Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Tag: droguri

Drogul Gigel face ravagii printre jurnaliștii români

Există un sâmbure de adevăr în știrile alea cu „drogul zombi”. Da, tot apar pe stradă tineri sparți, cam ăsta e singurul fapt adevărat. Când apare un adult spart, nu ne minunăm, dar tinerii sunt buni pentru click-bait, și de-aia iese o știre. Dar de unde se-ajunge de la niște tineri care abia se țin pe picioare la „drogul zombi face ravagii”? Păi este o combinație de churnalism și românism, iar pentru asta trebuie să ne băgăm iarăși adânc în „gaura de iepure” o expresie care sună foarte straniu în română, că noi nu avem obiceiul să studiem lucrurile în profunzime. Cu ce să începem? Hai să începem cu „churnalism”.

Ce e „churnalism”?

Ăsta e un termen peiorativ pentru jurnalismul pe care îl vedeți mai în toată presa. Pe scurt, jurnalismul e o meserie complicată, practic un jurnalist ar trebui să fie un detectiv. Iar asta costă bani, banii sunt tot mai puțini într-un domeniu care nu a reușit să facă trecerea de la metodele clasice la online. Secretul lui Polichinelle e că din online scoate bani doar Zuckerberg, nu și ăilalți care-i fac conținut. Dacă nu ai bani, plătești un om nu prea inteligent – sunt ușor de identificat, ăia care dau la facultatățile de jurnalism din România – și-l pui să scrie 15 știri pe zi, că trebuie să facem trafic. Ăla, și deștept de-ar fi, n-are timp să documenteze nimic, așa că rescrie știri de pe fluxuri de agenții, care la rândul lor sunt scrise de colegi de-ai lui. Jumătate din ele sunt, oricum, comunicate de presă produse de diverse organizații cu diverse interese.

De-aia tot apar știri cu „un pahar de vin pe zi te face mai bun”. Știrile alea sunt plătite de cartelurile de producători de vin, la fel cum știrile despre o berică pe zi sunt plătite de ăia cu berea și tot așa. E o cărticică, se găsește la liber pe internet, se numește „Cristalizarea opiniei publice” în care autorul povestește, de exemplu, cum a convins o națiune întreagă că e bine să mănânce ouă cu șuncă dimineața. A întrebat o mie de medici, pe bune, dacă e ok să mănânci asta dimineața, sincer. Iar medicii au spus, în marea lor majoritate, că da, e bine să mănânci dimineața. Eggs and bacon? Da, bune și-alea. Tipul era plătit de un cartel de producători de carne. Era un nepot de-al lui Freud pe nume Edward L. Bernays.

Asta se petrecea acu’ 100 de ani, în zilele noastre churnalistul primește zeci de comunicate de presă de-astea, din care reies tot felul de chestii. N-are timp să le citească, poate nici capacitatea să înțeleagă ce și cum.

Păi bine, și ce legătură are cu drogurile?

Păi are, că trebuie să știi cine scrie despre ele. Trebuie să știi că jurnalistul nu prea scrie știrile în zilele noastre, mai mult le rescrie. Este dresat, practic, să nu gândească. Eu am prins anii de apus ai presei clasice, pe-atunci era o vorbă, „băi, ai grijă să nu scrii mai mult decât ai citit”. Pe orice prostie trebuia să te documentezi enorm, altfel nu avea rost să scrii știrea. Știi care-i munca unui ziarist „pă parchete”? Se duce la parchet, întreabă pe cineva de-acolo ce s-a întâmplat, ăla zice că da, mai vine un avocat mai bagă un pont și gata știrea. La poliție e la fel.

Adaugă la asta și o crasă incultură. Tudor Mușat, care acum e serios la „Piața Victoriei” nu poate recunoaște un Caragiale când i se citează din el. Era una pe la Digi care l-a întrebat pe Marian Munteanu, studentul simbol al bătăilor efectuate de mineri în Piața Universității dacă a fost vreodată pe-acolo. Asta după ce, când a început emisiunea, i-a citit CV-ul. Sorina Matei trimitea la un moment dat întrebări la americani dacă ambasadorul SUA are voie să-și dea cu părerea ce se întâmplă prin țară și a aflat cu stupoare că Departamentul de Stat e mână-n mână cu ambasada Americii la București. Val Vâlcu, de la dcnews se contrazicea cu șeful poliției rutiere cu privire la viteza legală.

Să ți-l prezint pe Lazăr Gigel

Acest om are un nume amuzant, iar ăsta e ultimul lucru amuzant la el. Tipul conduce un ONG numit Centrul Interanțional Antidrog și pentru Drepturile Omului, despre care avem informații doar din presa românească, doar dintr-o singură sursă: Lazăr Gigel. Mai ții minte faza aia cu jurnalism făcut din comunicate de presă? Ei, Gigel e președinte executiv, că președinte plin este reputatul academician Constantin Bălăceanu-Stolnici. Pe vremuri ăsta era un liberal respectat dar, ca orice liberal respectat, s-a aflat că omul a fost turnător la securitate. Cât de turnător? Well, aparent a fost acuzat inclusiv de complicitate în atentatele de la Europa Liberă, radio-ul CIA.

Stolnici are numai cuvinte de laudă pentru Lazăr Gigel. Aparent, la un moment dat, Gigel a vrut să-și dea demisia din fruntea CIADO, dar moșu a insistat cu următoarele cuvinte: „Lazăre, CIADO a ajuns în Comisia Europeană și în Națiunile Unite datorită ție. În aceeași măsură, 17% din politica europeană în materie de strategie îți aparține. Mă refer la strategia europeană Antidrog. CIADO a determinat schimbarea politicilor Antidrog în materie de prevenire”.

