Orice poveste, mai ales una proastă, trebuie să se termine, și această poveste nu e o excepție din niciun punct de vedere. În acea dimineață de ianuarie a anului 20… un jurnalist însă nu voia ca lucrurile să se termine așa, fără o explicație. Iar Arista Cezan era unul din ultimii jurnaliști români, căliți în focul sălbatic al tranziției de la o societate ordonată și autoritară la una liberă și independentă. Și trecerea asta nu se face cu ochii închiși, tremurând de frică și așteptând să se termine vijelia de-afară, nu! Oamenii curajoși se uită pe geam să vadă ce se întâmplă și să le povestească celorlalți care stau cu capul la cutie ce mai e și cât mai durează.

Așa că zmeul a fost întrebat, logic, de ce răpește fete din sat și cum de își permite asemenea încălcări ale legii. Că răpirea și sechestarea sunt chestii ilegale pe teritoriul României și din ce știu ei tot ce se află pe teritoriul României, de la veveriță la prim-ministru trebuie să respecte legea. Scrie și în Constituție, nimeni nu e mai presus de lege. A, și și că amenințarea cu moartea este tot o faptă penală, apropo.

Zmeul nu a părut deloc supărat că i s-au pus asemenea întrebări, ba chiar a dat impresia că are chef de destăinuiri. Așa că a explicat, ca la proști, cum stă situația.

„În primul și-n primul rând eu sunt pe aceste meleaguri dinaintea rândului ăsta de legi. Am mai văzut de-astea, au mai fost oameni pe-aici care au pretins că ei au legi și reguli. Dar, juridic vorbid, legile au aplicabilitate asupra domeniului stăpânit de om, în realitatea lui, presupun că fazelle astea se explică încă din primul an la Drept. Eu nu sunt om și acesta nu este domeniul omului. Nu puteți dispune pe ceva ce nu vă aparține nici la nivel fizic nici la cel metafizic. De-aia i se și zice acestui loc tărânul celălalt, în legile mai vechi era destul de clar definită treaba asta. Dar voi vă credeți deștepți acum și nu le mai băgați în seamă, ați uitat învățăturile vechi. Sunteți printre cei mai ignoranți dintre cei care au trecut pe-aici.

Acesta fiind cadrul legal în care fac ce vreau eu și voi nu mă puteți opri, asta dacă ați încerca-o s-o faceți legal. În al doilea rând, dacă nu aș face eu ce fac anual, nici măcar n-ați mai avea o țară în care să vă jucați voi de-a legile și principiile.

V-ați uitat un pic în jurul vostru, cine ține toată șandramaua asta funcțională? Cine face lucrurile să meargă? Cunoașteți oamenii din jur, aveți atâta încredere în ei? Câte știri ai scris despre drumuri făcute de mântuială, despre poduri și clădiri care stau să se dărâme. Credeți că ăștia ca voi ar putea să facă lucrurile astea să reziste? Răspunsul e nu, îl știți și voi. Dar sunt printre voi și oameni de încredere, oameni puternici, oameni curajoși, știți și cine sunt, aveți și termen pentru ei, ziceți „fii de zmei”. Mai exact, ai mei. Fii și fiicele mele sunt discret băgați în țesătura asta a voastră pe care voi o numiți țară și ei țin digul cu dezastru să nu muriți voi înecați în mareea de incompetență în care vă bălăciți zilnic.

Primarul ăsta care v-a adus aici n-a fost în stare să facă un drum în 10 ani, în condițiile în care viața voastră este și finită. Și totuși drumuri se fac, ca să puteți veni voi pe ele înjurând și să-mi frecați mie ridichea”.

Aici primarul a ridicat o mână și a precizat că el a vrut să facă drum, a solicitat autorităților județene și centrale fonduri pentru realizarea acestora, dar nu a primit încă un răspuns pozitiv, doar promisiuni că va fi inclus în bugetul de anul viitor.

Zmeul a zâmbit discret și a continuat.

„Ai făcut pe dracu ghem, știu ăștia ca tine, e plină țara, nici o labă nu puteți face fără o aprobare de la Consliulul Județean și fonduri alocate prin Programul Național de Dezvoltare Durabilă.

E nevoie de fii de zmei, și ăia se fac la fel ca și fii de oameni, trebuie să am femei ca să fac copii cu ele și să-i răspândesc apoi pe tărâmurile voastre. Că dacă nu fac asta în câțiva zeci de ani, câteva clipe după timpul meu, s-ar duce totul de râpă pe-aici, n-ar mai fi picior de om, v-ar mânca urșii pe toți. Și știți cât de greu e să faci sex cu o ursoaică? Femele de om sunt mult mai bune pentru așa ceva, e chiar plăcut.

