Dl. Radu Paraschivescu obține o „flawless victory”

Radu Paraschivescu este un om cu o imensă cultură care-și petrece timpul uitându-se la televizor și corectând la gramatică și comportament oamenii de la televizor. Într-o zi, privirea sa de uliu cu geacă de blugi a coborât sub zenitul mustății sale pufoase și a observat doi amărâți care se măscăreau în public. Acești amărâți sunt ruina fostei formații Savoy, ceva construct comunist ce emana muzica ușoară acu vreo 40 de ani. Marian Nistor, liderul formației, e un fel de naist/chitarist care se îmbracă extrem de comic și care e cam praf, iar nevastă-sa, tot cam așa.

Dl. Paraschivescu își începe coborârea asupra prăzii din înaltul academic al scrierilor d-lui Pleșu, amintind cum acesta privește pe recitatorii de Eminescu:

Într-un articol intitulat „Eminescu şi recitatorii”, din volumul „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Andrei Pleşu scrie despre felurile în care se poate masacra poezia lui Eminescu prin recitare şi face o tipologie a recitatorului. Ar trebui citat tot articolul, dar mă limitez la câteva fraze despre „recitarea de tip filozofic”. Iată-le: „Am văzut, în această privinţă, lucruri ameţitoare: actorul apare pe scenă hăituit de concepte, vorbeşte precipitat, respiră greu şi scuipă abundent. Are aerul că nu reproduce un text, ci îl fabrică pe loc, într-o agitaţiune care macină nervii întregii asistenţe: cuvintele nu-i vin sau, dimpotrivă, îl năpădesc torenţial, urletul alternează inexplicabil cu şoapta, ochii se închid comatos sau se holbează ca de dambla. Nu poţi, privind, decât să te simţi indiscret: ai nimerit peste cineva care tocmai îşi pierde minţile.”

Empatizezi și admiri precizia bisturiului cu care disecă societatea domnul Pleșu, citat de domnul Paraschivescu. Am văzut cu toții acei automatoni umflați cu poezie încercând să imite acel sentiment real al poeziei, ce nu poate fi descris. Și ce legătură are eșecul întru liric al inferiorilor cu sparții de la Savoy? Pentru că și ei au încercat să cânte dar ce-a ieșit a fost ceva similar cu momentele descrise de dl. Pleșu.

Boicotaţi de hoţii care le-au furat toate oglinzile din locuinţă, cu tot cu cea de la baie, Dorina şi Marian Nistor au stârnit, din clipa apariţiei, un amestec de compătimire, revoltă şi sentiment al indiscreţiei. Fireşte că prima reacţie a telespectatorului e râsul homeric.

Aici autorul, cu experiența unui demiurg al literelor, lasă un răgaz cititorului să observe întreaga scenă, ca un al treilea martor tăcut. Putem vedea cum telespectatorii râd HOMERIC, HAH HAHAHHA, la vederea soților Nistor. Ne apropiem spre finalul descinderii din Olimp a uliului Radu, spre punctul culminant al narațiunii, când aripile sale lovesc puternic aerul din platou, fluturând amenințător frezele celor prezenți. Ochii săi au tăișul oțelului și privirea sa necruțătoare domină scena.

E limpede că soţilor Nistor nu le poţi cere nici autoexigenţă, nici simţul ridicolului. Amândoi par întârziaţi în adolescenţă şi candoare. Amândoi refuză să admită că timpul trece şi că, până la noi probe, e ireversibil. Şi amândoi ies în public sub pavăza argumentului că vârsta nu trebuie să fie un obstacol. în adolescenţă şi candoare. Amândoi refuză să admită că timpul trece şi că, până la noi probe, e ireversibil. Şi amândoi ies în public sub pavăza argumentului că vârsta nu trebuie să fie un obstacol.

Apoi, cu un calm rece, se îndreaptă asupra fiecăruia, separat, cu răceala și cinismul unui măcelar psihologic, desfăcând fragila țesătură a personalității lor sub-mediocre.