Te doare bila de parcă ai fi luat un polonic de drog zombi, uite bre ce tare e ăsta. Omul e exemplul perfect, a și făcut ceva pușcărie patru ani pentru înșelăciune, practic e un infractor reformat care vrea să facă numai bine în continuare. Despre CIADO spune, tot în comunicate de presă, că e „cea mai titrată organizație neguvernamentală”. „CIADO România este membru înregistrat în: United Nations Office on Drugs and Crime (UNODC) – NGO’s, The European Commission and Interest Representatives, United Nation Departament of Economic and Social Affairs ( ECOSOC ) – branch Ngo s”.

Lazăr Gigel s-a recomandat în nenumărate rânduri ca reprezentant al CIADO la Comisia Europeană. Organizația a colaborat cu Agenția Națională Antidrog prima dată prin 2007, apoi s-au certat, apoi în decembrie 2018, după ce au cerut schimbarea șefului agenției, au reluat colaborarea.

Atâta doar că dacă te uiți mai atent…

Victoriile lui Lazăr Gigel se regăsesc aproape exclusiv în publicația de fakenews și furt dcnews.ro. Pe site-ul Comisiei Europene n-apare nimic despre Lazăr Gigel sau CIADO. Nimic despre el în Strategia Europeană Antidrog. Nimic despre Gigel nici pe site-ul UNDOC. Și e greu să nu găsești ceva, că are numele ăsta simpatic.

Unde este foarte prezent maestrul Gigel însă este presa românească, unde ciclic anunță câte un drog care face ravagii. În 2011 drogul „Krokodil” distrugea viețile tinerilor, în 2014 „Fantoma”, și GHB, în 2019 e drogul „Zombi”. Nu prea găsesc un CV al maestrului să aflu ce specializări are în afară de a citi ce drog mai e la modă pe dailymail și a scrie comunicatul cum drogul ăla face ravagii și la noi. Băi, și dacă te uiți până la capăt descoperi că aproape la fiecare chestie de-asta apare sursa zero acest om cu organizația lui fantomă.

De-aia sunt curios de CV-ul lui, că la un moment dat organiza concerte anti-drog cu Florin Salam. Presarii, mai ales ăștia de pe la Libertatea (cărora le-am mai atras atenția odată că fac yellow jurnalism, cu tot cu managmentul lui Tolo) și la Digi, care oricum sunt retardați, îl tot citează fără să se oprească un pic să gândească.

Uite, Libertatea a dat cazul unui tip care cică a devenit atât de retardat de la drogul krocodil că s-a putea angaja acolo fără interviu. Știrea e exclusivă, adică le-a servit-o Gigel. Cumva în text se menționează că are encefalită, dar Gigel i-a pus diagnosticul de om care a luat krocodil, bazându-se pe …?
În urma a trei articole pe temă, din care unul spune că ANA investighează cazul, dar nu confirmă că ar fi vorba de așa ceva, ziarul Libertatea e premiat pentru lupta anti-drog. Ghici de cine? De Bălăceanu Stolnici.

Concluzii

Băi, există droguri pe piață nasoale, există chestii sintetice, multe din astea sunt aiurea, că dacă nu le controlezi nu știi ce pun ăia acolo. Până și marijuana e nașpa, că e ilegală, și nu știi ce-ți pun ăia în ea să te spargi mai tare. De-aia în statele normale discuția se poartă spre o legalizare și controlare a fenomenului, că așa mai poți verifica cât de cât dacă aprozarul îți vinde iarbă naturală sau cine știe ce prostie. În Europa se poartă discuții pe tema asta, se tot analizează variante, în fine, e complicat. Dar nu discută nimeni cu Gigel, în afară de câțiva imbecili din presă.

Și o strategie anti-drog bazată pe teoriile lui Gigel nu va duce decât la probleme grave. Tolo, ai legătura.

Droguri

Chiar și mort să fi fost zilele astea e imposibil să nu fi auzit de belșugul de cocaină de pe malul mării. De vreo câteva zile e mai multă cocaină pe plajă decât alge, probabil toți delfinii din zonă sunt super-sparți deja. Poliția face pe viteaza acum, deși e clar că ei au închis ochii la trafic, e unul care povestește cum sistemul ăla de monitorizat traficul de stupefiante nu a fost folosit deși funcționează. Adică l-au stins, tocmai ca să poată să meargă totul calumea. Potera face balet, dar n-am auzit de vreo anchetă pe tema asta.

E momentul ca presa să mai dea 10 știri despre câte un spart care a ajuns la spital după ce a consumat „substanțe interzise”, cel mai probabil teribilul drog marijuana, care face ravagii printre tineri. Dar, dacă tot vorbim de droguri și de cocaină, hai să vorbim de toate drogurile care se găsesc în România.

Primul ar fi chiar zahărul, de care multiple studii spun că ar produce dependență la fel de cocaina. Nu ăla din mere, zahărul din absolut toate alimentele de pe piață, cred că e și-n pâine. Zahărul s-a băgat cu forța în mâncare ca să aibă gust mai bun, după ce în anii ’70 cineva i-a prostit pe americani că grăsimea îngrașă, deci trebuie scoasă din alimente. Așa au apărut mâncărurile „low-fat” dar fără gust, că grăsimea dă gust bun. Și-au pus zahăr. În fiecare supermarket sunt cam 8-10 rânduri de rafturi cu zahăr. Șoarecele ăla de la Kaufland e mai tripat ca Ozzy în zilele lui bune.

Nu poți să zici că zahărul nu-i bun, cel puțin la gust, dar știm cam ce efecte negative are. Distruge ficatul și pancreasul, bagă diabet în populație. În România, 11% din populația majoră are o formă sau alta de diabet, unul din 10 inși. Suntem pe locul 1 în UE la faza asta. Ca și la fumat, dealtfel, dar măcar despre fumat știm că e nașpa, că e pe toate pachetele. Despre zahăr însă se vorbește prea puțin, spre deloc.