Și nici măcar nu-l lacom, nu iau mai mult decât îmi trebuie, o femeie pe an, zic că e un troc cinstit pentru ca să fac realitatea voastră cât de cât coerentă și funcțională. Logic ar fi să fi venit aici să-mi mulțumiți”.

După ce a trecut momentul de stupoare generat de tupeul din spusele zmeului, Dudu a deschis gura și i-a atras atenția că în continuare răpirea este un gest unilateral și că de mai bine de o decadă s-a decis, inclusiv în România, că femeile sunt oameni și au dreptul să aleagă dacă vor sau nu să devină concubine de zmeu. Acuzatul a început să se ambaleze un pic.

„Am impresia, viteazule, că uiți că nu ești pe terasă la Simbio unde vrăjești tu studente la comunicare ci în palatul meu de cleștar. Ce-ți închipui, că eu abia mi-am șters mucii din liceu și am venit la București să mă cred deștept de încerci să vorbești despre determinism cu mine? Ideile astea lansează-le pentru ălea pe care le prostești tu cu gargara asta ieftină.

Că dacă ne uităm cu atenție, care-i diferența între mine și ăla care o păcălește pe o fată că-i va fi soț, prieten sau partener de nădejde și dup-aia n-o face? Ăla care seduce cu vorbe de-astea frumoase o tânără, o bagă în apartamentul lui bășit din centru, vintage cum spuneți voi la ruinele alea, și-o chinuie cu un sex modest un sfert de oră? Numai gândește-te câtă experiență la amor am eu, care am avut parte de ceva gagici la viața mea. Eu nu le mint pe astea să le dezamăgesc cu ștrumpilica aia de care ești tu atât de mândru, eu le iau și le duc în castel într-o cameră mai mare decât primăria din Nicolae Bălcescu.

Nu doar că le iubesc epocal, eu pot să le arăt lumea, toată lumea, rapid în zbor, nu într-un city-break cu Blue Air unde stă înghesuită cu genunchii în dinți între 70 de transpirați și-apoi merge pe repede înainte prin Lisabona să-și tragă poze cu toate locurile frumoase. Ce „alegeri” îi oferi tu? Cu asta, ultima, cu Gina, am fost recent la Veneția. Dar nu aia pe care o știi tu, unde e lumea ca la meci pe stradă, am fost la Veneția în 1 iunie 1192 seara, după ce Enrico Donadolo a fost ales doge. Că eu am vrăjeală reală în mine, nu de-aia pe care o turnați voi să se pișe corporatistele. Am stat la un vin cu bătrânul Enrico, era deja orb și nu știa cine suntem, și ne-a crezut apropiați. Ne-a povestit planurile sale și ne-a arătat palatul cum era atunci, cu istoria încă proaspătă pe el. Tu, hipsterică, ți-au dus gagica la Oltenița, să faceți ceva cool, să mai aveți niște fotografii de dat pe internet și o povestioară funny de spus la birt. Cam ce crezi că ar fi „ales” prietena ta dacă tot vorbim de alegeri?

Eu doar ard niște etape, nu mint, nu mă rog și nu mă milogesc. Sărim peste pașii ăștia neesențiali pe care mi-i arunci tu ca să emiți principii. Când dragostea noastră moare le trimit înapoi în țară, în locuințe decente și mă asigur că nu le lipsește nimic până mor, că trebuie să crească fii ăia de zmei. Și poate mai trec pe la ele din când în când, când și-o doresc, că și-n asta stă puterea mamelor singure, mai vine zmeul noaptea pe la ele. „Aleg” viața aia după ce au cunoscut-o pe asta, nu când trebuie să aleagă între un superficial ca tine și un bugetar mai spălat”.

Mesenii s-au uitat dezamăgiți unul la altul. Nu și Dudu, care era deja agitat și nervos. Acesta a continuat să-i spună zmeului că nu se termină așa, și că trebuie să răspundă pentru faptele sale și că ar trebui să dispară. Poate chiar să moară. Paolo di Bernardo n-a mai așteptat să termine fraza că a și scos pistolul și a tras rapid spre zmeu. Acesta nici nu s-a clintit, l-a privit cu oarecare milă întorcând foarte lejer capul. Pistolul din mâna italianului s-a transformat într-o veveriță care l-a mușcat rapid de mână și a tulit-o pe masă, printre farfurii. În timp ce oamenii se uitau șocați la veveriță, zmeul a părut că s-a înveselit un pic.

