Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Senzația aia pe care n-am mai simțit-o de mult

Ehei, dragii moșului, e momentul să povestim iar din vremurile când socialismul era la putere, când eu eram copil și să crezi în ideile alea te făcea prost sau ticălos, nu ca acum, membru USR-PLUS unde nu poate să-ți spună nimeni că ești proastă ca să nu creadă lumea că ești misogin, Oana Bogdan, ce proastă ești tu și tot neamul tău de la maimuță încoace. Pe scurt, ce trebuie reținut din vremurile ălea de super-share economy e că România nu era în stare să facă o minge rotundă.

Da eu eram un puțoi și nu știam de-astea și nu prea le pricepeam, la fel cum nu pricepeam de ce naiba nu se găsesc pânze de traforaj, polistiren pentru bărcuțe, baterii ELBA sau radio-uri RIC 03. Mingi în schimb, mai aveam, și băteam mingea pe asfalt, că n-aveam nici locuri de joacă. Serios, erau mai puține terenuri de forbal ca acum, după ce au fost distruse toate bazele sportive. Dar e ok, nici ăia mai mari ca noi n-aveau locuri de joacă, nostalgicii p***lii. Și lichelele alea puturoase, după ce frecau duda în uzine să facă mașini proaste, televizoare Diamant la care nu stătea butonul decât cu chibrite înfipte, palete de ping-pong care se scorojeau după două folosiri, ciocolăți ROM tricolor cu gust infect și biciclete Pegas la care nu găseai căpăcel de vintil sau camere, de le vulcanizam ca fraierii prin case cu cauciuc și cuțit înroșit la foc, ăia, ieșeau și ei pe stradă să joace table sau șah. Că era și-atunci plin de intelectuali pe străzi, cam ca acum, tot unul și unul.

Băi, chiar se juca șah, nu glumesc. Habar n-am de ce, probabil era cool, era ca CIV-ul acum, sau Fortnite ce joacă tinerii. Și noi băteam mingea pe-acolo și eram toți Hagi, sau Lăcătuș sau, dacă arătam mai handicapat -ca mine, Balint. Și noi plezneam bășica aia ovală, ei beau berică, dacă găseau, sau vin cu sifon, dacă găseau sifon, și era soare afară, frumos și totul era bine.

Și știi momentul ăla când vine mingea spre tine, și simți că prinzi s-o pleznești calumea, și totul e perfect, dai în ea și se duce. Se duce frumos, lobat, exact spre ăia care beau și jucau șah. Dacă o dădeai intenționat nu se ducea așa bine. Și în momentul ăla, o zecime de secundă, de când pleacă și până izbește, aveai o multitudine de senzații.

  • Ce bine s-a dus asta;
  • Vai de plm, fix în tabla lor de șah se duce;
  • Trebuie să fug;
  • S-au dus dracului 35 de lei, îmi taie ăștia mingea;
  • Aș mai sta un pic că e amuzant, le face praf mezamplasul;
  • FUGI;
  • Nu se poate, ăsta e cel mai hazliu lucru pe care l-am văzut;
  • Oamenii sunt turbați de nervi;
  • Băi, ce perfect s-a dus, le-a răsturnat și sticlele, sunt leoarcă, bahahahhaa;
  • FUGI! FUGI! FUGI!

Deci n-am mai avut senzația asta de mult, să fie în același timp și prostie, și necaz și foarte amuzant. Nu merge dacă o faci intenționat, marea plăcere venea din faptul că era neașteptată chestia. Oricum, moșilor, dacă mai sunteți vreunul viu dintre ăia cărora v-am răsturnat tabla de șah și v-am spart sticlele de băutură peste țigări, de v-am umplut de țuică pe pantaloni, tre’ să vă spun ceva la vreo 30 de ani după: deși am avut parte de sexuri mișto, am băgat și droguri teribile și minunate, am făcut casă, copil, copac de-astea, ei bine, senzația aia rămâne în memorie ca una din cele mai plăcute din toată viața mea.

Mai ales că nu m-ați prins în ziua aia.

Share links: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.