Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Tag: pictura

Am pus un tablou în tabloul tău să ai mai multe tablouri

Pictura de mai sus se numește „Arhiducii Albert și Isabela în vizită la un colecționar” și este atribuit pictorului flamand Jan Brueghel cel Bătrân. Acesta esta fiul lui Peter Brueghel cel Bătrân, considerat cel mai mare pictor renascentist din zona aia, fratele lui Pieter Brueghel cel Tânăr și tatăl lui Jan Brueghel cel Tânăr. Inițial pictura a fost atribuită lui Frans Francken cel Tânăr, fiul artistului flamand Frans Francken cel Bătrân, nepotul lui Hieronymus Francken cel Bătrân, fratele lui tac-su. Până la urmă specialiștii s-au prins că nu e el ci frate-su, Hieronymus Francken cel Tânăr, în colaborare cu Jan Brueghel cel bătrân, de care am vorbit mai sus.

După cum putem observa (link către o imagine cu rezoluție mai mare) tabloul are desenate în el mai multe tablouri, iar dacă ne uităm cu atenție într-unul tablouri sunt pictate alte tablouri pe care le sparg niște animale. Un proprietar de galerie de artă mi-a povestit că genul ăsta de tablouri erau de fapt un fel de pliante de prezentare, făceai așa ceva să arăți clienților cam de ce ești în stare. Pe masa din stânga se poate vedea un glob, ăla e una din numeroasele tentative ale lui Cornelis Drebbel de a crea un ceas cu mișcare perpetută. Cine e Cornelis Drebbel? Este primul om care a făcut un submarin funcțional, cu vâsle.

Despre Vermeer

Am auzit prima oară despre ăsta de la Penn Jillete, ăla care vorbește din Penn&Teller, care a făcut un documentar cu Tim Jenison, un programator și inventator american fascinat de tehnica de pictură a olandezului. Aparent Johannes Vermeer picta atât de mișto încât încă se speculează în privința tehnicii folosite, una dintre ele fiind folosirea de oglinzi, camera obscura și alte matrapazlâcuri tehnice. Că era foarte fotorealist.

Acuma, că tot mi-am propus să fiu burghez, am acordat mai multă atenției temei săptămânii de pe Google Arts and Culture (mișto aplicație, o recomand) care era, evident, despre acest Vermeer. Așa am aflat o grămadă de chestii pe care o să vi le povestesc mai jos și, dacă le știți, bravo vouă, eu nu le știam că nu le dădusem atenție.

Mona Lisa Nordului

Așa mai este numită cea mai cunoscută pictură a lui Vermeer, „Fata cu cercel de perlă” sau, în ciuda faptului că planeta a ajuns la un consens, numită în România și „Fata cu turban”. Pentru că are acel turban albastru. Apropo de asta, deștepții picturii au studiat atent faza, femeia nu e arăboaică ci, probabil, o servitoare de prin casă îmbrăcată așa, să pară oriental. Nu e un portret ci o „tronie”, adică un fel de persoană generică folosită de artist doar așa, să arate la prieteni și bogați „băi, uite, știu să pictez de-astea. Pot să-i fac și nevesti-tii ceva similar, cinci pungi de guldeni”.

Albastrul ăla e folosit des de Vermeer, ceea ce i-a intrigat pe specialiști, că aparent e destul de scump. Se numește „ultramarin”, era făcut din Lapis Lazuli, un mineral extras prin nordul Afganistanului, pisat, amestecat cu ulei, ceară topită, rășină de pin, uscat, spart din nou, tras prin leșie, în fine, un proces complicat care-l făcea destul de scump. Cică Michelangelo, care era destul de bogat, nu-și pemitea așa ceva. O culoare similară e „albastrul de Voroneț”, marele secret al mânăstirii, care e, de fapt, azurit. Azuritul pur e ultramarinul ăla folosit de olandez, ăla de săraci e la noi pe mânăstire. Nu că ăsta de la Voroneț ar fi fost excesiv de ieftin, oricum valora mai mult decât aurul.