„Aoleu, dar ce credeați voi, fiii Împăratului Verde, că mă puteți omorî așa ușor? Nu l-ați întâlnit pe ăla afară, spânzurat de copac? Ăla era magician și n-a reușit să mă omoare, voi sunteți nimic. Trebuia să citiți cu atenție snoavele alea, eu nu pot fi ucis decât de personaje din aceeași construcție a realității ca și mine. Doar Făți-Frumoșii pot să se bată în luptă dreaptă cu mine, nu-i așa Dudule?”

Toată lumea s-a uitat la Dudu, care la rândul lui se uita fix și încruntat la zmeu.

„A, nu le-ai spus? Și nici nu s-au prins, nu-i așa? Nu-s foarte deștepți. Un om superb care poate să-i convingă pe toți ceilalți să i se alăture în aventuri și nimănui nu i s-a părut nimic ciudat. Și mai sunteți și leneși, nici măcar n-ați citit poveștile bătrânilor. Tz tz tz. Vă fac eu un rezumat. Împăratul X și împărăteasa Y sunt foarte fericiți în regatul lor dar nu pot face un copil. Și vine o babă la împărăteasă și după care aia rămâne grea. Se naște un copil frumos și viteaz ca nimeni altul. Și doar el poate să-l dovedească pe zmeu, că e cumva tot magic, și el. Dacă n-am fost suficient de explicit, v-o spun direct. Baba aia sunt eu. De-aia de Dudu așa supărat pe mine, că i-am ars-o pe mă-sa. Ia zi, puiule, când ai aflat?”.

Dudu a continuat să-l privească fix și i-a vorbit printre dinți. „Mi-a spus ea, la majorat”.

Zmeul a rânjit de-a binelea.

„Da, îmi aduc aminte de mă-ta, nu prea-și ținea gura închisă, dacă înțelegi unde bat”

Dudu a început să mârâie și mai nervos.

„Acest ciclu al răului trebuie să se oprească. Nu contează cum și cât trebuie sacrificat. Ai batjocorit-o pe mama și multe alte femei. Dacă-s sânge din sângele tău vraja ta nu merge asupra mea. Te pot opri eu, și sunt dispus chiar și să te omor. Asta se termină aici”.

Zmeul a zâmbit din nou.

„Daaa, normal că trebuie să mă omori. Crezi că ești primul care a avut ideea asta? De la Cronos la Oedip la Luke Skywalker, orice fiu de șmecher trebuie să-și omoare tatăl. Doar că nu e așa ușor. Ți-am zis că nu folosesc metafore, am vrajă reală în mine și n-am nevoie. N-ați citit cu atenție poveștile alea din bătrâni, tot repet asta. Ca să mă omori pe mine mai trebuie să omori trei persoane înainte. În toate poveștile alea eroul omoară ca să capete experiență, ai observat. Norocul face să mai fie exact trei persoane de față”.

Apoi a făcut cu ochiul către ceilalți meseni.

„Nu v-am zis de la început că o să vă omoare zmeul? Ce ziceți de asta? Rămâne de văzut care dintre ei, că Dudu e și om și tocmai îmi povestea mai înainte cum oamenii au dreptul la autodeterminare. Au dreptul să aleagă, pricepeți”.

S-a uitat amuzat spre Dudu.

„Alege, Dudule. E dreptul tău. Sfatul meu, ca zmeu cu experiență, e să începi omorâtul cu o găină. Să simți cum e să iei o viață. Că e ușor să vorbești despre omorât, greu e s-o faci. Să tai imediat sub mâna cu care-l ții pe ăla pe care-l omori, ca să simți cum se zbate și cum piere. Să bei un pic adrenalina aia, să ai suficientă putere în tine să omori un zmeu, dacă e cazul. Cum spuneam, începe cu o găină. Sau, dacă nu e, cu un cocoș, uite, începe cu cocoșul ăsta cu aur la gât, ăsta care credea că poate să mă omoare”.

Dudu s-a mișcat extrem de lent înspre Arista. A luat-o de mână și a privit-o intens. „Măcar tu înțelegi ce trebuie să fac?” „Înțeleg, dar nu te lua după el, orice viață e importantă. Toți avem dreptul la viață, chiar și el”. „Într-o lume cu el nu avem toți dreptul la viață. Nu l-ai auzit, el are dreptul la viața noastră, că face ce vrea și nu-l putem opri. Trebuie să-l omor ca să redau tuturor dreptul la propriile vieți. Aici nu este despre mine sau despre tine, este despre noi toți”.

Cu aceleași gesturi lente dar precise a pus mâna pe un cuțit de pe masă, cu care tăiase jumătate de oră mai devreme o gustoasă ceafă de porc în felii gestionabile. Apoi și-a îndreptat privirea spre italian. Acesta a priceput imediat și a lăsat să se vadă spaima.

