Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Page 5 of 269

Cine-s oamenii care au zis că e OK ultima melodie Taxi

Trupa Taxi este o formație care îl are ca vocalist pe unul Dan Teodorescu, care are, probabil, cea mai enervantă voce de cântăreț din România, doar Florin Chilian se mai poate pune cu el. Dar cumva, deși e neamuzant, are voce proastă și o față ce cere numai pumni, acest Dan este foarte popular printre vedete și de vreo zece ani scoate exclusiv melodii proaste, dar cu oameni cunoscuți în videoclip. Care oameni cântă cu vocea lui. Cred că totul a început cu melodia „Ești iubibilă”, melodie care este în top 3 cele mai mari tumori artistice din România.

Și-ai zic că vrăjeala asta merge doar o dată, dar o tot face, a făcut-o și pe-aia cu „Dumnezeu preferă lemnul” și-acum o face și cu ultima „Ca ei”. Asta e cea mai obscenă, l-au pus pe săracul Rebengiuc să cânte din ecran cu vocea lui Dan Teodorescu. Nu știu dacă știi, și dacă nu știi verifică-mă, dar Rebengiuc are o voce mișto, e și în vreo câteva reclame. Vocea lui Dan Teodorescu este exact opusul. Practic și-a bătut joc de un mare actor român, și de ce?

E, pentru că nu știu dacă am spus, dar melodiile lor sunt uluitor de proaste și banale. Și din când în când, să mai mănânce și gura lor ceva, că la metrou n-ar scoate bani cu rahaturile alea, bagă una de-asta, cu teme sociale, capitalizează pe ce e supărată lumea. Din fericire pentru ei, există și public pentru așa ceva. Sunt oameni care s-au uitat la așa ceva și au zis că e ok. Dar cine sunt acești oameni?

Ei bine, sunt acei oameni cărora dacă le pui un căcat mustos în farfurie, vor strâmba un pic din nas. „Ce-i ăsta? – Căcat proaspăt, domnul meu. – Ah, mă scuzați, nu servesc. – Dar acest căcat, domnul meu, a strigat jos PSD – Ah, în acest caz, iubito, scoate argintăria și vesela pentru musafiri! În seara asta facem festin! Două porții vă rog, cu vârf!”

Și cel mai amuzant e că genul ăsta de oameni cred că manipulații sunt telespectatorii de Antena 3 și România TV.

De la ce a crescut PIB-ul

Începutul anului 2019 a fost marcat de numeroase declarații ale politicienilor aflați la putere referitoare la creșterea economică ba chiar și la creșterea PIB-ului. S-a discutat deja că am depășit PIB-ul Greciei și al Portugaliei, țări care erau cu mult înaintea noastră în urmă cu câțiva ani. Explicațiile sunt diferite, depinde pe cine asculți și cum, ba că este vorba de o creștere artificială, bazată pe consum, ba că este o falsificare a datelor statistice.

O să propun o a treia variantă, una mult mai credibilă și mai evidentă. Mai ții minte cum anul 2018 a fost anul „blockchain”, cum toată lumea investea în bitcoin, ethereum și alte monede virtuale? Îi mai ții minte pe acei oameni care abia știau tabla înmulțirii dar se pricepeau la cum funcționează piața digitală de capital, care urmăreau exchange-urile de bitcoin, ăia care sunt fraieriți la chioșc la rest, dar știu să învârtă mii de dolari în walleturi securizate?

Ei bine, am râs degeaba de păcălicii ăia, eu cred că de fapt, în ciuda impresiei generale, ăia știau ce fac și s-au umplut de bani din scamatoriile ăstea financiare. În timp ce noi râdeam de ei, ei puneau placă video peste placă video și-acum se înfruptă din roadele muncii lor de geekși, sparg bani în stânga și-n dreapta și cresc PIB-ul. Avem mai mulți milionari din bitcoin în România decât are Țiriac fire de păr în mustață. Să ne fie învățătură de minte să mai facem mișto de ei.

Memento mori

La Penny la coadă la casa de marcat așteptam vreo câțiva fraieri o babă care avea o problemă. Pentru cine nu știe, Penny e un fel de Mega pentru săraci, deci te aștepți să fie câte cineva la casă care din cauza sărăciei, că asta e explicația la zi, n-a citit cu atenție eticheta sau prețul și a luat ceva mai scump și acum vrea banii înapoi sau ceva similar. 

