În urmă cu câțiva zeci de ani un tânăr poet și scriitor de ficțiune speculativă a început să chelească sub presiunea gândurilor sale extrem de puternice. Confruntat cu primul adevăr imuabil al universului, inevitabilitatea cheliei, tânărul s-a dus să-și limpezească gândurile, în codru. A mers cale de trei zile și a nimerit într-un luminiș unde o fată stătea aplecată lângă un izvor cu apă cristalină.
– Ce vânt te aduce pe-aici, voinice?
– Amăreala futilității vieții, domniță.
– Dar de ce ești amărât, nu pentru asta o trăiești? Cafeaua oare n-o bei pentru amăreala ei binefăcătoare?
– Dar pun și zahăr în ea.
– Vino la mine, și eu voi fi zahărul tău, a spus domnița care, în realitate, era Știma Apelor.
Și Cristian Tudor Popescu s-a dus la ea și și-a pus capul chel la sânul ei și a adormit, îmbătat de parfumul năucitor ce-i țâșnea magic dintre țâțe. Și a început să viseze o lume doar pentru el, în care e numai politică și tenis, și toată lumea discută de politică sau tenis. Iar când tânărul CTP inspiră, întreg universul se mobilizează spre o criză politică, conspirație politică, când respiră, lucrurile se calmează și Simona Halep mai câștigă ceva. În acel moment CTP e foarte calm și universul e liniștit. Apoi intervine un mic sughiț, și CTP inspiră aer, atrage energii și entropia universului crește.
Singura cale de a ieși din acest univers e să mergem la CTP, care există și el în visul său, și vorbește constant la Digi și să-i urlăm în ureche „trezește-te, Cristian, trezește-te că suntem toți prizonierii tăi”. Dar să facem asta ar însemna să dispărem cu toții și să nu mai rămână decât CTP ghemuit, tremurând într-o geacă de piele, într-o poiană dintr-o pădure necunoscută, într-o lume în care chelia nu poate fi vindecată niciodată.