„Stai calmo, giovane, non saltare…”

Dar Dudu a sărit ca o panteră peste masă și i-a înfipt cuțitul direct în jugulară. Italianul a căzut la pământ și a început să horcăie ținându-se cu mâna de gât, încercând să oprească sângele. Zmeul comenta amuzat.

„Ai fost atent la poveste, Dudule, știi care-i următorul, nu? Trădătorul ăsta de primar, zi, ai fost atent știi cu ce-l dovedești, nu?”.

Tânărul s-a uitat prin încăpere și imediat i-au căzut ochii pe un scut de care erau prinse, în cruce, două toporiști. A luat una cu ușurință și s-a uitat spre primar. Nea Costică a virat rapid să puna masa între el și frumosul de Dudu strigând „Dom’le, hai să ne înțelegem, ce mama dracului, oameni suntem”. Arista s-a ascuns sub masă, doar să dea ochii cu Paolo care își dădea ultimele suflări. Italianul s-a uitat la ea și a întins mâna pe care n-o avea la gât cu o privire rugătoare. Apoi a murit, și palma i s-a deschis să dezvăluie un fir de păr lung și vișiniu. Și-a adus aminte ce-a spus spânzuratul, a luat firul de păr și a încercat să se îndepărteze în patru labe. O incomoda așa că l-a înfășurat în jurul mâinii stângi și a încercat să-și continue drumul, cât mai departe de Dudu care tocmai înfigea toporișca în cap primarului Ion Costel. Dar mâna stângă i-a amorțit instantaneu, apoi a început să se usuce rapid. A căzut într-o parte, tocmai să vadă pe Costel Ion cum își pierde lumina din ochi și pe Dudu cum se ridică și vine spre ea.

S-a chircit, întreg corpul a început să i se înnegrească și să se usuce, să se comprime, tot mai pipernicit până când n-a mai rămas nimic din el, nici măcar un fum. Și totul s-a făcut beznă completă pentru Arista, cea mai adâncă beznă posibilă. Și-apoi brusc o lumină puternică, atât de puternică încât a simțit că-i vine să vomite instantaneu și-a erupt. A scos zeamă și fiere și deodată un rinichi, apoi un ficat mic, organe peste organe și-a simțit o zgârietură și au început să cadă oase și sânge și dinți și piele și la final tatuaje și haine. Și cu o ultimă icnire a căzut și ea din vomă în corpul ce se forma în albul de pe jos și-a adormit.

S-a trezit cu o durere teribilă de ochi și cap. Și-n frig, era în zăpadă. A deschis ochii și a văzut că era sub spânzuratul din copac. Acesta a zâmbit îngăduitor.

„Eu ți-am zis, domniță, că nu e suficient curajul. Cum crezi că am ajuns aici. Curaj am și eu”.

„Mă doare capul”.

„O să-ți treacă”.

Evenimentele recente i-au revenit în minte și a simțit că-i vine să plângă.

„Ce pot să fac?”

„Ți-am mai spus. La brâul meu e prinsă o punguță, în ea sunt doi bani de aur. Ia-i și du-i în Berceni la singurul chioșc deschis noaptea. Acolo e un om cu mustață care seamănă cu Liviu Dragnea și are o mână de aur. Dă-i banii ăștia și spune-i să vină aici. Mergi pe drumul cu triunghi albastru, te va duce spre Fieni. Grăbește-te, vezi că nu mai durează mult și ăla de care fugi te va ajunge din urmă”.

În Berceni era pană de curent și n-a fost greu să găsească singurul chioșc non-stop, că era ca un far pentru insomniacii și bețivii zonei. A așteptat să plece lumea care avea treabă și a intrat printre cutiile puse una peste alta până la tejghea. Un om la vârsta a doua spre a treia, în maieu, cu un tatuaj cu Rapid pe umăr, se uita la televizor, la o dezbatere politică în care oamenii explicau cum statul e tot mai incapabil să oprească răpirile de fete tinere, care mai mult ca sigur sunt victimele rețelelor de traficanți de carne vie.

Istovită, Arista a pus cele două monede pe tejghea. Calm, omul cu mustață le-a examinat cu atenție, uitându-se pe ambele fețe. Pe una era o cruce bizantină iar pe alta era un chip al unui fel de împărat.

„Aha. Deci și tu l-ai întâlnit?”

„Da”, a răspuns simplu Arista.

Omul s-a ridicat în picioare, și-a tras pantalonii de trening mai sus pe cur și a oftat.

„O să fie complicat”.

Apoi a luat o căpșună de pe un raft și a părut că vrea s-o încalece