Dacă n-am fi beți tot timpul am putea verifica cum e viața fără zahăr, gen să mâncăm o săptămână doar mici și cartofi prăjiți, fără muștar, că și ăla conține zahăr, să vedem cum e. A, și că tot am ajuns la băuturică, aici România se mândrește cu un loc fruntaș la nivel mondial (primul), suntem super-bețivi. Iar, mergi în super-market, încă 3 rânduri de rafturi pline cu băuturică.

Nu poți să zici că băutura nu-i bună, că te bate Dumnezeu sau un comesean, cu parul smuls din gard. Dar, dacă e să ne uităm cu atenție, băutura e principalul criminal din România, majoritatea crimelor și violurilor alea mișto de care râdem sunt „pe fondul consumului de alcool”. Pe lângă omor, alcoolul distruge ficatul, afectează inima și creierul, în general te face mai prost. Mai mult, alcoolul e servit fără probleme oamenilor cu retard mintal sever, ceea ce, în mod normal, n-ar trebui să facem. Ăia de pe la țară de-i vezi sparți pe uliță, s-ar putea să nu fi fost megadeștepți nici treji. Nu știm câți sunt, că nu facem teste de IQ, dar e ușor de presupus că atunci când te cotârlești în familie nu produci genii, dimpotrivă. Și le dăm drogul ăsta care produce dependență la liber.

La oraș treaba e mult mai bună, în fiecare dimineață poți vedea minor cu energizantul în mână sau la coadă la cafea. Și cofeina e un drog, e suficient să asculți câți oameni zic că nu sunt în stare de nimic până nu bagă o cafea. Ce efect are asupra minorilor nu prea știm, că e dificil să faci studii de genul ăsta din motive etice. Putem doar presupune că agresivitatea și lipsa de putere de concentrare ar fi câteva din probleme iscate de chestia asta. Cafeaua era mișto când apăruse că băgai o ceașcă și te duceai la muncă de uzină de-aia nasoală, nu știu dacă e la fel de bună când stai 8 ore cu fundul pe scaun.

Ar mai fi jocurile pe calculator, acum toate sunt făcute exclusiv ca să dea dependență, cu acel sistem de „variable reward”. S-au dus vremurile când jucai un joc doar ca să te distrezi, bunăoară Warcraft 3 mi s-a părut un joc excelent, dar nu s-a mai făcut nimic la el, că terminai campania și gata, mai jucai ceva în rețea când aveai chef. Nu săptămâni și luni întregi ca WOW. Sunt oameni care și-au petrecut ani din viață adunând biți.

În fine, mă gândeam că ar fi un moment prielnic să discutăm, dacă tot se vorbește de droguri, de toate astea și să vedem dacă nu cumva, dacă le gândim și le controlăm un pic mai bine o să avem parte de o nație mai premium. Că ne tot uităm la nordici că-s excelenți dar nu facem legătura cu faptul că la ei băuturica, de exemplu, e ultra-scumpă și greu de obținut, nu ca la noi unde o găsești pe orice gard la prețuri de dumping.

Aldous Huxley era un drogat

Întrucât sunt un provincial incult, abia acum am citit „The Doors of Perception”, o broșurică despre psihidelice scrisă de Aldous Huxley. În ea autorul relatează cum a luat într-o zi mescalină și cum a fost.

Pentru oamenii care au mai consumat susbtanțe „interzise” nimic surprinzător. Lucruri banale ți se par extraordinare, poți să te uiți la un scaun ca și cum l-ai vedea prima oară sau să te minunezi la vederea unor flori în grădină. Soarele e mai luminos și lumea pare mai bună. Huxley a testat în ziua aia chiar și arta, voia să vadă dacă nu cumva reușește să pătrundă în tărâmul în care au fost Bach sau Vermeer de s-au întors cu muzica sau picturile alea de-acolo. Se-aștepta să vadă chestii colorate și uluitoare, a văzut doar lumea cu alți ochi.

Vorbește inclusiv de cum ar fi bine să fii înainte să intri în așa ceva, „mood”-ul inițial afectează percepția. Vorbește despre cartea tibetană a morților și depre lumina aia pe care o vezi dar ți-e frică să te apropii de ea și fugi înapoi spre naștere într-un nou trup. Vorbește de religie și spune că să fii un pic prăjit ar duce la o înțelegere mai profundă a adevărurilor spirituale pe care acestea le anunță, care acum sunt spuse doar prin cuvânt iar percepția lui Dumnezeu se orpește la cuvânt.

Spune despre cum mai toate drogurile au fost interzise iar acele uși spre lumile alea au fost închise. Am lăsat liber doar tutunul și alcoolul, droguri ineficiente din multiple puncte de vedere, primul ar fi că nu aduc o deschidere a minții la nivelul la care o fac celelalte, al doilea că sunt ineficiente economic, pentru producerea de alcool și tutun se țin blocate suprafețe imense de teren agricol și al treilea e că, spre deosebire de peyote (mescalină) alcoolul distruge vieți oameni, familii la o scară imensă iar tutunul face cancer. Ai zice că e o legătură între faptul că românii sunt cei mai bețivi oameni din lume, sau cel puțin în primele cinci locuri și depărtarea noastră ca nație față de ceea ce am putea fi.

Huxley a mai scris niște cărți, a mai influențat niște oameni, formația The Doors și-a luat numele de la cartea asta, Beatlesii au fost și ei influențați, a fost propus de vreo 7 ori pentru premiul Nobel și, în general, șefii omenirii au decis să-l ignore complet în privința părerilor referitoare la spiritualitate și alte căcaturi pentru că, așa cum spune orice retardat/ziarist „consumase droguri”.

