Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Tag: birocrație

Birocratizarea democrației

Nu știu dacă ați observat cu ocazia circotecii din weekend, aia cu useriștii care au făcut lege pentru interzicerea comunismului, că generația asta nouă de politicieni are o tendință de a interzice lucruri. Ba să nu mai fie comuniști, ba să nu mai fie penali, ba să nu mai fumăm prin cârciumi, ba să nu ne mai căsătorim între noi ca homosexuali, în fine, nu zic că n-ar fi bune toate astea, doar că e o tendință generală a noilor veniți pe scenă spre interzicere.

Și da, îi pun la un loc pe coaliții pentru familie cu useriștii și cu plușii, că se adresează aceluiași electorat, ăla scârbit de partidele vechi, care vrea ceva diferit, pe cât posibil mai puțin hoț.

Ce a început să mă sâcâie pe mine de ceva vreme e faza cu semnăturile, băi frate, nu mai poți merge liniștit pe stradă că dai de unu’ cu-n tabel în mână care te întreabă dacă nu vrei să semnezi pentru ceva. Pentru anti-penali, pentru candidaturi la europarlamentare, pentru referendum, pentru demiteri, pentru .. da’ mai ho, bă, ce-i cu hărmălaia asta aici!? Pe de-o parte eliminăm semnăturile din administrați, că ne enervează să tot facem de-astea, pe de alta te caută pe stradă. Ce se întâmplă, trebuie să facem o cotă de semnături până la finalul lui 2020 ca să intrăm în Schengen, ce dracu!?

Nu ar fi mai deștept să facem o singură strângere de semnături pentru o lege care să elimine strângerile de semntări pentru propunerile legislative? Ne tot plac referendumurile, hai dracu să facem o regulă, o dată la șase luni facem referendumuri, câte unul la fiecare echinox. Care vrea să propună o prostie, o propune acolo, te duci la vot și ai o listă cu propuneri și trei casete de bifat: DA, NU, NU MĂ INTERESEAZĂ. Oricum spargem bani în țara asta pe o grămadă de prostii, măcar cu asta facem și noi democrație participativă reală, nu vrăjeală de-asta cu corturi și oameni cu tricouri la fel care efectiv au scos birocrația în stradă. Mai urmează să facă strângere de ștampile după semnături, că nu-s valabile solo.

Și-apropo, la faza aia cu „fără penali” problema e pusă total greșit de oameni care se prefac că nu știu ce-au făcut la viața lor. Toți am furat filme de pe net, iar pentru furt de-ăsta se dă și pușcărie, găozarilor. Doamne-ferește să ne trezim cu un procuror nebun care face dosar pe tema asta, nu mai rămâne unu’ să conducă țara. Varianta corectă ar fi „cât mai puțini oameni în funcții publice”, și-o putem regla foarte simplu, procentual. Stabilim un procent, să zicem 10% din populație, și zicem că nu putem avea mai mult de 10% din populația raportată de Evidența Populație în funcții publice. Putem face la fel și cu bisericile, stabilim o cotă, una la 5000 de fraieri, sau 10.000 sau cât o fi și gata, nu facem în prostie biserici până când o să fie străzile pline de biserici și oameni care strâng semnături. Hai, c-avem și altă treabă bă, e de muncă în țara asta de behăim și noi tot transportăm hârtii semnate de la unul la altul.

hashtag la muncă nu la întins mâna după pix

foto: Radio Cluj

Capătul birocrației

Mi-a trecut pe lângă ureche expresia „declarația 801”, în legătură cu ceva la fisc. Și m-am întrebat dacă există cumva toate declarațiile, de la 1 la 801 cel puțin, și dacă fiecare este pentru ceva anume. Și ce crezi, există o grămadă, și sunt extrem de specifice. Iată, de exemplu, declarația 282:

282 Decizie de anulare a deciziei privind stabilirea impozitelor și taxelor datorate în România de către membrii Comandamentelor Forțelor Aliate sau dependenții acestora, pentru articolele care urmează să fie înstrăinate și care au fost achiziționate fără plata impozitelor și taxelor datorate (OPANAF 2883/2017)

Aparent sistemul fiscal se bazează pe sute de declarații ale contribuabililor, care apoi nu sunt luate în seamă, că oricum și ăia fac un calcul paralel, după care urmează o impunere, contestare, proces, ordin de ministru, completare declarație suplimentară pentru obținerea sumelor luate de stat prin impunerea nelegală și tot așa.

