Câteva secunde mai târziu pe ușă și-a făcut apariția și posesorul vocii de rățoi, un cocalar italian veritabil. Purta panatoloni de velur strânși pe gleznă, pantofi de piele întoarsă fără ciorapi, un fel de scurtă de blană care nu reușea să-i acopere pieptul păros de care era atârnat un laț de aur, de care erau atârnate, la rândul lor, o cruce, o pereche de ochelari de soare și o stea a lui David. Omul era lipsit aproape complet de păr facial, cu excepția unui smoc negru sub buza inferioară și avea încă o pereche de ochelari de soare pe nas.

Dar ce înseamnă în esență un cocalar veritabil? Ei bine, definiția generală ne dă un fel de om de nimic, un etnic rrom care caută prin gunoaie. Asta ar fi definiția din dicționare, alea care spun și că „condescendent” înseamnă a privi pe cineva cu admirație și respect, deși niciun vorbitor al limbii nu o folosește cu sensul ăsta. În vorbirea uzuală, în limba română reală, cocalar ar fi o persoană sâcâitoare care atrage atenția asupra sa cu tot felul de gesturi neplăcute social.

În privința etimologiei termenului de cocalar, teoria general acceptată este că provine din țigănescul kokalo, cuvând împrumutat din greacă ce înseamnă os. Aparent, enticii cocalari erau cei mai săraci etnici posibili și căutau în gunoaie pentru oase din care să facă piepteni. Din păcate, întrucât limba romales are obiceiul să tot împrumute cuvinte și nu numai, această definiție nu este cea corectă. În realitate cuvântul vine din franceza algeriană din secolul XIX, de la arabii au văzut pentru prima dată ce este un intelectual francez. Când au venit să facă pe colonii și au început să-și miroasă propriile bășini, cum doar francezii pot s-o facă, au început să exclame între ei „Tariq, mor, nu pot să cred, ce cocoș se dă ăsta, pentru numele lui Dumnezeu, n-am văzut asemenea figuranți”. „Ține-te bine, Iusuf, iar vine un cocoș de-ăsta, Dumnezeule mare, cred că ne ține iar un discurs despre sincretism cultural”. Și-asta doar pentru că cei doi arăbeți îi vânduseră unuia de-ăsta niște fistic prăjit și găsise ăla o boabă necrăpată și a găsit în asta un motiv să vorbească jumătate de oră despre imanență în loc să plătească jumătate de franc pe cornet.

De-aici, de la Coq’Allah, cuvântul s-a popularizat prin mediile de oameni care știu să recunoască un așa ceva. În principiu, termenul de cocalar nu se mai referă doar la o anumită etnie sau condiție socială, mai ales că ultimii ani ne-au arătat și numeroși cocalari bogați, ci la un anumit tip de comportament uman.

Dacă francezii au inventat cocalarismul, germanii sunt cei care i-au dat legimitate spre finalul aceluiași secol XIX când au început să lanseze ideea că și kitsch-ul ar fi artă, deci e permis nu doar să fii ignorant, ci și să te manifești plenar ca atare, în aplauzele mulțimii.

Cocalarii pot fi identificați prin aspectul fizic, la fel ca italianul ce dăduse buzna în biroul primarului, dar cel mai ușor pot fi identificat prin discurs. Când începe să vorbească, cocalarul invocă pe cineva mult mai puternic și capabil decât el sau un concept mult mai popular decât inutila sa persoană. Odată atrasă atenția publicului începe să vorbească despre el cu mândrie, pasiune și tandrețe. Exemplele cunoscute sunt cele de tipul: „Iată ce beamve am, 300 de cai putere, păi eu sunt boss de boss, tăticu la fraieri, șeful șmecherilor, cine a fost cel mai bun înainte de a mă naște, aud?”. Dar discursul cocalaresc se întâlnește și în medii mai elevate și sună cam la fel, cu mici modificări. Parexamplu: „A murit și inventatorul castei audio Herman Stumbel vom Partz. Un om de mare valoare, un vizionar, discret și apreciat de prieteni. Eu îmi aduc aminte și acum de prima casetă cumpărată, în 91, o formație obscură suedeză, Rage Against the Mărăcini, mi-a deschis ochii în lumea muzicii unde m-am dezvoltat ca o ființă sensibilă la frumos și atentă la adevăratele bogății ale universului muzical, numeroase călătorii pe note spre absolut, nu manelele astea pentru folk pleb. Acum ascult doar viniluri, că eu am urechea muzicală atât de dezvoltată încât îmi dau seama seama de diferență”.

