Dragi elevi, bine ați venit la ora de limba și literatura română. Aceasta este o lecție care ar fi trebuit să fie predată în școală dar în zilele noastre se face multă școală online, așa că merge și așa. Plus că, din motive pe care le voi explica mai jos, este aproape imposibil ca profesorul de limba română să vă explice de ce Ion Creangă a fost și este un bo$$ de bo$$.

Anul acesta se împlinește aproape un secol de când scriitorul Ion Creangă este predat la ora de limba și literatura română, de generații întregi de profesori care n-au înțeles cine este, la recomandarea unor oameni mai deștepți care au înțeles cine este, dar le-a fost rușine să explice, așa că au dat-o în bălării. Gen, Nicolae Manolescu, un om care este pentru bălării ce este Swamp Thing pentru mlaștini.

În viitor se va naște un om cu talentul lui Alan Moore care va scrie povestea lui Nicolae Manolescu, despre cum în urma unui experiment secret nazist de la finalul celui de-al doilea război mondial acesta a explodat cu tot laboratorul său într-un lan de bălării și de-aia, din când în când, ca să-și regenereze puterile, trebuie să meargă pe-acolo. Dar, până atunci, să vorbim de Ion Creangă.

Creangă este unul din cei patru MARI CLASICI ai literaturii române, și dacă citești ce-a scris în comparație cu ceilalți trei, pare un păcălici. Să ne înțelegem, Eminescu a inventat limba română așa cum o vorbim acum, Caragiale a adus satira și comedia la niveluri atât de ridicate că și-acum poți să descrii orice în România citând din el, iar Slavici a scris cea mai bună carte românească, Popa Tanda.

În plus, pe ăștia trei îi poți înțelege, scrierea lor e ușoară, Creangă scrie cam aiurea, cu multe cuvinte pe care nu le mai folosește nimeni și pe care nu le veți folosi niciodată în viață. În mod normal asta ar fi nasol dar, de fapt, e ceva bun, vă povestesc mai încolo.

O necesară punere în context

Ca să-l înțelegem pe Creangă trebuie să înțelegem cultura în care și-a făcut apariția acesta. Literatura română a secolului XIX era dominată de oameni cu facultate. Întrucât pe vremea aia facultatea era scumpă, dar scumpă rău, doar oamenii cu bani își permiteau facultate.

Asta înseamnă ca majoritatea scriitorilor din secolul XIX erau bogați, super-bogați, putrezi de bogați sau din familii de bogați. Închipuiți-vă, dragi elevi, că o parte din fiii bogătanilor nu erau obserdați doar de mândre, opium, petreceri și căruțe de mare viteză ci și de citit și scris.

Iată, de exemplu, înainte să-l propună pe Cuza domn al Moldovei boierimea s-a gândit și la Vasile Alecsandri. Acesta era atât de bogat - i se zicea Prințul Moldovei, încât a refuzat postul. Că avea și altă treabă. Să exploateze țăranii și să scrie poezii, gen. Mi-a atras cineva atenția că nu era chiar hiper-bogat deși, totuși, omul își permitea an sabatic în secolul XIX.

Ei, ca și în zilele noastre, oamenii pe-atunci trăiau în bule, bogații cu bogații, orășenii cu orășenii, țăranii cu țăranii, nu prea se intersectau. Când toți bogații ăștia s-au apucat să scrie cărți le-au scris din perspectiva lor. Ei au descris cumva realitatea lor. Cam ca și în zilele noastre, chestiile pe care nu le cunoșteau erau cumva idealizate și descrise de la distanță. Țăranii, copiii, de-astea.

Mai ales copiii. Ăștia erau prezentați cam ca niște îngerași, pentru că cucoanele care citeau cărțile alea nu prea știau alții. Scrierea era una aleasă și îngrijită, cam cum vă cerem vouă să scrieți compunerile alea pe care nu le-ați predat toți, și o să vă anunț părinții pe Whatsapp ăia care nu și-au făcut tema, da?

Dacă vreți să știți ce fel de oameni au scris literatura în secolul XIX uitați-vă la pozele lor. Oameni cu cravată. În acea perioadă o cravată mișto ca a scriitorilor ălora costa cât o Dacia Spring și nu și-o permitea oricine.

