Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Robinson Crusoe 3048

Din abis și întuneric a venit brusc la viață. A tras aer în piept puternic, sau așa i s-a părut, simțindu-și pentru prima oară plămânii în totalitatea lor, o totalitate de durere. A vrut să țipe dar a scos doar un scâncet slab, urmat de un horcăit. Apoi a simțit frigul, complet, învelindu-l cu ură, trăgându-l înapoi.

Frig și durere. Și spaima când a simțit că nu-și poate deschide pleoapele lipite. Nu știe cât a stat așa, în vana de durere, dar când și-a simțit suflarea caldă mângâindu-i mustața a înțeles că există un progres. Și-atunci a fost primul moment din timpul său personal, de-atunci a început și Timpul. În următoarele două ore a simțit iar dureri și frig dar și alte senzații. Umed. Tare. O cuvă. Lumină deasupra. Cablurile ce-i intrau în vene. Gâgâitul ritmic al perfuziei cu glucoză și plasmă. A auzit ticăitul aparatului de resuscitare și uruitul fin al navei. Și-a petrecut prima zi într-o stare de semi-trezie.

A doua zi a văzut geamul și mânerele de pe laterale. Și-a văzut mâinile și le-a trimis să împingă capacul cuvei în care se afla. Cablurile s-au desprins cu un plescăit sec lăsând un ecou care i-a dat de înțeles imensitatea camerei în care se afla. Aliniate frumos, una lângă alta, ordonate, sute de cuve. A privit ore sala cuvelor, a sa era singura care mai funcționa. În restul erau sute de corpuri mumificate.

Kreutznaer a descoperit în a șasea zi că era singurul om de pe imensa navă interstelară. A colindat singur holurile înguste, a fost în punctul de observație din ceea ce considera el că ar fi sus, a coborât până în măruntaiele care adăposteau sistemele de menținere a vieții, a fost în față, spre cabinele echipajului, în spate unde erau fermele de alge și ciuperci. A vizitat laboratoarele goale, stelariumul, camera de strategie, puntea de control din miezul navei, tot. Nici urmă de ființă vie în afară de el și plante.

Computerul navei, impersonal și rece, i-a răspuns la toate întrebările și l-a ajutat să-și reamintească. A plecat la finalul expansiunii, când omenirea s-a întins prea mult între stele și a început să moară, prea departe de cămin. Când firul care-i lega de planeta mamă a devenit prea lung și i-a lăsat pe oameni fără trecut, fără amintiri despre Pământ. Când biomasa singurei planete cu viață din galaxie s-a extins prea mult și a început să moară. Când au decis să se întoarcă acasă pe drumul fără sfârșit.

Au căutat în arhive istoria vieții lor și au găsit planeta mamă, la mii de ani lumină depărtare. Și au decis să se întoarcă acasă, să se bage toți în somnul cel lung și să fie treziți doar când soarele original le va lumina fotoreceptorii navei. Intrase în heliosferă. A fugit în camera de comandă cerând computerului să transmită vestea cea bună tuturor oamenilor, tuturor celor care au decis să se întoarcă acasă, „Am ajuns!”. Mesajele subcuantice au explodat în eter și au rămas fără răspuns. A așteptat zile înfrigurat în timp ce nava decelera spre Pământ în speranța că va primi un semnal de confirmare.

În cea de-a patruzecea zi pe ecrane i-a apărut sfera de oțel impersonal, exoscheletul construit de oameni în jurul planetei mame în timpul marii revoluții spațiale, cu metalele extrase din adâncul ei și din asteroizii din jur. Tăcută și întunecată planeta își vedea de drumul său în jurul soarelui. Niciun răspuns de nicăieri din Cosmos. Și când a auzit primul semnal a tresărit simțind întreaga apăsare a singurătății. Era un semnal computerizat, venea de pe Pământ. Nici urmă de viață, pe el, doar computere peste computere și roboți de întreținere. Și un singur semnal care se repeta constant. „Ai un mesaj”, i-a transmis sec planeta.

Sistemele automate s-au ocupat de cuplarea navei la planeta mamă. Coridoarele s-au luminat indicându-i traseul pe care îl are de urmat pentru a ajunge în inima planetei unde-l aștepta MESAJUL. A mers ore întregi tot mai doborât de ideea care începea să i se contureze tot mai clar: era ultimul om din univers. Pe măsură ce se apropia de computerul central încetinea, că știa că fiecare pas înseamnă un pas spre confirmarea acestui adevăr îngrozitor. A pășit în sala mare a Rețelei Centrale Pământene cu picioarele tremurând. S-a împiedicat de câteva ori în timp ce se îndrepta spre consola centrală, scăldată într-o lumină albă, curată. S-a târât ultimii metri plângând. În fața consolei a început să plângă încetișor și s-a chircit, ca un copil în burta mamei.

După un timp, nu mai știa cât, căci Timpul se terminase, și-a ridicat ochii spre marele ecran. „Ai un mesaj” scria cu litere drepte, perfect citibile. S-a ridicat tremurând și a apăsat pe butonul Acceptă.

Ecranul a pâlpâit scurt și i-a trasmis ultimul mesaj alt tehnologiei umane pentru Kreutznaer, ultimul om din univers: „Jim Robbins ți-a trimis o invitație de conectare pe Linkedin. Vrei să faci parte din rețeaua sa?”

6 Comments

  1. alex

    Pe FB nimic?

  2. gicu

    Cat ti-a dat Microsoft pentru articol? Si nici nu-i marcat cu P!

  3. GEAMANA

    Jur ca esti nebun. 🙂

  4. Grigore

    S-a manelizat si proza scurta SF. Tipic romanesc!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Theme by Anders Norén