Ministerul finanțelor publice funcționează ca o soacră extrem de curioasă care te întreabă constant ce faci cu banii, ce-ai făcut cu ei, de unde îi ai, ce planuri ai cu ei, ai plătit pe ăla?, ai plătit taxa aia, stai că aveam să-ți dăm niște bani, dă-i pe ăia încoace și ți-i dau eu peste trei săptămâni, declarația cinsutepaișpe, o completezi și dup-aia mergi la trezorerie, dai și acolo o declarație etc.

Și este posibil ca asta să nu fie tot. Undeva, în Ministerul Finanțelor Altora există o declarație supremă, declarația cu numărul 9999. Exact ca Oscar sau la Coca-Cola, sunt doar doi contabili în țara asta care știu cum trebuie completată acea declarație, și fiecare știe să completeze doar jumătate din ea, trebuie să-i prinzi pe amândoi într-o cameră s-o poți completa.

Dar după ce o faci și o depui, e magic, statul nu e mai întreabă niciodată ce-ai făcut cu banii, mai treci tu pe la trezorerie și lași cât te lasă inima, ca la biserică.

UE face internetul mai neplăcut pentru toată lumea

Am fost ieri la o discuție despre protecția datelor în Uniunea Europeană, adică General Data Protection Regulation, o directivă europeană menită să protejeze oamenii de pericolele de pe internet, ce va intra în vigoare din mai 2018. Documentul are 99 de articole iar niște oameni de la firma de avocatură Nestor Nestor Diculescu Kingston Peterson au încercat să lămurească o parte dintre ele.

Pe scurt, ca să fie totul bine, orice nătăfleț care va vrea să scrie pe internet va trebui să aibă și vreo trei pagini separate în care să explice vizitatorului niște chestii de bază. Prima pagină ar fi „Termeni și Condiții” în care trebuie spus clar omului ce poate și ce nu poate face la tine pe site. A doua ar fi „Politica de confidențialitate” în care îi explici că preiei o serie de date personale de la el (cum ar fi IP sau adresă de mail) prin „cookie”-uri. Și a treia, „Politica de cookie” în care-i explici cum și cine prelucrează aceste date personale și ce vei face cu ele. Până acum astea erau pe o singură pagină, e recomandabil să o faci pe trei.

Vechea directivă pe tema asta prevedea să nu permiți accesul pe site până când omul nu e de acord cu „cookie”-uri, dar a fost un pic înmuiată, e suficient să-i arăți acel mesaj sus pe care să dea Ok fără să-l citească. Se discută și se poate ajunge la această variantă cu accesul numai după ce ți-ai dat acordul explicit.

Apropo, teoretic, anuțul ăla trebuie să apară de fiecare dată, practic de fiecare dată când intri pe un site, UE vrea să dai click pe el pentru că un paranoic, undeva, a simțit nevoia să fie apărat de asemenea posibilitate. Mai mult, s-ar putea să trebuiască să-ți dai acordul pe toate cele trei elemente de „prelucrare de date”.

A, și ce e prelucrarea de date? Păi, cam orice faci cu site-ul. A comentat cineva pe site, ai prelucrat date. A intrat cineva pe site? Dacă e un cookie care a înregistrat date personale despre el, ai prelucrat date personale. Trebuie să explici și cookie-uri băgate de terțe părți, gen codul de Google Analytics, sau codul de comentarii Facebook sau, dacă ești leneș și ți-ai pus butoane de share dintr-un plugin, explicații pentru toate cookie-urile folosite de linkedin sau mai știu eu ce rețea socială fake mai există. Faza bună e că suficient să dai niște linkuri către cookie-policy-urile lor.