Mircea Badea e redactor șef la Libertatea

Mircea Badea este un lătrău semi-doct, fiu de demnitar comunist și urlache de casă al turnătorului la securitate Dan Voiculescu, un tip care a reușit să facă o carieră și după revoluție, respectiv ceva pușcărie pentru manevre cu terenuri. Aflat în mediul ăsta de onorabili, lătrăul primește „o servită”, adică o informație pe căi neoficiale furnizate de oameni din organele de anchetă cum că doi ziariști au fost prinși cu un gigi la un concert. „Un gigi” este termen folosit pentru „țigară cu marijuana” un drog slab folosit de mai toată lumea pentru relaxare. Cei doi ziariști sunt Claudiu Popa și Emma Zeicescu (care, din ce am aflat din presă, au și făcut sex între ei).

Lătrăul se execută și difuzează informația, că ideea e să-i compromitem pe ziariștii ăia, că ziariștii ăia erau cam anti-PSD, partidul care ar putea să-i spele onoarea stăpânului Dan. Bun, ăla are niște răfuieli de făcut, treaba lui.

Da aia e în trust la ei, la securiști și turnători. În trust la elvețienii de la Ringier, la Libertatea, ziariștii de acolo acordă o importanță deosebită acestui subiect, ieri (11 octombrie) au băgat nu mai puțin de 4 știri pe temă „din surse judiciare”. Și cum se practică pe la noi, informația a umplut internetul. Nu știu cine este redactor șef la Libertatea, presupun că un Dăncilă al jurnalismului controlat de Mircea Badea, că nu-mi explic de ce ar fi un subiect asta și, mai ales, de ce e prezentat așa bizar.

Gen „au fost puși sub învinuire de DIICOT”. Știm că cititorii de Libertatea sunt dobitoci, și nici redactorii de-acolo nu sunt prea departe, dar hai să lămurim un pic ce înseamnă asta „au fost puși sub învinuire”. Păi DIICOT e un parchet și funcționează ca orice parchet. Fapta există, sau cel puțin așa susține organul care i-a prins. Organul face un dosar și-l trimite la un parchet. La acel parchet există un procuror. Acest domn procuror are obligația ca, într-un an de zile de la primirea dosarului, să instrumenteze cazul. Primul pas ar fi să-i anunțe pe ăia doi, de obicei se face scris, „Doamnelor și domnilor, vedeți că sunteți „învinuiți”, adică „acuzați”, că ați fumat un gigi în parc și asta e ilegal la noi”. După care acel domn procuror îi învită la parchet să asculte și varianta lor. Că așa funcționează sistemul legislativ acum, trebuie să-i asculți pe toți, nu e ca pe vremea când mama lui Mircea Badea avea „dosar de cadre bun” și el dădea flori la soția dictatorului comunist Nicolae Ceaușescu.

După asta procurorul analizează probele și declarațiile și decide dacă fapta este suficient de gravă, dacă e un prejudiciu suficient, dacă există un pericol social și poate dispune mai multe chestii. Una ar fi o amendă, care ajunge până la vreo 1000 de lei. Alta ar fi trimiterea dosarului mai departe, într-o instanță, pentru a fi judecat pe larg de un om specializat în judecăți de-astea, adică un judecător. Din păcate procurorul nu poate decide aplicarea unei flegme puternice în redacția Libertatea, una care să nu se rotească în aer, cum lovea Hagi mingea, și care să ricoșeze un pic și pe fruntea directorului editorial, Cătălin „servite&spam” Tolontan. Sau ce funcție o avea el acolo.

Că pentru numele lui D-zeu nu pricep curiozitatea ăstora pe acest subiect și insistența cu care dau informații „pe surse judiciare” despre doi ziariști care, repet, au fumat un gigi. Despre drogul marijuana știm doar că a fost făcut ilegal de un frustrat sexual care a falsificat o serie de studii, că este legalizat cam în mai toate țările civilizate, că iar, știm din zeci de mii de studii că e mai inofensiv decât tutunul și că la noi este ilegal pentru că noi suntem stat în sfera de influență a SUA și când s-a făcut legea asta ne-au scris-o ei, serios. Noi nu avem studii despre impactul acestui drog, nici medicale nici sociale, avem niște agenții și agentuțe care sifonează bani de la stat, subiect pe care ar putea să se aplece „jurnaliștii” de la Libertatea, între două lăbi și informații „pe surse”. Nu-i așa că e ironic cum un ziar intitulat „Libertatea” să țină partea celor care vor să mai puțină libertate?

Revenind însă la lătrăul securistului, e interesant cum după ce iei oameni din trustul securistului (Tolo și echipa) ei lucrează cam în sincron cu lătrăul. Că, repet, ăsta nu e neapărat un subiect interesant, decât dacă un șef de-acolo o cere. Deci, e Mirciulică șef la Libertatea? Deocamdată e, că el stabilește subiectele de publicat și urmărit.

A, ca idee, nu-i cunosc pe niciunul din cei doi ziariști implicați. Cred că am văzut-o odată pe Zeicescu pe la TVR că eram cumva prin același studio, e posibil să ne fi dat bună ziua. Habar n-am dacă acel Claudiu o fi băiat de treabă, poate dacă stau cu el la masă mă enervez în cinci minute. Dar nu-mi place când jurnaliștii sunt târfe și șacali în timp ce arată cu degetul înspre politicieni că ar fi cam șacali. Pe scurt, la libertatea s-a uitat principiul ăla de „presă”, că târfele se pozează și se pun la pagina cinci, nu se pun în fața calculatorului să scrie știri.

Mircea Badea se ocupă de droguri

Mircea Badea iese dimineață de la sală pompat bine. E o zi perfectă, audiențele i-au ieșit mari și ieri seară a avut un rant de excepție. Soroșiștii sunt în dezorganizare, nici nu știu ce i-a lovit. Atunci îi sună telefonul. Este fratele geamăn secret al lui Mircea Badea, Marcel Badea.

