Urma să părăsesc pentru cine știe cât timp și nu voiam să las lucrurile de izbeliște. Toată lumea când vorbește că „ne pleacă creierele din țară” nu se gândește că poate nici ăia nu erau cei mai politicoși dintre oameni. Nu pleci așa pe nesimțite și dup-aia întreabă lumea „băi, unde sunt deștepții noștri? Păi erau pe-aici, nu știu ce s-a întâmplat, m-am dus până la budă și nu mai erau. Or fi plecat”. Un om cu adevărat bine crescut anunță când pleacă din țară, își ia larevedere de la ea și de la gazdă și promite că mai trece din când în când, dacă prinde niște zile libere sau nu are altceva de făcut.

Eu, ca cel mai puternic intelectual al țării, am zis să fac toată treaba asta organizat și politicos, așa că m-am dus mai întâi la Palatul Victoriei să-mi iau la revedere de la primul ministru și să-i mai dau ultimele sfaturi. Este foarte important ca cetățean să sfătuiești primul ministru că el, săracu’, nu le știe pe toate. Ca intelectual însă, aveam datoria să-l dojenesc cel puțin săptămânal pe primul ministru că nu-și face treaba și lucrurile nu se îndreaptă într-o direcție bună.

M-am dus așadar la Palatul Victoriei, i-am spus paznicului să-i transmită ăluia că-l caut și în câteva minute omul m-a primit cu amabilitate în biroul în care se prefăcea că nu fumează. Drept urmare era frig și aerul ăla rece de la aerisit în fugă geamurile plus aroma de tutun din perdele. I-am cerut să închidă geamurile că se face curent, să aducă o scrumieră și să-și scoată agenda să noteze, că aveam de gând să-i vorbesc.

N-am mai umblat cu ocolișuri, că mă grăbeam, așa că i-am zis direct „Bă băiatule, nu e bine ce faci. Nu știu de când ești tu prim-ministru, un an-doi, dar nu prea faci treabă bună. Cum ne-am procopsit cu tine, nu știu, dar n-ai zvâc, omule, n-ai cunoștințe despre cum se conduce țara”.

Omul m-a întrerupt încercând să explice cum are el experiență în administrație, a lucrat în bănci, în domeniul legal și după un timp a decis să se sacrifice ca să conducă țara asta, că și el a văzut că nu e bine. I-am tăiat-o scurt că nu mă interesează CV-ul lui. Experiența contează, și atenția dată detaliilor. Eu, bunoăoară, nu mă gândesc de ieri de azi la mersul țării, am făcut-o încă de când mi-au apărut primele tuleie de barbă. N-a fost zi în care să nu mă gândesc la țară și cum ar trebui s-o fac să meargă mai bine.

În timp ce el, flețul, și-a tocit coatele pe băncile facultăților încercând să dea bine la examene și seminarii, a pupat în cur pe la muncă superiorii și a făcut frumos la colegi să fie promovat, s-a gândit cum să meargă firma aia bine, cum să meargă cealaltă firmă bine, cum să conducă departamentul ăla mai eficient, ei bine, eu n-am pierdut timpul. Eu am stat și m-am gândit numai la țară, cel puțin patru-cinci ore pe zi, câteodată și 8 ore la o bere cu băieții. Știi cum se aruncă în isihasm călugării ortodocși, repetând încontinuu rugăciunea cu „Doamne Isuse Cristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, coborând rugăciunea în imimă? Ei, așa și eu, ani întregi am tot zis „Doamne, ce-i de făcut cu țara asta, nu ne mai facem bine”. „De-aia zic, mă țâcă”, i-am spus premierului, „să nu mă întrerupi când vreau să vorbesc despre cum trebuie să meargă țara bine, pricepi?”.

Omul a tăcut umil și s-a făcut mai mic în fotoliul ministerial, apăsat puternic de personalitatea mea. Apoi i-am spus exact care-i problema și cum trebuie să fie ea rezolvată.

„Dom’le, gândindu-mă eu așa intens la țară, știi ce mi-am dat seama? Că problema principală e că suntem corupți, toți românii suntem corupți, corupția de mănâncă din rădăcină. Ai văzut nemții? Neamțu-i neamț, domnule, el nu e corupt, el știe ce are de făcut, face nemțește și nu ar da un euro șpagă nimănui. Dar nici funcționarul neamț n-ar accepta șpagă. De-aia sunt ăia unde sunt. Și știi cum i-a educat pe nemți, dom’le? Cu amenzi. I-a amendat pe nemți de nu s-au văzut, omul trebuie să știe de frica amenzii. Nu amenzile astea mici, trebuie să le faci mari, să-l doară. Asta-ți zic, notezi?, trebuie să mărim amenzile pentru corupție”.

După care am intrat în detalii, că omul nu părea deloc să priceapă ce vreau să zic. „Faci controale, la sânge, la sânge mă înțelegi? Și pe care-l prinzi că e corupt, amendat pe loc pentru corupție. Să-l usture. Și să terminăm cu contestatul amenzilor, prima dată o plătești, abia dup-aia te duci mata la tribunal și faci contestație și mai știu eu ce. Fără de-astea. Să le fie frică mă, de amenzi, că așa îi educi. Așa i-a educat și pe nemți, îți spun eu”.

Și i-am spus prim-ministrului, să fie atent, nu cumva să se prefacă polițaiul că nu l-a văzut pe ăla când era corupt, dacă-l prinzi pe polițai că nu-și face treaba, amendă și la ăla. Numai din amenzile pentru corupție am putea să aducem un infinit de bani la bugetul de stat iar cu un infinit de bani putem face chiar și 100 de kilometri de autostradă, două școli și un spital.

Miticul a încercat să se scoată, să se justifice, că pentru corupție se dă și pușcărie dar i-am retezat-o scurt. „Lasă-mă cu astea, că îl bagi pe om la pușcărie și ce câștigi, trebuie să-i dai masă, casă și tot nu recuperezi banii. Trebuie amendat din fașă. Trebuie să pui polițiști sub acoperire care să-i pândească pe corupți cum îi pândesc pe șoferi cu radarul și când îi prind, țac, amendă, nu poți s-o contești că-ți arată pe aparat că ai fost corupt”.

Înainte să plec i-am mai cerut două țigări de drum, că urma să mă duc și la Cotroceni să vorbesc cu președintele țării. L-am rugat să ia aminte la ceea ce-i spun, că eu nu-mi răcesc gura de pomană, prim-miniștrii vin și pleacă, intelectualii rămân. I l-am dat exemplu pe domnul Andrei Pleșu care e nemulțumit de România de jumătate de secol și cum toate editorialele lui sunt „ei, eu v-am zis că nu facem bine ce facem și poftim, iaca, tot nu facem bine. Păi asta-i țară, nenicule”. Omul acela o să fie nemulțumit de țară și-n mormânt, asta o să scrie pe placa lui de pe cimitir „Puteați să faceți mai bine, sunt dezamăgit de voi. A. Pleșu”.

Cu președintele țării aveam însă altă relație, care era legată mai mult de funcția lui de președinte. Prin natura ei, omul aflat acolo dezamăgește. Țara dorește de la el să fie un Cezar, din păcate el este doar un birocrat care semnează acte încontinuu. Un președinte semnează mii de acte pe zi, n-are timp și motive să mai gândească. Orice lege, ordonanță, constestație, trebuie semnată și de președinte. Și orice om care a fost vreodată la un notar știe că niciun act nu se semnează într-un singur exemplar, nu, se fac numeroase exemplare. Și ca să fim siguri că nu pune nimeni vreo foaie aiurea pe documentele semnate de președinte, schema obișnuită, o știi, președintele trebuie să semneze pe fiecare foaie a legii cu „am luat la cunoștință, promulg” și mai dă și o ștampilă.

Pe de altă parte președintele are puteri pe care nimeni altcineva în țara asta nu le are, și pentru ele venisem să discut cu el. I-am explicat cum e treaba cu adusul lui Alin Grigore în România, cum trebuie să avem pe cel mai bun pentru pus gresia pe jos Marele Monument al Culturii Românești și ce sacrificii trebuie să facem pentru asta.

Președintele m-a asigurat că poate face rost de cea mai puternică decorație a Statului Român, Ordinul Ștefan cel Mare în grad de Mare Comandor și Păstrător al Cheilor Cutiei Milei de la Putna, dar i-am zis că e prea puțin și irelevant. Eu am nevoie de la el de altceva.

„Domnule președinte, trebuie să-i conferiți lui Alin Grigore titlul de Bebe”. Președintele s-a cutremurat, că știa că așa ceva nu se oferă ușor. Titlul de „Bebe” este cea mai importantă decorație românească, singura recunoscută pe toată planeta oriunde s-ar afla români. Dacă un meșter este „Bebe” atunci știi că este de încredere. Și nu doar meșter, orice meserie ar avea, în momenutul în care ți se spune „vorbește cu Bebe, te rezolvă el”, știi că te-a rezolvat. Nu există oameni cu titlul de „Bebe” care să trădeze, care să fie obraznici sau care să fi făcut vreodată un păcat. Există diverse grade, de la Bebino la Bebiță, dar cel mai puternic dintre toate este, evident „Nea Bebe”, omul care știe absolut totul în gospodărie. Acest om a tras pe nas mirodenia din câlți și a intrat în chiuvetă cu Shai-Hulud șarpele de sârmă să extragă păstrăvii de nisip, are preștiință. Nea Bebe nu zice „cine a lucrat aici nu a fost meșter bun” ci profețește „cine va lucra acolo nu va fi meșter bun”. Iar dacă el dă o astfel de sentință blestemul de Nea Bebe se întinde pe 7 generații.

„Crezi că e prudent să-i dăm o astfel de putere acestui om”, m-a întrebat precaut președintele. „E singura soluție pe care o văd. Mai am o variantă de rezervă, o variantă disperată, dar despre asta se ocupă domnul Tolontan”. „Fie, dacă e vorba de cultură, de Monumentul Culturii, o să-ți dau acest titlu pentru el. Știi că fac orice pentru cultură și educație”. „Știu, domnule președinte”, i-am răspuns șoptit.

M-am întors îngândurat la redacție cu hârtia semnată și ștampilată de președinte în buzunar. În fața sediului era ceva scandal, iar condorul andeean al lui Attila tocmai se înfrupta din cadavrul unui ziarist.

„Oti, mânca-mi-ai curu, ce se întâmplă aici? Nu v-a ajuns că l-ați omorât pe Mihai Viteazu?”

„Budoș olah, vino să-ți dau un șut în Trianon că nu mă înțeleg cu nebunii ăștia, ce tot vor”.

„Dar ce s-a întâmplat?”

„Păi am venit că mi-a zis urâtul ăsta că ai nevoie de mine. Și au asmuțit un reporter care m-o tot întrebat”.

„Ce te-o întrebat?”

„Ce e cel mai greu în a fi ungur în România. Și eu i-am explicat că cea mai nasoală și neplăcută chestie ca ungur în România e că din când în când apare câte un prost și mă întreabă asta, în loc de „nu bei și un șnaps” sau „vrei o țigară” sau ceva util. Și i-am tot zis să mă lase în pace, și el nu și nu, că terbuie cineva să vorbească și pentru noi și l-am făcut să tacă”.

Tolontan era furibund, avea ochii roșii și din gingii îi curgea sânge. Părea gata să sară la omor. L-am rugat din suflet să înceteze, i-am arătat documentul obținut de la președinte, nu era un lucru ușor de obținut, și l-am făcut să se calmeze. A fost greu, dar a fost pentru prima oară în istorie când Tolontan a iertat pe cineva.

-Dar stați așa, domnule profesor, cum de nu știe nimeni de asta?

-De asta, ce?

-Nu există în analele istoriei vreo mențiune despre cum Cătălin Tolontan ar fi iertat pe cineva.

-Păi voi n-ați fost la cursuri, băbăieți? Voi nu știți de Noapea Istoricilor și Marele Genocid? Hai de capul meu, tot eu trebuie să vă spun și de asta?