Tura asta era o babă care luase cartofi de-ăia la pungă, semi-prăjiți, și din greșeală luase una mai scumpă cu aproape 50 de bani. Deci chemat nea Costel ăla care are cheia magică cu care se poate scoate o pungă de cartofi semi-prăjiți de pe bon. Între timp baba se duce să-și ia punga bună, acum e totul ok, se reface bonul, e 14 lei 70. Baba vrea să plătească cu un bon de masă, doamna de la casă zice că nu se poate, că mai trebuie să cumpere ceva, că bonul e 15 lei.

Cumva baba se simte enervată de aceste pretenții și începe să plătească în fise, deși avea și bani de-ăia de hârtie. Deja trecuseră vreo 10 minute și lumea începe să se enerveze. Mă bag și eu în vorbă și-i atrag atenția babei că, tehnic, mai are foarte puțin de trăit și e penibil să-și trăiască restul vieții făcând trolajul ăsta. Femeia nu se simte jignită și-și continuă treaba. Ba chiar părea mulțumită de ceea ce face. 

Când a terminat s-a auzit un răsfulat de ușurare destul de sonor. Uraa, hai că ne mișcăm și noi. But wait, there’s more! Baba se întoarce „nu mi-ați dat bonul!”. O altă babă aflată în fața mea a avut mai multă prezență de spirit: „Da, dați-i bonul că decontează”. Și ne-am râs și ne-am mai relaxat un pic.

Da, altfel, știi cum e faza asta? Genul ăsta de oameni chiar au făcut asta toată viața lor, au lălăit-o încontinuu, și când au greșit nu doar că au dat vina pe alții, au avut grijă să sufere și ceilalți că nu au fost atenți la viața lor. Sigur când lucra era aia care se răstea la tine când te duceai să pui o întrebare, că nu-i mergea calculatorul, că n-a fost niciodată atentă la cursul de calculatoare, c-a obligat-o instituția să-l facă, că toate calculatoarele sunt proaste. Știi genul ăla de om? Ăla care e nervos pe obiecte că nu știe să le folosească? Oamenii ăia care nu au reținut nimic din faza aia cu memento mori, vezi că mori, chiar și de ești sănătos tun și ai o constituție de fier, tot mori, e natural și normal, aia e destinația finală. Cam ce vrei să faci în timpul care ți-a mai rămas până atunci, să plătești în fise? 

Trăim într-o carte de Jules Verne și ne plângem

De mulți scriitori SF se spune că-s deștepți, geniali sau vizionari, dar dacă te uiți cu atenție, nimeni nu livrează și n-a livrat mai mult și mai consistent ca Jules Verne. Francezul a fost, efectiv, un mutant al epocii, omul a văzut chestii și a influențat minți ca nimeni altul.

Când vorbești cu ingineri și amatori de SF te trezești că-ți trântesc câte un Wiliam Gibson, care-i mediocru, sau vreun Larry Niven, care-i okeiuț. Sau poate un Asimov, care-i bunuț. Prea rar un Philip K. Dick, care-i geniu, geniu la niveul ăla că 80% din toate filmele SF sunt inspirate din opera lui. Dar toți ăștia sunt pitici pe lângă monstrul care a fost Jules Verne. Din păcate despre Jules Verne publicul generic știe prea puține lucruri. Publicul generic e cam ca Cristi Mărculescu, arogant, cu ironie prefabricată ca să acopere vasta incultură. Publicul generic știe, ca Mărculescu, că Jules Verne n-a ieșit în viața lui din Franța dar a imaginat universuri întregi. Dar noi, ceilalți, care nu ne răsucim mustățile și asta ne lasă timp să mai citim două cărți și trei site-uri, știm că Jules Verne a avut nu doar una, ci trei mici ambarcațiuni cu care a colindat cam tot ce se putea colinda cu barca prin Europa, pentru că nu poți să faci SF stând în casă și furând de la Asimov ca marele Ion Hobana.