Cocalarismul nu este diferențiat pe sexe, există și femei care excelează în domeniu, de la urâtele care-și arată copiii mult mai reușiti decât ele la cele care au citit trei pagini de Rober Foster Wallace pe ganja și au turnat dup-aia 4000 de postări pe Facebook despre ce-au simție ele.

Cea mai cunoscută revistă de cocalari este Dilema, unde se pot regăsi numeroase articole de gen, doar că înlocuim „Merțan” cu „părintele Andre Scrima”, dar nu-l vom regăsi acolo pe unul din cei mai mari scriitori ai lumii în domeniu, filosoful Gabriel Liiceanu, a cărui întreagă operă este bazată pe acest principiu simplu: uite, cineva mai deștept ca mine, hei, stați să vă spun acum despre eu.

Domnul italian n-a așteptat ca cei prezenți să-și poată trage suflarea și a început să turuie într-o română aproximativ corectă că a venit aici să rezolve odată și definitiv această problemă și că are nevoie de sprijinul autorităților. Arista și Dudu s-au uitat la „autorități”, formate din primarul Ion Costel, iar acesta i-a cerut mai întâi să explice „al cui este el” pentru că nu l-a văzut până acum prin sat sau prin țară.

Când omul s-a apucat să vorbească, primarul a dus mâna discret sub birou și a scos telefonul, unde avea pe speed dial printre altele și Circo Aquatico Belluci, pentru că nu era prima oară când un clown evada de-acolo și-o știa pe directoare. Dar italianul a explicat că el este cumnatul fetei răpite. Într-adevăr, aceasta avea o soră mai mare care plecase în Italia și, vorba în sat umbla, se căsătorise cu un italian bogat. Aparent, acesta era italianul bogat din legendă și părea să aibă la gât atârnat întreg bugetul comunei pe doi ani în aur și pietre prețioase.

Omul s-a recomandat drept Paolo di Bernardo, antreprenor din Alessandria, proprietarul mai multor lanțuri de librării și biblioteci din zonă, prieten cu răposatul Umberto Eco, ce venea aproape săptămânal la el în prăvălie să-și ia desaga de cărți și două brioșe. A declarat că este înstărit, pe lângă afacerile literare mai deține acțiuni și la o companie feroviară, o bancă locală și 50% dintr-un castel al familiei, cealaltă parte aparținând surorii sale, ce ispășește o pedeapsă de 25 de ani închisoare că și-a ucis soțul. Tatăl său a fost un important armator în Ventimiglia, dar s-a îndrăgostit de o țărancă frumoasă din Padova și când i-a născut primul copil a decis să se retragă pe uscat. Bunicul său a fost un dușman declarat al lui Alcide de Gasperi, că era fidel lui Umberto al doilea, fiul lui Vittorio Emanuele al doilea. Familia sa încă mai deține trei sate de negri în Etiopia pe care străbunica din partea tatălui, ducesa Albertina Elena di Casale le-a câștigat la un joc de renț cu un nepot al lui Garibaldi, căruia-i lipseau un ochi și trei degete de la o mâna dreaptă.

Temându-se că vântul generat de gesticulația sa ar putea dărâma tabloul din perete, o copie aproximativă după unul din cele câteva zeci de „Care cu boi” ale lui Grigorescu, primarul l-a întrerupt și l-a asigurat că-l crede pe cuvânt. Arista i-a spus că-l crede și mai mult, sigur l-a cunoscut pe Eco având în vedere felul în care și-a narat biografia, de parcă era pe Insula din ziua de ieri.

Fiind un om al faptelor, și nu al literelor, primarul l-a întrebat cu ce ar putea concret să ajute la găsirea cumnatei sale, folosind acea inflexiune vocală specifică ce insinua întrebarea „cam câți bani ai la tine?”.