„Mircea, am nevoie de tine, este urgent”. Suntem deja în acel moment din povestire în care trebuie să mărturisim că fratele geamăn secret al lui Mircea Badea este „trupe speciale”. A făcut câțiva ani în legiunea străină, a luptat în teatre de război, a fost mercenar și acum lucrează sub acoperire pentru a destructura o rețea de mafioți care se ocupă cu drogurile.

Aceștia organizează noaptea lupte ilegale de karate în București, și singura modalitate să ajungi printre șefii rețelei e să câștigi campionatul de ăsta de karate. Marcel Badea s-a înscris la acest concurs și a ajuns chiar și în finală. În tribună, într-un trening mai vechi să nu-l recunoască nimeni stă Mircea, care-și încurajează fratele. Dar, fatalitate! omul mafiei îl omoară în bătaie pe fratele lui Mircea Badea. Ce dramă zguduitoare, să-ți vezi fratele omorât în bătaie de mafioți! Mircea e la capătul puterilor sale emoționale!

E noapte acum și un tânăr atletic merge săltat printre blocurile de la periferie. Acesta are un trening ponosit dar practic, și o bandană îi ține părul. Tânărul intră într-un depozit părăsit. Înăuntru vedem că e multă lume, este încă o luptă ilegală de karatiști. Acum vedem că tânărul este Mircea Badea, care vrea să intre în ring. Fostul manager al fratelui său, un negru pe nume Jean, îi zice să nu se bage, că nu e pregătit, și ăștia știu karate bine. Dar setea de răzbunare a lui Mircea Badea îl face orb în fața pericolului!

Este înfrânt, că n-are experiență, și plânge în parcare. „N-am fost suficient de bun” își reproșează Mircea dându-și cu pumnii în cap. „Nu, n-ai fost suficient de pregătit”, îi spune Jean. „Dacă vrei să câștigi acest turneu ilegal de karate va trebui să te duci să te antrenezi cu bătrânul sensei de la Brașov, cu moș Cârlogan”. Și Mircea își dă seama că asta e singura lui șansă, și se duce și se antrenează cu Cârlogan la Brașov, ăsta îl învață de toate, inclusiv cum să se bată legat la ochi.

E vremea răzbunării, Mircea Badea revine în ring și se luptă cu omul mafiei, într-o scenă de bătaie în care se dau doi pumni și un picior, dar care durează 18 minute. Omul mafiei, simțind că sfârșitul îi este aproape, trișează și-i aruncă cu nisip în ochi. Mircea își aduce aminte cum l-a învățat Cârlogan să se bată și reușește să-și învingă adversarul chiar și așa, cu ochii închiși. Mulțimea înebunită rupe ringul iar afară se aud mașinile poliției. Razie, arestări. Un căpitan de la criminalistică în uniformă nou nouță se duce la Mircea Badea și-i zice: „Fratele tău a fost un erou, dar fără tine nu am fi reușit să destructurăm această rețea mafiotă de droguri care organiza și aceste lupte de karate ilegale. Mulțumim, Mircea Badea”.

Cum a devenit Radu homosexual

Există o broască prin Americi (de fapt mai multe) despre care se spune că, dacă o lingi pe spate, dai în halucinații mișto, tripuri de-alea faine. De la ideea asta am pornit când i-am chemat pe Dragoș, Radu, Ilie și Dima pe la mine, să ne spargem un pic.

Adică cum naiba să nu ne spargem băi, ai văzut ce e în țara asta? Probleme! Nimic nu merge, e plin de proști și oameni răi și simți nevoia ca măcar la final de săptămână să bagi ceva 5-methoxy-n n-dimetiltriptamină în tine sau măcar ceva similar să uităm de toate rahaturile astea cotidiene.

Dar n-aveam de unde să fac rost de-o broască de-aia americană, așa că am dat 20 de lei unui țigănuș de la mine din cartier și mi-a făcut rost ăla de una proaspătă de prin „delta” Văcărești. Că, dacă e să fim sinceri, jumătate din atmosfera de la chefurile astea de sparți e făcută prin autosugestie. Nu e prima oară când fac așa ceva, într-o seară, la o băută, am convenit cu chelnerița ca amicului nostru Gheba să-i aducă doar bere la halbă fără alcool. A băut ăla vreo 10 și pe măsură ce bea era tot mai nervos, că nu se mai înțelegea cu noi și, la un moment dat l-am trimis acasă că deja făcea urât. „Bine, mă, te rupi din 10 beri?”.

Ăsta era și planul cu broasca. La mine, am deschis geamurile să iasă fumul și, ca și cum ar fi ceva normal, scot din cutia aia „Smart Seal” din promoția de la Mega Image (că eu am adunat punctele, nu ca voi) o broască verde închis de toată frumusețea, un pic leșinată de la lipsă de aer, iar asta era în avantajul nostru. Sparg eu gheața, că de când am fumat doi ani Carpați fără filtru până la unghiuță pe vremea când încă se mai găsea de-ăla bun de Sf. Gheorge nu mai am papile gustative. Dau o limbă și o dau mai departe zicând, „băi, asta-i broască de-aia tare, de Colorado, mi-a adus-o frate-miu vitreg din America că are el o sursă, dă tripuri extra”.

Știți cum e cu mentalitatea de grup? E ca în povestea aia cu împăratul e gol, dacă susții sus și tare că „ASTA E, FRATELE MEU, TRĂZNET BROASCA”, cel puțin jumătate din grup va fi de acord cu tine, doar să nu pară proști. Și au început să dea băieții mei limbi la broască într-o veselie, doi au decis că sunt chiar mai praf decât mine, Ilie a zis că simte ceva în timp ce Radu, nimic. „Băi, poate n-o lingi cum trebuie, mai încearcă o dată”. Pe măsură ce râdeam și eram tot mai sparți, că ne încurajam unul pe altul, Radu devenea tot mai nervos și mai treaz.

„Cred că trebuie să-i dai o limbă pe gură, că acolo are veninul psihidelic ăla tare, în cioc. Dar ai grijă, dacă pici în comă te aruncă în spatele blocului și nu știm de tine”, l-am avertizat noi. Disperatul de Radu nu s-a mulțumit cu atât, i-a băgat direct limba în gură, a tras un mozol de-ăla hotărât de aproape un minut. Broasca a scos un abur și un scârțâit, Radu s-a speriat și a scăpat-o pe jos. Din ea a continuat să iasă aburi și fum, mai că nu se mai vedea. Am început să tușim cu toții, „deschide băăă geamurile” – „sunt deschiseeeee”. Am deschis și ușa de la apartament și, când s-a mai rarefiat fumul, în locul broaștei am văzut un prinț ca în povești, cu părul bălai ca soarele la amiază, înalt, semeț și nobil care ne-a spus că-l cheamă Herzog.

„Îți mulțumesc preabunule Radu pentru că m-ai eliberat de sub vraja făcută de mama mea vitregă, zgripțuroaica de regină Ofelia. Ai rupt acest legământ malefic iar inima mea îți aparține pe veci acum, vom fi pururea nedespărțiți până la adânci bătrâneți”. Și, no, dup-aia Radu a trebuit să se căsătorească cu ăsta, c-așa sunt regulile Grimm, pe care România și le-a asumat odată cu intrarea în Uniunea Europeană. Și împăratul de la Soare-Apune a făcut o nuntă ca-n povești, care a ținut patruzeci de zile și patruzeci de nopți (la ei e legală căsătoria gay) la care au venit trimiși din toate colțurile împărăției și s-au servit cele mai alese vinuri și cele mai îmbelșugate bucate.

La final a venit împăratul și ne-a zis că o statuetă de jad a fost furată din camerele sale și că ne oferă o jumătate din împărăție și pe fi-sa de soție dacă o recuperăm, DAR ASTA E DEJA ALTĂ POVESTE.

Droguri românești

– Avem aici, dragi colegi, pentru exemplificare, un român întreg.

În sală se lăsă rumoarea la auzul vorbelor profesorului. De unde a obținut un român întreg, cât o fi trebuit să plătească pentru el, sigur cel puțin 200 de dolari. Românii se găsesc peste tot, dar mulți dintre ei sunt deteriorați, de la abuzul de alcool, șaorma sau șaorma cu alcool. Acest exemplar părea, însă, unul sănătos.

– Nu vi l-am adus aici degeaba, l-am adus să discutăm despre adicție. După cum știți lumea e plină de droguri care provoacă adicție, de la cafea și tutun, cele legale, până la heroină sau alte substanțe interzise. Dar, acest român este un exemplar uman excepțional, pentru că nu prezintă adicție reală la nicio substanță cunoscută. Poate experimentul comunist a fost unul de succes, iată, au creat un om care nu e dependent de nimic că știe că mâine s-ar putea să nu găsească acel ceva, acea substanță.
– Așadar au creat omul de tip nou, omul perfect!, sări repede să completeze șeful catedrei de psihologie.
– Să nu ne grăbim cu concluziile, răspunse profesorul. Acest român, ca toți cei din nația lui, suferă de o adicție și mai gravă. Românii nu se pot abține să nu dea țepe.
– Cum? Ce este o țeapă?
– Țeapă este un termen generic pentru înșelăciune. De când e mic românul minte și înșeală, în special pe cei din jurul lui. De la micul chioșcar care în loc de rest dă caramele, la șoferul de autobuz care fură și el din benzină câte o cănuță la fiecare cisternă, la directorul de firmă care-și înșeală angajații și clienții, până la liderii politici care nu fac altceva decât să-i înșele pe cei din jurul său.
– Care sunt motivele pentru astfel de comportament anti-social, totuși?
– Încă n-am reușit să le aflăm, nu există explicații sociologice pentru așa ceva, interveni șeful catedrei de antropologie-socială. Fiind un neam de țepari nu au avut succes niciodată în istorie, țara lor s-a constituit după ce au tras în piept Imperiul Otoman, alegând același domnitor în două teritorii diferite, e impregnat în gena nației. Dar și alte nații au făcut asta, doar românii s-au dedicat trup și suflet ideeii de țeapă.
– Să vă arăt un CT al creierului acestui om când dă o țeapă, tocmai i-am sugerat, sub hipnoză, că a reușit să meargă cu transportul în comun fără bilet.
– De ce, nu are bani?
– Ba da, dar nu acesta este scopul țepei.
– De ce ai țepui pe cineva, așa, aiurea?
– Priviți, vă rog.

Monitorul care prezenta activitatea creierului românului se aprinse brusc.

– Puteți observa cum i se activează creierul mai puternic ca niciodată. Nici la oameni burdușiți cu heroină pură nu sunt activați receptorii de dopamină. Cu orice alt drog acest om ar fi fost mort demult. Dar nu cu țeapă. Când dă țeapă simte echivalentul a 160 de orgasme simultan.
– Teribil ce ne arătați domnule profesor, genul ăsta de condiționare nu-l afectează pe termen lung?
– Ba da, ca în cazul oricărui drog, după ce trece efectul urmează o perioadă de prăbușire psihică, românul e deprimat, nefericit, pesimist, se gândește să fugă din țară sau să atace pe cineva, e nervos și agitat. Abia după ce-și adună puterile și se gândește cum să dea o nouă țeapă și reușește, își revine.
– Există vreo șansă să-i schimbăm această condiționare psihică?
– Din păcate nu, românii nu pot fi educați sau dresați sau ce vreți voi, să înțeleagă că ar fi mai puțin distruși și deprimați dacă nu s-ar gândi toată ziua cum să tragă țepe și cum să se ferească de țepe. N-ai cum să le scoți ideea asta din cap.
– Bine, și ce facem?
– Păi, procedăm ca și până acum, zâmbim politicos și ne ferim de ei. Smile and wave, boys, just smile and wave.

