Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Orașul sub asediu

Primul care s-a enervat și a luat inițiativa a fost domnul Cornel, care în acea perioadă îndeplinea funcția de secretar al asociaței de locatari. Acesta a convocat o ședință pentru amiază, când rafalele de mortiere sunt mai rare, ședință la care a cerut prezența tuturor locatarilor în putere de pe stradă.

-Domnilor, lucrurile nu mai pot continua așa. Observ, și presupun că ați observat și dumneavoastră, că în urma bombardamentelor strada noastră a ajuns să arate în ultimul hal. Priviți un pic în jurul dumneavoastră, geamuri sparte, ghivece împrăștiate peste tot, așchii, lemne, metale contorsionate și chiar și cadavre. Cine a lăsat cadavrul acelui soldat acolo, aud? Faptul că domnul președinte Anghel a fost recrutat la Gărzile Patriotice și nu știm când se va întoarce nu înseamnă că noi, ceilalți, trebuie să ne lăsăm pe tânjală. Aștept propuneri pentru rezolvarea acestor probleme pe care le-am semnalat.

Locatari au cârcotit că poate nu e momentul să facă ordine și curățenie, întrucât sunt probleme mai presante, cum ar fi asediul orașului, chestiune ce irită foarte multe persoane din asociație. Au fost însă și voci care au fost cu dl. secretar Cornel, dar au zis că nu e momentul să se concentreze Asociația de Locatari pe așa ceva. Momentul a venit însă două săptămâni mai târziu când domnul Tudorache a fost lovit de un obuz când se întorcea de la piață și a fost împrăștiat în mai multe bucăți pe caldarâm. Dl. Tudorache era un pensionar de treabă, apreciat unanim de toți locatarii, pentru că era săritor, avea grijă de copiii vecinilor și făcea piața pentru ei, era politicos și neconflictual, ce mai, un om de zahăr.

Așa că toată lumea s-a pus pe treabă și au reparat strada, găurile din pereți, au înlocuit geamurile și au lipit ghivecele și le-au umplut de flori, au zugrăvit casele, în fine, au făcut strada brici muncind până în ultima clipă astfel încât înmmormândarea să fie una frumoasă. Sicriul închis al pensionarului Tudorache a fost purtat pe o stradă pristină, pentru că și asediatorii erau creștini și nu bombardau duminica. Chiar și domnul Anghel a primit permisie de la cazarmă și a participat la funeralii cu uniforma de paradă, proaspăt scoasă din cutie pentru că apărătorii orașului nu prea au avut motive de paradă.

În lunile următoare au tot murit oameni, iar locatarii au organizat pentru fiecare o înmormântare frumoasă, asigurându-se înainte că strada și casele arată exemplar, pentru că nu se cade ca în ultimul drum omul să fie dus printre ruine. Măcar atunci să aibă o amintire frumoasă din acești ultimi ani de război trist. Fiecare moarte era întâmpinată cu tristețe dar și cu un oarecare entuziasm, pentru că locatarii aveau și altceva de făcut decât să-și preocupe mintea gândindu-se la inevitabila înfrângere. Acoperișurile au fost reparate de zeci de ori, clădirile au fost zugrăvite cu cel mai luminos alb. Geamurile au dispărut dar locatarii au avut grijă să îndrepte găurile și să le tencuiască, astfel încât să pară geamuri de locuințe tropicale, acoperite doar cu rogojini și înconjurate din abundență de flori și plante, ce acopereau găurile nereparabile. Ultima care a murit a fost doamna Stamate, împușcată în spate de asediatorii care intraseră deja în oraș. A avut decența și tăria de caracter să se mai clatine pe picioare câțiva metri înainte să cadă într-o baltă de sânge în intersecție, astfel încât să nu murdărească zidurile caselor.

Soldații au intrat mărșăluind pe stradă, mândri de victoria lor, privind prima dată cu uimire strada care arăta impecabil, cu clădirile curate și florile de la ferestre, și cercevelele atent finisate, cu rogojini asortate, cu uși rindeluite de păreau ca noi, cu stâlpii vopsiți în verdele militar fără pic de greșeală și au început să meargă tot mai șovăielnic până s-au oprit în mijlocul ei. S-au uitat în jur admirând temător arhitectura, au așteptat să vadă pe cineva, dar nu mai era nimeni, nici un suflet de om în afară de ei și o stradă perfectă, curată și mai frumoasă ca înainte de război.

Și prima dată au icnit aproape imperceptibil, apoi cineva a tușit să spargă tăcerea, un soldat a exclamat un aaaa, care s-a prelungit într-un țipăt, apoi urlete au început să iasă bezmetic din piepturile lor, iar spaima s-a răspândit între ei ca frigul artic, întâi n-au înțeles-o, apoi i-a șocat și într-un final le-a intrat până-n stern și inimă și gât, o spaimă inexplicabilă și implacabilă, cu moliciune și rău fizic, cu vomă și horcăituri, și au fugit împiedicându-se între ei, târâș, scăpându-și armele și căștile, lovindu-se unul de altul, plângând, sperând să scape. Dar nici un soldat n-a avut inima suficient de puternică să reziste, au fost găsiți pe străzile din jur, toți, cu fețele schimonosite de groază.

2 Comments

  1. Florin

    Ce-au văzut?!

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Theme by Anders Norén