Ar mai fi o chestie. Dacă tu ai pe site un mic, să zicem, malware, care preia niște date personale de la vizitator, adresa de e-mail, de exemplu, și-o folosește pentru phising, ei bine, pentru că prin site-ul tău s-a făcut asta, poți fi făcut co-responsabil la faptă. Securitatea site-ului cade în mâinile administratorului.

În fine, textul directivei e aici. Tot internetul în viitor va cuprinde mesaje de avertizare pe care nu le va citi nimeni, dar vor proteja teoretic publisherii de acel nebun care la un moment dat va vrea să forțeze mâna cuiva să-i plătească despăgubiri că i-a trimis spam pe mail cu „enlarge your penis” după ce a vizitat un blog sau că a aflat o prostie de pe un site și a transformat-o în religia personală ce l-a dus la dezastru. De-astea, birocrații.

Povestea poveștilor* (varianta cu birocrație)

În Cluj este o clădire care are pe fațadă doi domni aproape dezbrăcați. Aceasta este:

Mă uitam la ea în timp ce fumam o țigară și mă gândeam că această fațadă de clădire ar putea fi un izvor de distracție consistent. Dacă aș avea banii aș cumpăra clădirea și apoi aș încerca să renovez fațada. Pentru asta este nevoie de acte și autorizații, de la primărie, de la Direcția de Cultură.

Aș face un dosar consistent cu ceea ce vreau să fac insistând pentru refacerea corect anatomică a pulilor celor doi domni. Aș vrea ca fiecare dosar trimis către autoritățile statului să conțină cel puțin un sfert din pagini cu pulile de pe clădire, din față, din profil, secțiune, de-astea.

Sigur, inițiativa mea va fi respinsă, dar va intra undeva în discuție. Va fi o comisie care va aprecia cât de potrivită este o pulă în acest context, se vor ridica voci care să spună că pula este o formă de expresie artistică în contextul dat, dar și voci care vor spune că un oraș civilizat precum Clujul nu poate să permită apariția de puli pe ultimul etaj al unei clădiri din centrul istoric, acolo unde le pot vedea copiii, bătrânii și ciorile.

Apoi știu cât de cât cum funcționează birocrația. Dosarul meu cu puli va fi citit de un referent care va da o viză, apoi de șeful acestuia, ce își va pune ștampila după ce, molcom, își va înmuia degetul în gură pentru a răsfoi fiecare pagină a acestui dosar consistent.

M-aștept ca dosarul să fie respins ceea ce nu poate fi decât o veste bună. Voi putea insista cu un nou proiect, cu alt model de puli pentru cei doi de pe clădire. Dosarul va fi luat iar în discuție, iar purtat prin 5-6 birouri. Probabil va fi respins din nou, moment în care voi da în judecată instituțiile statului și voi putea să trimit un dosar consistent, cu anexe cuprinzând puli desenate minuțios în instanță. În astfel de cazuri procesele durează mult și sper că vor fi multe instanțe în care să trebuiască să aduc argumente noi, adăugând la dosar puli de pe fresce din toată lumea.

Nici măcar nu mă interesează să câștig sau să refac clădirea. Vreau doar ca, după câțiva ani, să organizez o conferință de presă în care să spun „veniți să-l cunoașteți pe românul care de ani de zile arată pula statului”. Și voi prezenta presei dosarul, nu doar cu puli, ci și cu datele exacte când aceste puli au fost luate în considerare de comisii, funcționari, directori, judecători, avocați.


* – Dacă vrem să știm exact micimea noastră la cultură și la penis ca popor e suficient să ne aducem aminte că anul acesta se împlinesc 140 de ani de când unul din clasicii literaturii române, Ion Creangă, a citit „Povestea pulei” la Junimea și noi încă nu putem folosi cuvântul ăsta în public, că n-ar fi decent, preferând în schimb septicul „penis”. Orice discuție despre destinul nostru cultural trebuie să înceapă de la această poveste.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.