Paolo a răspuns că el nu e sărac, că doar săracii discută de bani, bogații vorbesc de resurse, iar el are resurse să scormonească toți munții ăștia de rahat dintr-o parte într-alta. Un străbunic de-al lui a fost unul din ragazzi dei 99 și a fost rănit de patru ori în bătălia de la Monte Grappa, de-a lungul râului Piave, murind la 23 de ani sub povara decorațiilor primite de la absolut toate statele care au participat la război. Înspăimântat de perspectiva ca omul cu voce de rățoi să-i ducă prin toată istoria Italiei până la Nero, primarul Costel a intervenit decisiv și a zis că are nevoie de două mașini de teren, că tocmai pregătea o expediție „cu domnii” să ajungă la adevăratul răpitor de fete tinere. Și dacă el era într-adevăr din această viță de eroi unul și unul, poate ar putea chiar să i-o smulgă din gheare și s-o aducă înapoi.

A fost rândul italianului să-l privească cu suspiciune. Dacă știa cine este răpitorul, de ce n-a acționat, de ce nu l-a oprit din timp? Ce fel de localitate de nemurici este aceasta și cine a pictat mizeria aia de tablou din spatele lui? Nea Costică i-a răspuns calm, cu obișnuința omului să vorbească cu țăranii care făceau un 1907 anual când întârziau subvențiile de agricultură, că taică-su a fost tractorist, maică-sa o țărancă oarecare iar bunică-su, cea mai îndepărtată rudă pe care o știe, a fost cel mai probabil un soldat sovietic care a violat-o pe bunică-sa în cel de-al doilea război mondial și-a murit înjunghiat ca un porc la trei minute după faptă. În privința tabloului, acesta a fost făcut cadou de singurul prefect care a vizitat vreodată localitatea, care a apreciat frumusețea locurilor și a promis că pot să se bazeze pe el, sigur va vorbi la guvern și va rezolva treaba cu gaterul. Prefectul a fost arestat două zile mai târziu pentru corupție, iar în casa lui s-au găsit numeroase tablouri, ceasuri și alte obiecte de valoare.

Din cauza tabloului ăla a fost numit două mandate în media drept „primarul penal” și trebuit să meargă 7 ani la audieri la DNA, să dea declarații, să explice de unde-l are și de ce, pe benzina lui și pe senvișurile puse de nevastă-sa în geantă. Iar după ce s-a clasat dosarul că au expirat toate termenele i-au spus că nu poate să-l arunce că face parte din patrimoniul public al comunei, ceea ce ar fi iar o faptă penală. Pentru a-l trece din patrimoniul public în cel privat al comunei, să dispună cu el cum vrea, are nevoie de o hotărâre de Consiliu Local luată cu două treimi, care va fi trimisă apoi Consiliului Județean pentru reaprobare. Odată obținută viza de la prefect și publicat totul în Monitorul Oficial, asta dacă nu atacă nimeni în contencios administrativ, tot ce trebuie să facă e să trimită notificare la Direcția Județeană de Cultură pentru declasificarea acestuia ca obiect de patrimoniu. Aceștia vor sesiza ministerul de resort care va desemna o comisie de experți de evaluare a obiectului și dacă ei dau avizul final abia atunci îl va putea smulge din perete și face guler unui cocalar italian care e preocupat de estetică într-o localitate unde 70% din locuitori sunt pe ajutoare sociale.

Paolo a înțeles că a sărit un pic calul și că obiectul are o valoare sentimentală aparte pentru primar, așa că a lăsat-o baltă. În privința mașinilor a zis că rezolvă, să i se facă un necesar și în câteva zile vor avea totul la dispoziție. Dar ar vrea și el să participe. Iar pentru asta ar dori să știe exact cu ce fel de om vor avea de-a face.

Românii s-au uitat unii la alții încercând să-și dea seama cum ar putea să-i explice unui străin ce este un zmeu, creatură care este relativ necunoscută și pentru localnici.

Dudu a fost cel care a rupt tăcerea și i s-a adresat direct italianului, zâmbind complice.

„Este un berluscon domnule di Bernardo”

Iar italianul a înțeles imediat cu ce au de-a face și s-a căcat un pic pe el de spaimă.