Fiindcă nu se face să pozezi în rocker rebel când, la 75 de ani, nu te mai ajută nici pletele (ce-a rămas din ele), nici dentiţia, nici statura. Fiindcă bandana pe frunte ar fi putut avea hazul ei cu patru-cinci decenii în urmă, pe vremea „Iscăliturii de lumină”, nu acum. Şi fiindcă nu poţi consimţi să faci playback când tu eşti unul, iar de auzit se aud două sau chiar trei voci bărbăteşti. Iar dacă tot faci playback, e bine să-ţi mai mişti din când în când şi degetele cu care schimbi acordurile, altminteri dai impresia că te scarpini la chitară, iar mâncărimea nu vrea să treacă. Exit Marian Nistor.

Odată victima nimicită, scriitorul se îndreaptă asupra femeii care scotea sunete lângă iubitul său cu bentiță și o pictează de parcă ar fi Goya în picturile negre, fără milă, fără remușcări. Se aruncă asupra ei cu toată forța sa intelectuală, deversând multiple concepte metafizice și jungiene, făcând să tremure studioul sub forța cuvintelor și referințelor sale.

Ochii Dorinei Nistor combină panica unui preot care a ratat un exorcism, disperarea lui Jacques Brel, desfrâul sangvinar al lui Peter O’Toole din „Caligula” şi spaima unui copil care dă nas în nas cu Nosferatu. Jumătatea feminină a familiei Nistor pare mereu hăituită şi nu ştii cine e de fapt pe urmele ei: Fiscul, paza spitalului de boli mintale, sesizată în fine cu privire la evadare, un critic muzical oripilat sau un vecin care nu mai suportă să se întâlnească atât de des cu ea pe scară.

A, v-am zis că ăștia doi sunt doi amărâți care trăiesc de pe azi pe mâine din ce glorie le-a mai rămas la ciorap din 1985, ultima oară când au fost relevanți? Din păcate însă e prea târziu pentru ei, demonul cu mustață s-a dezlănțuit asupra lor, aruncând jerbe de epitete meșteșugite, urlând înspăimântător la constructele lor sociale și mentale, scuipând cenușă scumpă în bentița lui Marian Nistor.

În centru este doar el, învingător, autor al unui „falcon punch” ce va reverbera peste secole, cu aripile deschise plenar iar la picioarele sale sunt, aproape reptile, târându-se în niminicia lor, cei doi soți, un Savoy defect și strivit sub forța caricaturii. Sunetul e prea puternic să mai fie perceput cu urechile, vibrațiile se simt în carne iar lumina se sfiește să pătrundă altundeva decât în centrul, locul victoriei complete și definitive.

Din regia de emisie se aude, distorsionat electronic, o voce: „Flawless victory, domnu’ Paraschivescu”. Experimentatul scriitor se restrânge în el însuși, își ia geaca de blugi de pe scaun și pleacă discret în mulțime, presupunând că oricum nimeni nu citește ce scrie și nu contează ce scrie acolo atâta timp cât pare ceva intelectual.

Dar noi citim, domnule Radu, și am fost martor la epicul moment în care i-ați spart pe ăia doi. Bună treabă, excelentă ocupație.

Salut, cea de-a doua carte a mea, Bacalaureat, a apărut deja prin librării. O găsești online la Emag, Nemira, Cărturești sau Libris.

7 thoughts on “Dl. Radu Paraschivescu obține o „flawless victory”

  1. Dragos

    Initial ma gandisem la cealalta semnificatie a “flawless victory”. Avea sens, totusi.

    Reply
  2. omulbun

    În ce dracu de carte (de SF) am citit despre o familie care avea în casa roboti domestici special facuti fragili ca sa se dezintegreze spectaculos cînd, la nervi, cîte unul din familie le dadea o bucata??

    Asa si paraschivescu, numa ca el în loc sa înteleaga ca roboteii sînt facuti intentionat sa se sparga, el chiar crede ca rupe cu brandul propriu.

    Reply
  3. Emil C

    Radu Paraschivescu e ăla care comentează în pauze la fotbal? Se vede că e fan Pleșu, amîndoi doi pitici cu pilozități faciale și irelevanți.

    Reply
  4. Coix

    Apropo de relevanta, varsta si penibilitati, si domnul Paraschivescu foloseste referinte de acum 30 de ani… Si habar n-am cine-i Jacques Brel, si nici nu vreau sa caut.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *