Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Limba română paralelă

Știți care e cea mai mare problemă cu care se confruntă un scriitor debutant? Săracul a învățat limba română oficială și crede că dacă scrie cărți în limba aia o să se facă înțeles de cititori. Din păcate nimeni nu mai vorbește limba română oficială, aia este o limbă moartă ce nu s-a mai modificat de pe la jumătatea secolului trecut. Și-atunci scrie într-o limbă stranie pentru locuitorii de-aici, și nimeni nu-i spune că scrie bizar, toată lumea îi spune că ceilalți sunt proști.

Când am scos prima carte am pus în sinopsis cuvântul „publicitar”, chestie ce a enervat câteva grase care dorm sub pernă cu Dex-ul. Cică cuvântul ăla nu există în limba română, deci cum poate o editură să-și asume o asemenea eroare? Păi simplu, cuvântul ăla există în limba română reală, e folosit mai de toată lumea, deci putem să-l folosim și noi ca atare.

Măcar în cazul acesta (și sunt mii astfel de cuvinte) chiar și un vorbitor care nu cunoaște acest cuvânt îi poate dibui sensul. Nu se compară cu condescendent, folosit în limba română reală cu sensul opus din dicționar. „Care are o atitudine plină de respect sau de bunăvoință față de cineva; respectuos, amabil”. Top kek. Sau cuvântul retaliere, și el folosit de oameni cu sensul de regrupare, reîntoacere în bătălie. Doar că în varianta oficală a limbii române există doar sensul din croitorie. Cuvinte ca treișpe și paișpe nu sunt acceptate în româna oficială, deși sunt folosite de cel puțin un secol, chiar riști o atenționare de la CNA pentru ele. Locație abia a reușit să-și câștige dreptul de a fi folosit ca „un loc anume” în limba oficială, după ce un miliard de ani a fost folosit cu sensul ăsta.

Și-ajungem și la „care” și „pe care”. Pentru ușurința comunicării, mulți au renunțat la „pe”-ul din fața cuvântului și zic care la orice, chestie care generează isterie printre cei ce-și doresc folosirea corectă a expresiei, după caz. Ca și în alte cazuri, interesul aici nu este comunicarea, interesul este folosirea corectă a limbii române oficiale, limbă ce are tot mai puțină legătură cu limba vorbită în România.

Sunt cuvinte care nu apar decât în zone instituționale ineficiente și care nu mai există de multișor. În manualul alternativ al celebrei învățătoare Cristina Tunegaru apărea cuvântul „coșcogeamite”. Cine naiba mai folosește așa ceva? Dar „penar”? Este un cuvânt care apare doar în școală și când faci cadou unui șef. Este foarte simpatic să vezi cum tinerii vorbesc romgleza pentru că la școală sunt învățați tot felul de cuvinte și expresii bizare care nu mai sunt folosite nicăieri în societate. Și-așa ajungi la amărâții ăia de scriitori care sunt corecți, poate, din punct de vedere al limbii oficiale, doar că oamenii din jurul lor vorbesc altă română, nu o limbă moartă de pe la 1960. Lumea a citit cărțile din 1960, vrea și altele.

Sigur, ar fi fain să auzi că odată pe an institutului de lingvistică al Academiei anunță ce mai bagă nou în dicționar și ar fi fain ca dexonline să nu fie o inițiativă privată ci una susținută de aceeași Academie, că limba e un organism viu, nu Biblie. Dar pentru asta ar trebui ca acolo să nu fie niște bătrâni atât de bătrâni la suflet și port încât sigur au cunoscut pe viu câteva personaje din Biblie.

Vestea bună e că acest conflict emoțional nu va mai dura mult. În câteva generații o să vorbim toți engleza, sau urmașa ei, pentru că aici încă vor mai exista 5 milioane de adventiști care se vor da de ceasul morții că cacofoniile nu sunt ok și un cuvânt se pronunță așa cum e scris în tablele legii, nu altcumva.


PS. Da, știu că am scăpări de gramatică, dar chestia asta nu mă preocupă prea mult, eu încerc să comunic ceva, nu să iau zece la compunere. Oamenii care au luat zece la compunere în școală n-au scris în viața lor ceva interesant.

Share links: | | Nou! De la Mizil la Lună, epub sau pdf, gratis.

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.