ea, vedeam în ochii ei, v-am zis că am trăit cu femeia asta aproape un an, o cunoșteam. Tot încercam să ne dăm sarcini unul altuia, să ne trimitem în părți îndepărtate din navă, poate chiar și în modulul selenar, dar nimeni nu pica în capcană.

-Fie, sunt șefa misiunii și trebuie să iau o decizie. Dacă vrem să ajungem cu bine acolo, trebuie să facem sacrificii, a spart tăcerea Ela.
-Putem să fumăm, a întrebat Iulian.
-Ați adus țigări pe navă?
-Două pachete, să avem de sărbătorit.

Ela i-a aruncat o privire plină de ură după care s-a dat un pic într-o parte și am auzit un fâsâit. Iulian i-a întors privire, a scos o țigară din pachetul de țigări pe care-l avea într-un buzunar al costumului și a aprins-o cu o brichetă de-aia cu piezo. A tras un fum după care a pocnit una și a scos fumul ușurat. Am dat și eu drumul la ce aveam și am luat o țigară de la Iulian.

-Bun, acum că am rezolvat problema asta, hai să stabilim ce spunem când aselenizăm.
-Cum adică?
-Păi trebuie să zicem ceva, că transmit ăștia în direct. Cum a zis Neil Armstrong, „un pas mic pentru…”
-Da, știu. Nu putem zice tot asta, că e penibil, nu?
-Da, ar fi penibil.
-Și nici nu putem spune nimic, că iar e penibil.
-Exact.
-Trebuie să zicem ceva memorabil, ceva care să fie pe buzele tuturor, nu?
-Nu contează, o să fie pe buzele tuturor indiferent ce spunem. Ideea e să zicem totuși ceva, să nu stăm ca muții. Dă un sentiment de liniște celor de-acasă, arată că e o chestie normală, iată, niște oameni sunt pe Lună și discută chestii.
-N-am nicio idee. Ovidiu, tu ești scriitorul, bagă ceva.
-Ce să bag? Nu știu. Ce ziceți de „Salutări la toată lumea!”
-Nu se poate, s-a mai făcut.
-Ce? A mai zis cineva asta?
-Da, tot noi, pe Voyager, sunt mesaje înregistrate în zeci de limbi printre care și româna. Mesajul nostru e exact ăsta „Salutări la toată lumea”.
-Prietenos, ce să zic, în cazul în care dau extratereștrii de noi.
-Exact.

Am discutat vreo câteva ore până am ajuns la o soluție de compromis, care să ne mulțumească pe toți, poate și pe cei de pe Pământ, și să nici nu supere pe nimeni. Am decis ca primul român care pune piciorul pe Lună să zică „Bună ziua”. Că asta poate fi interpretată în multe feluri, toate pozitive. Că e o zi bună, că no, am ajuns și noi pe Lună, nu suntem chiar ultimii fraieri. Apoi că așa e politicos să dai „bună ziua” când intri la cineva în casă, chit că nu e nimeni pe-acolo. Și ne-am gândit și că sună mișto în engleză, „good day” dă impresia de cineva care ia treaba asta în serios, nu că stăm la caterincă toată ziua.

Am stabilit că eu și cu Ela vom coborî cu modulul selenar. Iulian a zis pas, voia să stea pe navă și să coordoneze treaba de sus și, în plus, a zis că a mai văzut Luna pe video și nu i se pare ceva foarte interesant. Ela urma să piloteze aparatul, exact prietene, om fi noi români și înapoiați dar am lăsat femeia să conducă modulul selenar, nu ca alți înapoiați din alte țări care nu le lasă nici măcar să conducă mașini. Și când zic am lăsat-o, practic am fost de acord cu ea când ea a decis „eu pilotez asta, că voi o băgați într-un crater la cât de atenți ați fost la cursuri”. Plus că eu băusem cu Iulian țuica aia și nu ai voie să conduci băut, nici mașini, nici avioane, nici module selenare. Și dacă întrebi de ce ei bine, am băut să-mi fac curaj, dacă tu te crezi mai curajos, du-te tu și aselenizează treaz dacă te ține și discutăm dup-aia, da?

La 19.30 ora Mizilului, modulul selenar Dan Barbilian s-a desprins de nava mamă și a început coborârea spre Lună. Modulul a fost numit așa în cinstea primului rock-star autohton, Dan Barbilian, cunoscut civililor ca „poetul Ion Barbu”. Tipul fusese un matematician de elită, un curvar exemplar, după poveștile lui ar fi avut parte cam de 4000 de aventuri sexuale asta în condițiile în care mare parte din timp a viață spart de la cocaină și eter, drogurile sale preferate. S-a apucat de poezie doar că a făcut un pariu cu Tudor Vianu că spiritul artistic e în fiecare. Adică alt nivel față de poeții noștri de azi care sunt poeți doar ca să nu le zică lumea „șomeri”. Plus că Barbilian ne dăduse versurile alea mișto de încurajare, ce erau inscripționate inclusiv pe modulul selenar.

Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, si azi — întocma:
Mărunte lumi păstrează dogma.

Iar dacă nu înțelegi de ce aceste versuri sunt pe modulul selenar al primilor oameni care revin pe Lună după mai bine de jumătate de secol, înseamnă că faci parte din acele mărunte lumi, populate de oamenii care se închină la zeul „nu se poate”. Cam cum mi-a spus și MRP-ul la început, odiheanscă-se-n pace și harduri de milioane de terrabiți, noi nu suntem un neam de pitici ci mai degrabă un neam de uituci, că nu mai ținem minte ce-am putea să facem. Că dacă vrem, și dacă vreau, nu doar că mă duc pe Lună, mă duc și c-o litră de țuică la mine și-o țigară în cioc.

Exagerez, Ela nu m-a lăsat să fumez în modul și nici să iau ce mai rămăsese din țuică, două gâturi pe fund. De la Mizil, de la centrul de comandă al misiunii primeam instrucțiuni încontinuu, de corectare a traiectoriei. Nu era ca în urmă cu jumătate de secol, acum aveam computere mult mai performante care făceau mai toată treaba, dar asta nu-i oprea pe oameni să-și dea și ei cu părearea. „Las-o așa, ușor, calcă ușor pedala, un picuț mai la stânga, dă-i cu retroracheta, scurt, nu călcat așa atare, așa, bun, ești pe traiectorie, acum bagă gaz, dă-i, dă-i, dă-i”. Asta până s-a enervat Ela și a tăiat transmisia audio, lăsând doar mesajele importante să intre.

La 8.00 fix am aselenizat. Am intrat amândoi în ecluza aia de ieșire în exterior. Pâmântul acum îi lumina fața Elei și mi s-a părut mai frumoasă ca oricând.

-Te iubesc.
-Boule. Suntem pe Lună, atât poți zice?

Am deschis ușa și am ieșit afară nervos. Am călcat pe solul ăla pufos cu furie, m-am îndreptat de spate și-am strigat să audă toată umanitatea:

-Bună ziua!

40.000 de romulani de-ăia cenușii, ca ăla pe care-l caftisem eu cu Iulian prin Popești-Leordeni, 40.000 de romulani cu căști rotunde pe cap, aliniați în rânduri drepte cât vedeai cu ochii, cu arme în mâini și uitături agresive mi-au răspuns în cor:

-Bună ziua!

SFÂRȘIT

P.S. Mâine facem epub/pdf și Q&A, ca să aveți ce citi în weekend 😉

Share links: | | Nou! De la Mizil la Lună, epub sau pdf, gratis.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.