„Perla” se regăsește în mai multe picturi de-ale olandezului, erau mare fiță în perioada aia, doar șmecherii și le permiteau. Pe-atunci erau extrase de sub ape din niște scoici anume prin preajma Sri-Lankăi de azi de băștinași care se scufundau câțiva metri sub apă, culegeau ce putea și poate, una la 1000, era o perlă mișto. Căpitanul Nemo a ajutat un astfel de culegător în 20.000 de leghe sub mări și i-a povestit profesorului Aronnax cum stă treaba cu exploatarea săracilor de către moșieri.

Pentru a desena perla la urechea femeii Vermeer a folosit doar două culori, o tușă de alb, cât să arate lumina și ceva gri. Nici măcar n-a desenat contururile complet, lăsând ochii să formeze singuri imaginea. Ceva similar a făcut și la nas, unde nu se vede linia nasului. A, și nu se văd nici sprâncele sau părul fetei, deci e și mai misterioasă! Chestia asta cu completatul din ochi a detaliilor ne face să credem că această persoană generică pare cunoscută de undeva. Asta și felul cum se uită spre autor, ca și cum ar vrea să zică ceva. Plus, megalomanii au impresia că femeia se uită la ei, dar megalomanii cred asta despre toate tablourile cu femei în ele.

În vremea lui, Vermeer a fost relativ cunoscut, avea un contract cu un bogat din zonă care i-a cumpărat o grămadă de tablouri. Dar, pentru că n-a pictat suficient de mult, s-a cam uitat de el și pictura asta, deteriorată, a fost cumpărată cu doi guldeni (echivalentul a 24 de euro) prin secolul XIX. Bogătanul, neavând urmași de care să-i placă foarte mult, a donat pictura muzeului Mauritshuis din Haga și, în 2006, a fost votată de poporul olandez drept cel mai fain tablou de la ei din țară.

Picturile furate

După cum știm o parte din români sunt atât de nobili încât nu merg în Olanda să fure biciclete ci picturi, că e mai ușor. Nu e cazul de față, din ce am aflat până acum niciun român n-a fost implicat în furat de Vermeer. „Scrisoarea de dragoste” a fost furată de un tip în Bruxelles în 1971 care a cerut răscumpărare 200 de milioane de franci belgieni care să fie donați victimelor războiului și foametei din Pakistanul de Est (azi Bangladesh). A fost prins în două săptămâni. În 1974 „Cântăreața la chitară” a fost furată din Londra și printre mesajele primite de poliție a fost unul care cerea 1,1 milioane de dolari, în mâncare, care să fie donată pentru Granda. Nu s-a aflat cine e omul, dar bănuielile sunt îndreptate spre Rose Dugale, o activistă IRA, care a organizat și alte furturi celebre de artă.

„Femeie scriind o scrisoare” a fost furată de două ori, prima dată în 1974, de o bandă din care făcea parte și doamna Dugale. Ăștia au intrat într-o casă de lorzi, i-au legat, și le-au luat tablouri în valoare de vreo 8 milioane de lire sterline. Poliția i-a prins rapid, IRA a negat implicarea în afacere. În 1984 Martin “The General” Cahill, un celebru bandit irlandez a jefuit aceeași casă și a mai furat odată tabloul. A fost recuperat în 1993, între timp lorzii s-au săturat de jafuri și de viață și au donat colecția către National Gallery of Ireland, unde așteaptă și acum să fie furată de un domn generos.

„Concertul” a fost furată în 1990 și încă n-a fost recuperată. Inițial a fost cumpărată cu vreo 5000 de dolari la finalul secolului XIX de Isabella Stewart Gardner, o tipă foarte populară din Boston care se ocupa de patronajul artelor. După ce a murit casa i-a fost transformată în muzeu și în ăla, într-o dimineață, au intrat doi inși deghizați în polițiști și au șterpelit 13 picturi, printre care și asta. Este considerată cea mai scumpă pictură a lui Vermeer, că n-o avem, cică 200 de milioane de dolari. A fost văzută ultima oară la mr. Burns acasă, patronul lui Homer Simpson. E o recompensă de 10 milioane de dolari pentru recuperarea celor 13, deci, dacă vă interesează, uite ceva de făcut în timpul liber.