Dumneavoastră cum procedați când vreți să vă puneți în cap?

Nu cunosc exact cauzele, dar în această dimineață m-am trezit cu ochii în lacrimi, mucii fluviu și poftă de strănutat ieșită din comun. E posibil să fiu alergic la ceva, la fel cum e posibil să am eu o formă de răceală mai profesionistă, naiba știe, atâta doar că enervant.

Mă gândeam, întrucât bixtonimul și aspirina nu au nici un efect, oare cocaina ar fi bună la așa ceva? Dar, dacă iau cocaină și-mi curg și mucii, și peste două zile când îmi trece găsește poliția o biluță de muci de-a mea aruncată neglijent pe trotuar, nu risc cumva RIGORILE LEGII? Mai ales că ministrul de interne a rugat poliția să stea geană pe ăștia pe litoral, ca nu cumva să consume droguri cât se distrează pe-acolo. Mai mult, citesc tot în această dimineață în publicația de satiră HotNews că în urma evenimentelor petrecărețe de la Mamaia „trei persoane au avut nevoie de intervenția ambulanței din cauza drogurilor”. La un festival de muzică era unul agitat și unul inconștient și, mai încolo, a mai fost chemată ambulanța și pentru o poloneză care acum este în comă. Reprezentanții serviciului ambunanță bănuiesc că ar fi vorba de droguri, asta și pentru că încă nu și-a luat nimeni un proces pentru încălcarea legii 677 sau 43/2003 (ce, la ambulanță nu v-a făcut instructajul cu legea pacientului?) deși ar cam fi cazul să ne mobilizăm și-n direcția asta. Da, creților, și diagnosticul ăsta e genul ăla de informație cu caracter personal pe care n-ar trebui s-o râgâie oricărui șobolache de presă.

Ce mă distrează pe mine în toată această poveste nu este neapărat avertismentul către dealeri că mai trebuie să și cotizeze la partid dacă vor pace (așa îmi închipui eu, că am imaginație, am scris niște sefeuri) ci pofta cu care s-a aruncat „mass-media” asupra subiectului. Serios, într-o țară în care la orice oră din zi și din noapte sunt cel puțin 10.000 de oameni în comă de la alcool, cumva, la un festival de muzică, descoperi că s-au spart doi inși? Îi mai scoate cineva pe ăștia din birouri, să dea o tură doar așa, la plezneală, prin București să vadă câți oameni sunt sparți fără să fi consumat măcar un gram de cox în viața lor? Adineaori, pe la ora prânzului, am dat eu lângă piața Dacia în Brașov de doi oameni atât de sparți că alde Keith Richards părea viu pe lângă ei. Și, uitându-mă la țoalele de pe ei, nu cred că au folosit altceva decât Unirea, un lichid pe care băștinașii continuă să-l numească „coniac” deși sunt convins că nu e.

În fine, știți refrenul, spuneți NU drogurilor, trebuie să fiți cât de cât treaz când ajungeți la spital să fugiți repede de-acolo când vedeți că e mai nașpa decât să dormi pe o bancă în Gară.

Problema campaniilor anti-drog în România

Marţi, 5 septembrie a.c., la sediul Agenţiei Naţionale Antidrog (ANA) a fost lansată campania naţională media de prevenire a consumului de canabis „#POTALTFEL!”.

Oamenii de pe internet s-au hizilit arătând cum în campania oficială POT e scris cu verde pentru că în americană la marigigi se mai zice și „pot”. Eu m-am hizilit cu privire la primitivismul mesajului, în 2017 încă o mai dăm cu maricioaica e „gateway drug” arătând o înțelegere a fenomenului la nivelul unui ciorap dotat cu conștiință.

Filosofia asta cu ai tras o țigară pe nas și câteva luni mai târziu beai cocaină cu ceai sună teribil de tâmpit. Ca și cum ți-ar spune cineva să nu te joci cu puța, că prima dată îți place și crezi că e bine, apoi, dacă nu ești atent, în câțiva ani ai doi copii și trebuie să le plătești pensie alimentară. #POTALTFEL.

Comicăria e în altă parte, respectiv la cine este comunicatorul. Fără nicio legătură, o poză.

Tipul din imagine este premierul României, șeful Guvernului. A, că tot veni vorba de el, tocmai ce s-a anunțat zilele astea că nu e în stare să plătească salariile la militari, atât de capabil e ăsta. Agenția Națională Antidrog e agenție guvernamentală. Practic, e ca și cum ar veni la tine un bețiv pișat pe pantaloni, care pute a vomă și șobolani păstrați în buzunare și-ți spune să nu mai bei. Fără nicio legătură, altă poză.

Nu că tipul din imagine ar ști ceva despre droguri, el susține că e clean, dar e un exemplar tipic pentru ceea ce înseamnă statul român, comunicatorul 1 în această discuție, pentru comunicatorul 2, ăla care primește mesajul să nu se apuce de droguri. Cam așa arată un om de stat român după ani de zile în care a lucrat doar la stat. Practic, cred că statul te distruge mai mult decât cocaina.

Comunicatul anti-drog este plin de silogisme și date scoase din burtă sau din context. Înțeleg, trebuie sparți niște bani. Ce e îngrijorător e că mulți oameni nedrogați o să-l ia de bun, exact poporul care-și bagă în venă A3 și România TV va deveni brusc îngrijorat că tineretul din ziua de azi e cam fumat. Partea în care s-au suit în cârca lui și-i urlă la ureche „muncește bă, că trebuie să-mi plătești pensia”, nu le este prezentată.