Lăsându-i la o parte pe puțoii de genul ăsta, ne întoarcem la Jules Verne și la „De la Pământ la Lună”, cartea în care scrie despre cum niște gagii din SUA s-au dus spre lună, pentru că era secolul ăla în care oamenii cam așa gândeau, că e cazul să cam ieșim de pe planeta asta că ăsta e următorul pas firesc. Aventura, ca o consecință a curiozității, a explorării. Și cum spuneam, Verne nu era un oarecare, datele tehnice ale acelei excursii spre Lună sunt atât de bune încât practic se cam potrivesc cu datele primei excursii umane reale spre lună, de la diametrul nacelei până la locul lansării. Chiar și Neil Armstrong când zbura pe-acolo a găsit timp să vorbească un pic despre cum Jules Verne i-a adus pe toți în fucking Cosmos, pentru că a oferit un vis atât de concret omenirii încât aveai impresia că e real.

Dar despre altceva voiam să vorbesc. Văzusem într-o seară mesajul lui Obama către cosmonauții de pe stația spațială cu ocazia renunțării la programul spațial, adică la partea în care ei, americanii, trimit oameni în Cosmos. Ceva extrem de trist, din partea unui om extrem de trist, a cărui singură moștenire reală este exacerbarea rasismului în SUA, a ideologiilor cretine care nu produc nimic decât safe-space-uri în loc de cosmic space-uri. Și cum promitea că ei, americanii, se vor întoarce în cosmos, dar momentan mergem cu autobuzul rusesc că nu ne permitem de-astea. Trist, extrem de trist, mai ales că mințea, n-avea niciun plan.

Faza e că în cartea lui Jules Verne nu se ocupau de explorarea spațiului președinții, statele, ci bărbații adevărați, vizionarii, nebunii istoriei. Dl. Barbicane, șeful Gun Club-ului, care avea el un plan să tragă o ghiulea în Lună cu niște oameni în ea, sigur, o idee tembelă, dar n-ai cum să nu admiri ambiția individului. Nu-ți pasă de cine e șeful statului pe-acolo, ăla e pus să aibă grijă de săraci și să repare podurile. Nu există șefi de state în cărțile lui Verne, există oameni cu bile de oțel. Iar în timp ce Obama promitea că se va rezolva cu spațiul, undeva prin America, un sud-african pe nume Elon Musk deja trimisese vreo câteva rachete în spațiu, că avea și el o afacere și un plan. Iar planul lui nu era doar să facă curierat pe stația spațială, planul lui era să colonizeze direct Marte, ca un Barbicane pe steroizi. Ăsta e omul care insista pe ideea că trebuie să facem rachete reutilizabile, nu că ar fi una nouă, dar ăsta credea că se poate face și a crezut atât de mult că a făcut-o.

Acum avem un asemenea individ, un personaj vernian care nu doar că vorbește în termenii ăia exagerați, de colonizat spațiul, chiar a făcut chestii ce păreau extrem de depărtate în urmă cu 10 ani, face transporturi regulate spre cosmos la nivelul de „hai să scoatem și noi niște bani să avem cu ce plăti benzina, că planul e altul, direct ocuparea altei planete”. Discuțiile de tipul „cât ne costă” sau „poate nu e rentabil” nu par să-l afecteze, omul trăiește într-un univers în care problemele reale sunt „ce mâncăm pe Marte și la ce Netflix ne uităm pe-acolo”. El nu are #firstworldproblems are #firstsolarsystemproblems. Serios, ăsta e un om real, deși acu 25 de ani ar fi părut o invenție. 

Stai așa și te gândești, cum naiba să fii supărat pe ce prostie a zis Trumpul pe twitter când la el în țară lumea are o șansă reală ca în vreo 10 ani să emigreze complet de pe planeta asta. Trăim în viitorul de care ni s-a povestit și cumva nu sesizăm asta, că trebuie un job și pentru sud-africanul lipsit de umor Trevor Noah care să măcăne seară de seară că viața e grea, în timp ce colegul lui de țară natală ne-a mutat 50 de ani în viitor.

Fotoliu puf de la Pufrelax

Am povestit pe-aici că voiam să-mi iau un puf, să am pe ce sta când „muncesc”. Am încercat la Jysk, da ăia îmi cereau 5 lei pentru plata la livrare și-am zis pas, că nu mai am vârsta să alerg după curieri că au ei un deal mișto cu Urgent Curier.

Așa că am dat peste Pufrelax pe net, cred că e unul din primele rezultate dacă dai pe Google. Aveau ăștia fratele meu o puzderie de pufuri, care mai de care, habar n-aveam ce să iau, știam doar că vreau unul mai mare. Am găsit unu’ la promoție, 200 de lei. Din ce am urmărit până acum, prețurile încep de la 150, iar pentru unul mare mi s-a părut ok. E dintr-un fel de mușama căreia-i zic „piele artificială” și e plin cu pufuleți de-ăia de polistiren.

A venit în trei zile, cum scria pe site, a fost ceva măreț. Ce să zic, e mare, MARE, abia l-am băgat pe ușă. Încape un copil pe el, unu până-n 10 ani poate să și doarmă. Stau pe el ca un prinț al săracilor, îmi pare rău că nu m-am gândit mai devreme să iau unul. Deci, dacă vă interesează, experiența mea cu oamenii ăștia a fost pozitivă. Nu-i cunosc, nu știu cine sunt, nu m-au plătit să le fac reclamă. Faza mișto e că au și „rezerve” de pufuleți, după ce se obosesc ăștia poți să-ți iei câteva kile de pufuleți proaspeți să doar reumpli sacul. Mișto.

Împăratul zeu al României

Valachia. Așa e trecută această planetă pe harta stelară, dar noi îi zicem Dune, sau Moloz, că e plină de ruine. Vreme de mii de ani a însemnat centrul universului, pentru că doar aici se găsește mâncărica, o mirodenie specială care prelungește viața, dacă o iei zilnic. Și-i ajută pe navigatori să vadă universul, să-l poată îndoi după voie, să traverseze distanțele imense ale spațiului. 

Înaintea începerii poveștii noastre ea era administrată de casa de Harkozollern, niște conducători brutali și sângeroși care nu se sfiau să pună tunul pe fremâni, băștinașii locului. Aceștia trăiau în peșteri și colibe și aveau ochii albaștri de la cât spirt băgau în ei. Fiind extrem de înapoiați dar mândri că-s bețivi, mirodenia era exploatată de alți oameni, ei primeau doar firmituri, că nu era în stare să se apuce de muncă să nu mai fie viermi de nisip, șobolani de nisip, maidanezi de nisip și alte creaturi care păzeau mirodenia. 

Dar aveau o legendă, trăncăneau tot timpul despre asta, că va veni un Mesia, un Mahdi, care va conduce oștirile de fremâni prin tot universul. Și, long story short, a apărut acest Mesia, Kwisatz Haderach sau Ceaușescu pe limba lor, i-a lichidat pe Harkozollerni și acesta a început să trăncănească încontinuu fremânilor și a trăncănit mii de ani, nici dracu nu mai știe numărul lor. Efectiv seară de seară deschideai televizorul și trăncănea ăla, împăratul-zeu, nemuritor și retardat, despre cum fremânii sunt cel mai important neam de pe pământ, și cum îi așteaptă un viitor măreț. Fiind unul din puținii oameni care avea acces nelimitat la mâncărică a început să se transforme într-un vierme uriaș care stătea toată ziua prin palat și explica altora cum să facă treabă, în timp ce ăia mureau de foame. Iar fremânii l-au idolatrizat pe acest împărat, l-au deificat de-a dreptul, și când acesta a decis că trebuie să moară ca să progreseze fremânii mai departe, s-a aruncat într-un râu otrăvitor de plumb și s-a spart în mii de bule de conștiință ce s-au răspândit pe toată planeta.

Și n-a mai existat un singur împărat zeu, dar au apărut mii de fremâni care trăncănesc toată ziua numai prostii, încontinuu, iar fremânii ceilalți, recunoscând spiritul împăratului zeu în el se închină automat cum începe ăla să spună tâmpenie după tâmpenie. Și să nu care cumva să critici pe ăl de are bula de conștiință a Kwitsatz Haderacului în el, acel mic Ceaușescu ce-apare seară de seară la TV și spune tâmpenii, că imediat se enervează, că fremânii sunt genul ăla de fanatici religioși, care nu acceptă să te iei de zeul lor, acceptă doar să cuvinte de slavă cum ar fi „bine le zice domnu’ Kwisatz, adevărat este cuvântul Lui”

Și de-aia e Rareș Bogdan primul pe lista PNL.

Dar gardul ăla poate fi îndreptat

Poate v-ați îndreptat dimineață privirea spre dispozitivele mobile, din alea sărea domnul Rebengiuc care arunca un fel de blestem cu vocea lui Dan Teodorescu de la Taxi. Ultima melodie a formației care s-a specializat în ultima vreme pe muzică socială are și un videoclip alb-negru, deprimant, cum stă bine unei astfel de cauze, că nu era normal să pună imagini din Daffy Duck.

Și cum stă bine unui video de-ăsta lăcrămos, ni se arată „gospodăria” unor săraci care o duc nasol. Și că ăștia, nenorociții, ar trebui să stea acolo. Și-n primele secunde apare gardul ăsta strâmb. Acuma, înțeleg restul chestiilor, empatizez parțial cu unele aspecte ale sărăciei, dar gardul ăla e o problemă. Gardul ăla poate fi îndreptat. Pentru aia nu-ți trebuie bani, trebuie niște crăci. Păreau că adună crăci pe-acolo.

Gardul acela nu este îndreptat că oamenii care se duc să lăcrimeze de grija săracilor îi mângâie pe cap și le spun că alții sunt de vină pentru situația lor. Nu le spun să îndrepte și gardul. Nu le povestesc principiul universal „bă, fă și tu ceva, cât de mic”. Vrei să câștigi la loto, ia măcar un bilet. Nu le zic asta, și cine zice asta, ca nea Vali de la Brașov, este înjurat și tras de păr că vezi-doamne, n-are milă și empatie pentru săraci. Până nu îndreptăm gardul ăla nu ne facem bine.

PS. Altfel melodia e digerabilă. Dacă scoți versurile din ea și pui unele care să vorbească de o dezamăgire din dragoste, ceva, chiar aș asculta.

Nea Florin Cîțu, economist, despre bănci

În aceste zile epice, preapocalipsă, puține lucruri sunt mai hazlii decât păruiala dintre doi economiști cu plete ai României, Orlando Teodorovici de la pesede și Florin Cîțu de la penele. E ca un concert de folk, doar că în loc de dor de munte ăștia zic de bănci, ROBOR, inflație și alte chestii neinteresante. Cred că nimeni n-ar clipi dacă s-ar băga în discuție și Mircea Baniciu și i-ar pune la punct pe amândoi cu un album intitulat „Creanțe de primăvară”. Pentru clarificare, Florin Câțu este domnul de lângă Rareș Bogdan.

Acuma, despre Teodorovici s-a tot zis că-i dubios, dar despre Cîțu, numai lucruri bune. Mai că începuse să-mi fie ciudă că n-am votat cu PNL în 2016, pentru că puseseră cap de listă pe un moș care a fost viral pe Facebook. M-am ales cu Florina Presadă care împărțea senatorilor cărți editate de una din puținele firme private aflate în top 500 cei mai mari datornici la stat. Da, no, măcar dacă te uiți pe site-ul Senatului dai de CV-ul Florinei, de CV-ul lui Florin, nu. Un mic detaliu, o găurică, cât o de-aia făcută de iepuri. Hai să intrăm un pic pe ea, să vedem ce găsim.

Nea Florin a lucrat în sistemul bancar, prin 2011 a fost dat afară de la ING, unde era economist-șef. E o poveste acolo, nu intru în detalii, aparent a fost un atac asupra leului și n-a ieșit, naiba știe, chestii complicate. Treaba asta nu l-a dezamăgit pe Cîțu, că a rămas foarte prieten cu băncile aparent. Atât de prieten încât de vreo lună de zile tot le ia apărarea strigând că nuștiuce ordonanță o să le distrugă profiturile. Alt detaliu interesant, nea Florin, economist, l-a înlocuit pe Daniel Zamfir la conducerea Comisiei economice, industrii și servicii din Senat. Daniel Zamfir e ăla care a făcut legea cu darea în plată, aia prin care băncile nu te mai puteau hăitui până la moarte dacă nu mai puteai plăti ratele la casă, era suficient să le dai casa și asta e. A fost scandal mare pe vremea aia, se tot urla că o să intre băncile în faliment și chiar prestigioasa organizație „Salvați Copiii” a sărit de partea băncilor explicând în mod bizar cum copiii n-au niciun viitor dacă nu le trimitem părinții în sclavie pentru ratele la bancă.

Acum nea Florin, economist, tună și fulgeră pe internet că celălalt pletos, Orlando Teodorovici, vrea să bage băncile în colaps. Ba chiar îl face spion pe Teodorovici, pentru că e în board-ul unei bănci numite Banca Internațională de Investiții, cu sediul la Moscova. Asta e o bancă internațională, făcută de ruși prin anii ’70, al cărei scop era să tralalala, sprijine investițiile în state sărace, de-astea. România este membru în bancă și are un loc și un vot în board, locul ăla e ocupat de Orlando acum. Nea Florin zice că ordonanța asta nouă va pune taxe pe toate băncile care activează în România, mai puțin pe aia. A fost întrebat de două ori care-i diferența între banca asta și Banca Mondială, și nea Florin, economist, n-a răspuns.

Că poate ați auzit de Banca Mondială, aia cu sediul la americani, care și ea s-a înființat cu scopul să tralalala, sprijine investițiile în statele sărace, de-astea. Cred că nici banca asta nu face subiectul taxării propuse de ordonanță, că nu e o bancă ca celelalte bănci, nu poți să te duci să-ți faci card de cumpărături la Banca Mondială, gen. Florin nu răspunde, că ar însemna să explice aplaudacilor de ce banca aia are cam același regim ca și banca cu sediul la Moscova. Ăștia mai tineri nu prea țin minte când țara asta era condusă de Banca Mondială, dar a fost fraților, pe bune, veneau ăia și ne spuneau ce să facem și ce să nu facem pe-aici, cum să ne cheltuim banii. Ce să zic, poate ne-o meritam, că nici noi nu suntem țară de oameni serioși, altă discuție. Pe scurt, diferența e că una e cu ruși și alta nu.

În fine, chestiunile astea de finanțe bănci sunt complexe și comportă multe aspecte, și poate n-ar trebui să le discutăm noi care împăturim bancnota de 20 de dolari să pară că iau foc turnurile gemene. Dar putem discuta ceva ce vedem cu ochiul liber, o minciună pe care nea Florin, economist, o tot propagă cum numai un populist jenant de penele poate s-o facă. Asta cu locurile de muncă.

Sursa: facebook-ul lui Cîțu

Băbăieți, locurile de muncă din bănci dispar rapid din alte motive. Că înlocuiesc oamenii cu roboți. Orice campanie cu noul robot Mișu de la banca cutare înseamnă câteva sute de joburi pierdute. Că să ai oameni să vorbească cu clienții costă bani, iar băncile astea vor profit, nu să ajute săracii cu joburi. Și-oricum, nu-și scot banii din creditele cu buletinul date la săraci, ăla e un biznis de săraci, banii și-i fac din împrumutarea statului român. Că știți care-i faza? Pentru că nu mai suntem atât de rupți în cur ca pe vremuri nu mai putem lua bani de la Banca Mondială pe orice programe. Și pentru că Guvernul nu are o politică fiscală clară, nu prea au ăia încredere în noi. Schimbi premierii ca pe șosete, dai legi să scapi oamenii de pușcărie, ai proteste în stradă, astea costă. Și-atunci statul se împrumută la băncile astea normale la dobânzi nasoale. Iar săracele bănci care leșină dacă sunt taxate au cele mai mari profituri din UE în România. Primele trei bănci au cea mai ridicată profitabilitate din toate țările UE, de 3 (TREI) ori peste media europeană. Dacă le iei pe toate în calcul au doar dublu peste media europeană. De-aia pesedacii vor să-i jumulească de bani, păi ce faceți băi, voi faceți profit pe spinarea noastră? Nu orice fel de profit, profit de-ăsta de neam prost?

Așa că da, băncile dau afară oameni oricum, iar nea Florin, economist, țipă în apărarea băncilor, săracele de ele, c-o să leșine de foame dacă le bagă o taxă în plus. Penele are și el nevoie de finanțare în campanie și nu e conectat la țâța statului atât de puternic și nici Rareș Bogdan n-a făcut vreo audiență de peste 1% vreodată în viața lui. Dar știi cine finanțează televiziunile care vor vira de partea binelui? Van Groningen ăla care ieșea în stradă supărat că e nasol în țara în timp ce Raiffeisenul pe care-l conduce dădea reclamă la Antena 3 și România TV. Ce crezi, se retrage banca aia din România, renunță la milionul de coco pe care-l face doar din maratonul ăla mișto?

Trăgând linie nu-mi pare rău c-am votat cu Presadă, măcar aia știu că ține cu mine, cu ăștia ca mine, nu-s în situația fraierului care a votat penele și-acum s-a trezit că ăla ține cu bancile, nu cu votanții. 55.000 de locuri de muncă, marș mă de-aici, păi atâția sunt blogări în România. Și tunde-te!

Când Freddie Mercury și Michael Jackson voiau să înregistreze un album împreună

Știu că acum e la modă să ne pese de documentarul „Leaving Neverland” care spune povestea unor persoane care au aflat că moștenitorii lui Michael au reușit să-i aducă finanțele răposatului pe plus și mai vor să mulgă niște bani de-acolo, deci și-au adus aminte că de fapt omul a fost cam pedofil, dar în realitate nu e așa, nu suntem obligați să ne pese, nu înseamnă că dacă asculți ce cânta omul trebuie să fii și tu pedofil sau să fii de acord cu pedofilia.

Altă poveste e mișto, și se petrece în 1983. Michael se știa cu Freddie, el a fost cel care i-a recomandat să scoată „Another one bites the dust” ca single în ‘80. Amândoi erau în vârful carierei, amândoi căutau noi forme de exprimare muzicală, Freddie chiar începuse să enerveze colegii de trupă că se cam depărta de rock, și știm care-i tradiția formațiilor rock, să scoată aceeași muzică până mor. În fine, ăștia doi pun la cale să scoată un album împreună, nu-i așa că ar fi fost mișto?

Ei, uite că nu s-a putut, că nu s-au înțeles la altceva. Pe de o parte, Michael insista să aducă o lamă în studio la înregistrări, animalul adică, dintr-un motiv foarte simplu, era nebun, iar chestia asta îl enerva pe Freddie. De cealaltă parte, Michael s-a plâns că Freddie băga „prea multă” cocaină, ceea ce ne dă de înțeles că în vremurile alea era normal să mai bagi o cocaină din când în când, dar nu chiar așa să iei cu polonicul. Cât de fain ar fi fost să deschidă gura lama aia și să zică „bă băieți, calm, vă certați de la niște rahaturi, hai bă, e păcat de voi și de talentul vostru”.

Până la urmă au înregistrat trei melodii, una dintre ele „State of Shock” se mai găsește chiar și în varianta făcută de ei. Oficial a fost lansată de Jackson 5 în 1984, în duet cu Mick Jagger, fiind ultimul lor hit de top 10. Albumul nu s-a mai făcut, cică din cauza programului fiecăruia dintre ei.

Investițiile statului în transportul de călători încep să se vadă

Am să presupun de la început că nu discut cu trepanați care mănâncă McInformații de pe Facebook și știu despre trenuri doar că întârzie. Trenurile întârzie rar în România, pe numărate, oricum întârzie mai rar decât oamenii care populează țara. Am mers cam un sfert de secol cu trenul și a întârziat de vreo 5 ori, de obicei din motive obiective. 

Alta e faza mișto. Pe ruta București Brașov circulă acum trei trenuri private. Pentru cine nu știe, statul subvenționează costul călătoriei cu trenul, că biletul nu costă atât în realitate, prin ministerul Transporturilor. După care mai dă niște bani și ministerul ăla cu protecția socială, pentru reducerile de pensionari, și ministerul de producție analfabeți, pentru biletele pentru studenți. 

Bun, și-acum ălea trei trenuri sunt din ce în ce mai mișto. Primii care au spart gheața au fost ăia de la Regio Trans, au introdus trenuri care nu aveau scaunele din mușama, ceva seconduri de prin Elveția. Cu prize, ceea ce nu are CFR Călători nici măcar la clasa I. Apoi au venit Softrans, ăia au băgat un tren proiectat normal pentru distanțe scurte, dar frumos, orișicât. Ăsta are și prize, și internet, și automate de băuturi, dacă vrei ceva. Dup-aia au venit ăștia de la Astra Trans Carpatic, care au băgat trenuri și mai noi, sau cel puțin așa arată. Inițial puseseră niște vagoane clasice de CFR reabilitate, acum au vagoane de-alea moderne. Dar, stai, asta nu e tot. RegioTrans a revenit cu niște trenuri și mai mișto, cel puțin față de ce aveau ei înainte, cu mese, internet, loc de biciclete, huse la geam să nu te bată soarele-n ochi, dă toate.

Asta e o combinație între o administrare privată a transportului de călători și o finanțare de stat și din ce văd până acum, funcționează fratele meu. Nu prea ai de ce să te plângi, cu o mică excepție. În timp ce trenurile s-au modernizat cât de cât, călătorii din ele, tot români. În ultimul tren am observat un babuin care și el se uita la rastelul de biciclete, se uita la bicicletă (că blocase cu ea ușa trenului, aflată la 15 cm de rastel) și tot n-a reușit să o agațe cumva acolo, a pus-o strâmb să încurce doar parțial lumea. A, și avea gacică cu el, ceea ce înseamnă că are șanse să-și ducă genele de inteligentălac cu bicicleta mai departe.

Mai departe, închipuie-ți ce mișto ar fi aplicarea chestiei ăstea și pe transportul în comun. Ăla e oricum subvenționat, dar e subvenționat la grămadă, nu per călător, că nimeni nu are o evidență clară a numărului de călători. Dar dai voie privaților să opereze pe liniile alea, stabilești un preț maxim, tu primăria, lumea urcă și validează pe la șofer, cum e în țări civilizate și, la final, dai listă de decontare la primărie: luna asta am transportat 5000 de pensionari, 1000 de studenți, 3 oameni ai muncii etc. Pe cât posibil mai multe firme pe aceeași linie, să se concureze între ei.

Birocratizarea democrației

Nu știu dacă ați observat cu ocazia circotecii din weekend, aia cu useriștii care au făcut lege pentru interzicerea comunismului, că generația asta nouă de politicieni are o tendință de a interzice lucruri. Ba să nu mai fie comuniști, ba să nu mai fie penali, ba să nu mai fumăm prin cârciumi, ba să nu ne mai căsătorim între noi ca homosexuali, în fine, nu zic că n-ar fi bune toate astea, doar că e o tendință generală a noilor veniți pe scenă spre interzicere.

Și da, îi pun la un loc pe coaliții pentru familie cu useriștii și cu plușii, că se adresează aceluiași electorat, ăla scârbit de partidele vechi, care vrea ceva diferit, pe cât posibil mai puțin hoț.

Ce a început să mă sâcâie pe mine de ceva vreme e faza cu semnăturile, băi frate, nu mai poți merge liniștit pe stradă că dai de unu’ cu-n tabel în mână care te întreabă dacă nu vrei să semnezi pentru ceva. Pentru anti-penali, pentru candidaturi la europarlamentare, pentru referendum, pentru demiteri, pentru .. da’ mai ho, bă, ce-i cu hărmălaia asta aici!? Pe de-o parte eliminăm semnăturile din administrați, că ne enervează să tot facem de-astea, pe de alta te caută pe stradă. Ce se întâmplă, trebuie să facem o cotă de semnături până la finalul lui 2020 ca să intrăm în Schengen, ce dracu!?

Nu ar fi mai deștept să facem o singură strângere de semnături pentru o lege care să elimine strângerile de semntări pentru propunerile legislative? Ne tot plac referendumurile, hai dracu să facem o regulă, o dată la șase luni facem referendumuri, câte unul la fiecare echinox. Care vrea să propună o prostie, o propune acolo, te duci la vot și ai o listă cu propuneri și trei casete de bifat: DA, NU, NU MĂ INTERESEAZĂ. Oricum spargem bani în țara asta pe o grămadă de prostii, măcar cu asta facem și noi democrație participativă reală, nu vrăjeală de-asta cu corturi și oameni cu tricouri la fel care efectiv au scos birocrația în stradă. Mai urmează să facă strângere de ștampile după semnături, că nu-s valabile solo.

Și-apropo, la faza aia cu „fără penali” problema e pusă total greșit de oameni care se prefac că nu știu ce-au făcut la viața lor. Toți am furat filme de pe net, iar pentru furt de-ăsta se dă și pușcărie, găozarilor. Doamne-ferește să ne trezim cu un procuror nebun care face dosar pe tema asta, nu mai rămâne unu’ să conducă țara. Varianta corectă ar fi „cât mai puțini oameni în funcții publice”, și-o putem regla foarte simplu, procentual. Stabilim un procent, să zicem 10% din populație, și zicem că nu putem avea mai mult de 10% din populația raportată de Evidența Populație în funcții publice. Putem face la fel și cu bisericile, stabilim o cotă, una la 5000 de fraieri, sau 10.000 sau cât o fi și gata, nu facem în prostie biserici până când o să fie străzile pline de biserici și oameni care strâng semnături. Hai, c-avem și altă treabă bă, e de muncă în țara asta de behăim și noi tot transportăm hârtii semnate de la unul la altul.

hashtag la muncă nu la întins mâna după pix

foto: Radio Cluj

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.