„Concertul”

Cum a devenit celebru, totuși

Cum spunea și mai sus pictorul ăsta era mai necunoscut până spre a doua jumătate de a secolului XIX. Adică, no, se găseau tablourile, dar erau atribuite altor pictori olandezi din perioada aia. Conform șefului muzeului Mauritshuis, cel mai important om în acest demers a fost unul Théophile Thoré-Bürger, critic de artă francez. Tipul a văzut „Vedere din Delft” în muzeul ăla și a rămas fascinat, a căutat pe ici pe colo și a descoperit și alte tablouri. Chiar și eu am rămas impresionat de această imagine și mi-am pus-o pe desktop, că e colorată frumos.

Dar francezul l-a descoperit pentru connoisseuri, pentru pulime o contribuție importantă au avut jafurile, că cui nu-i place o poveste de-asta, Nestle, care a folosit „Servitoarea cu lapte” drept imagine pentru un iaurt și cartea „Fata cu un cercel de perlă”, scrisă de Tracy Chevalier, în care se fabulează că fata era o servitoare ce a avut o relație cu Vermeer. S-a făcut și un film pe tema asta, cu Scarlet Johansson și domnul Darcy din Bridget Jones. Acum internetul e plin de youtuberi care explică ce și cum e cu ăsta și sunt cel puțin vreo 10 documentare despre el.

Și-acum, că am ajuns la finalul acestui expozeu despre pictură, să admirăm această pictură cu Ion Iliescu în ulei. Pictura, nu Ion Iliescu. Se găsește pe OLX, la vreo 2700 de euro, și l-am întrebat pe omul care mi-a trimis link-ul, cine naiba din oamenii care-l plac pe Iliescu ar avea suma asta de bani pentru această reproducere, de fapt, după un afiș electoral (pictorul nu ne destăinuie acest fapt în descrierea tabloului). Răspunsul a fost simplu: Bombonel, că el era colecționar de artă.

Link pentru cei ce doresc să achiziționeze tabloul

Întemeietorul curentului piețar în pictură

Ivan Șișkin a fost un relativ cunoscut peisagist rus, un tip care s-a remarcat prin realismul picturilor sale precum și prin faptul că, la fel ca sf. Mucenic de lăsat de fumat, se îmbrăca mai bine ca un pește sau un histrion care se crede creator de modă.

Ivan-Siskin

Ca pictor, ne-a lăsat o serie de peisaje din pădure, unele de-a dreptul excelente, cum ar fi asta de mai jos. Altele, de un realism înspăimântător, pot fi văzute aici.

dimineata-in-padurea-de-pini-siskin

În România a avut o influență absolut bubuitoare, picturi făcute în stilul lui, în sensul că de la distanță, cu o miopie decentă ar putea părea ok, se pot achiziționa pe lângă piețe. Sunt tablourile cu peisaje, ălea făcute din 700 de tușe metrul pătrat. În Brașov, se vindeau lângă Piața Steagu, lângă blănurile țăranilor de la Săpânța. Le mai găsești și prin casele oamenilor pasionați de cultură care-ți povestesc, cu nostalgie, că pe vremea lui Ceaușescu lumea citea mai mult. Unele dintre ele costă, în zilele nostre, chiar și 2-3000 de lei. Imaginile de mai jos sunt de pe OLX.

tablou-pietar-1

tablou-pietar-2

După calculul meu, mai avem maxim 5 ani până când aceste tablouri vor apărea în cârciumile alea trendy/hippy gen Acuarela, unde-ți aduc nota de plată în cărți și nu-s în stare să pună niște becuri ca lumea. Atunci vor valora mult mai mult, poate chiar 1000 de euro. În fața tabloului vor cânta niște ratați niște jazz. Poate chiar Ada Milea, dacă avem noroc.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.