Asta-mi aduce aminte de altă campanie anti-drog din vechime, aia cu Animal X, 3 Sud Est și Cristiana Răduță, de ne-am lăsat și noi atunci cu toții de droguri, că atunci eram tineri. Unul din versuri spune „poți să ai tot ce-ți dorești, toți te plac așa cum ești”. O minimă înțelegere a fenomenului ar arăta ăstora că nu ca să te placă lumea te apuci de droguri.

Te apuci de droguri ca să ți se pară plăcută lumea asta.

Războiul (pierdut) împotriva drogurilor

Am pus mâna pe o carte (Johann Hari: Chasing the Scream– ediția electronică) foarte mișto, în care un tip se apucă să demonteze pas cu pas războiul împotriva drogurilor: ce e, de unde a pornit, ce efecte are, cine câștigă și cine pierde.

Pe scurt, poporul și săracii pierd în urma războiului împotriva drogurilor.

Totul a pornit de la obsesia unui tip pe nume Harry J. Anslinger. Fost adjunct în biroul pentru prohibiție în SUA, a fost numit șef al nou-formatului „Federal Bureau of Narcotics”, cu un echipaj de oameni super-corupți din biroul ăla de prohibiție. Tipul era destul de rasist și de nesigur sexual, așa că a început o întreagă campanie împotriva drogurilor, de la heroină la canabis, disperat că negrii, chinezii sau spaniolii violează femeile albe după ce le droghează. Pe bune, cam asta era argumentația în cazul fiecărui drog. Ori sex ori comportament criminal.

Tipul a reușit să-i transforme pe consumatorii de droguri din oameni cu probleme în criminali, a umplut pușcăriile cu ei, a creat o nouă clasă de mafioți și a făcut lobby puternic în toată lumea pentru adoptarea genului ăsta de atitudine. De-aia toată planeta duce „război împotriva drogurilor” că a reușit ăsta să șantajeze cu ajutorul SUA cam pe toată lumea. N-ai vrea să legalizezi drogurile, nu toată lumea poate suporta sancțiunile economice ale Statelor Unite.

Mai mult, toate studiile făcute de medici, psihologi, sociologi sau criminaliști, care au arătat că legalizarea și controlul distribuției de droguri ar duce la scăderea criminalității și creșterea speranței de viață a oamenilor afectați au fost ignorate cu tobe și tamburine.

Cu toate astea exemplele există: În Vancouver, după decriminalizarea consumului și deschiderea de clinici unde să-ți iei porția de drog, speranța de viață a crescut cu 10 ani în cartierele ălea nasoale, cu dependenți. În Portugalia, criminalitatea a scăzut imens, o dată ce s-a decriminalizat consumul iar în Elveția s-a constatat că e mai ieftin să dai dependentului doza de heroină decât să-l consideri un infractor, să-l pândești noaptea pe stradă și să-l bagi la bulău.

Bine, presiunea din partea Statelor Unite pentru continuarea războiului împotriva drogurilor e enormă, cumva am rămas cu impresia că dacă ei nu încetează, slabe șanse ca vreun stat să renunțe la direcția asta total nesănătoasă. Nu toată lumea are bilele de oțel ale fostei președinte a Elveției, Ruth Dreifuss.

When the U.S. drug czar, General Barry McCaffrey, visited Europe, he went to the Netherlands and held a press conference at which—like a colonial governor addressing the natives—he berated the Dutch government for their wickedness. He was scheduled to come to Switzerland shortly after. “It was terrible what he said in the Netherlands [about] the cannabis shops,” Ruth says. So she called him and explained: “There will be no 83 press conference in Switzerland. We do not accept [for] you to interfere in our political debate.”

Ce-i mișto în cartea asta e că autorul nu trage concluzia că drogurile ar fi bune ci că e mult mai ieftin și deștept să legalizezi distribuția și consumul lor decât să umbli cu arma în mână după niște gangsteri pe care tu i-ai creat. A, și dacă ai un dependent de droguri în familie, cel mai bun medicament e să-i arăți că are pe cine se baza, în loc să-l acuzi și să-l forțezi cumva să se lase de drogul ăla.

Recunosc, eu am greșit, pentru că iau droguri

În Better Off Ted, unul din cele mai bune seriale de comedie ever, era un personaj numit dr Bhamba, care era folosit ca țap ispășitor când compania la care lucra, o corporație fără suflet, făcea câte o tâmpenie publică. Bhamba apărea și spunea că el e de vină, pentru că ia droguri și de dependent de droguri. Și o zicea cu zâmbetul pe buze, pentru că-l durea în fund de părerea altora și primea câteva luni de concediu de la compania în care lucra, totul plătit, sub pretextul că se duce la dezintoxicare.

Acu, în multdiscutatul serial cu românii de la Channel 4 apare un Dorin, zis John, care a mai apărut într-un alt documentar, în care se lăuda că e hoț de buzunare și că produce bani grămadă, recordul fiind de peste 3000 de lire într-o zi.

dorin-hot-de-buzunare

Asta îmi aduce aminte de un tip din Brașov, care tot apărea în ziare cu diverse excentricități. Ba era nebunul care colecționa 1000 de căciuli, ba era omul care merge numai pe jos, în fine, ideea era că dacă aveai nevoie de un reportaj mișto, de culoare, de-alea care-i plăceau lui Tolontan când era șef la publicațiile locale ale Media Pro și spărgea câte un telefon pe săptămână de nervi, ei bine, când aveai nevoie de unul de-ăsta, apelai la omul nostru cu povestea gata făcută. „Bă, te bagi la asta? Românul care a mâncat trei luni numai heroină cu pâine”. Invariabil omul zicea da.

Așa o fi și Dorin al nostru, pentru câteva sute de lire, vine reporterul la el (și știm cum funcționează presa din insulă) zice ce vrei tu: că-i hoț de buzunare, că e regele în exil al românilor, adevăratul fiu al lui Ceaucesco, tăt.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.