Între toți acești oameni prețioși, cu facultăți pe la Paris, Viena sau Berlin, Ion Creangă era un rupt în cur. Provenea, ce-i drept, dintr-o familie de țărani înstăriți, dar asta e ca și cum ai spune că era fiul celui mai bogat om din Mizil. Nu era mare lucru. În plus era cam bețiv și cam mâncău, porecla lui era Popa Smântână. Ca să nu mai vorbim că era și destul de slobod la gură.

Până să debuteze în literatura română și s-o revoluționeze, atenție la ce vă spun blebedocilor, Creangă a REVOLUȚIONAT literatura, a lucrat ca popă pe la diverse biserici din Iași și ca învățător, pentru că pe vremea aia preoții erau printre puținii care știau și carte și erau și suficienți de săraci să aibă nevoie de un loc de muncă de-ăsta nasol.

Din punct de vedere al epocii, Ion Creangă era cam anti-sistem. Genul de om care s-a tuns scurt, a tras cu pușca după ciori, a băgat divorț de nevastă (fazele astea nu prea se întâmplau prin secolul XIX). Drept urmare a fost dat afară din preoție și, pe cale de consecință, și din învățământ. Noroc cu Titu Maiorescu, un bugetar și influent om politic, care s-a prins că omul nu era prost.

Să ne înțelegem, nu l-a susținut pe Creangă pentru talentul literar, ci pentru că acesta contribuise la scrierea a vreo patru manuale școlare, deci se pricepea cât de cât la ceva.

Ex-popa devenise o curiozitate printre intelectualii ieșeni, dar era privit doar ca un cimpanzeu mai evoluat. Bunăoară, oamenii de la Junimea îi puseseră în cârcă un discurs în care ar fi zis „În țara asta n-ar fi rău, dacă ar fi bine”. Dacă vi se pare cunoscut, ei bine, și Hagi a spus același lucru.

Cum se tot învârtea pe lângă Trei Ierarhi acolo s-a împrietenit cu un alt gagiu care lucra în învățământ, dar unul mai deștept decât restul intelectualilor. Poate pentru că nu terminase facultatea, fiind și el un golan notoriu. Acest om se numea Mihai Eminescu. Dacă nu mă credeți că era golan, ei bine, alt mare clasic al literaturii române, Ioan Slavici, își aduce aminte că pe vremea când era student la Viena Eminescu i-a vândut costumul ăla bun de ieșit în oraș ca să cumpere băutură pentru un chef.

Între acești doi parteneri de șpriț s-a încins o prietenie strașnică, ca între băieți, dar nu homosexuală cum sugerează filmul ăla „Un bulgăre de homo” , una din cele mai minunate prostii făcute de cinematografia românească. Ei, Eminul este cel care-l aduce pe Creangă la Junimea, Olimpul deștepților literaturii române din secolul ăla.

La început Creangă a băgat niște „basme” ca să impresioneze publicul. Inițial, având în vedere că părea foarte țăran, ăia au fost cumva pe felie cu el, uite, un țăran care spune basme din folclor. Și, ce să zic, Creangă era bun la basme, spre deosebire de alții care practicau sportul ăsta. Petre Ispirescu e cel mai cunoscut, doar că el e băiat de oraș, de București, și are un stil așa mai lipsit de haz de a le povesti.

Problema e că alde Creangă nu-i prea suporta pe ăia din Junimea și-i considera niște băieți care-și trag pe nas propriile bășini. Iar ăia îl priveau cam de îngăduința aia îndelung studiată a aristocratului, care te face ciumpalac în timp ce te felicită. Cum zicea Negruzzi „are un talent primitiv băiatu’”

Și, încurajat de Eminescu, un tip care-l vedea ca pe un egal, se-apucă și scrie „Amintiri din copilărie”.

Și trebuie să înțelegeți, copii, de ce-a rupt cartea aia

Cum am mai zis, literatura era scrisă de niște băieți care cam trăiau în bula lor și făceau analiză de la distanță. Țineți minte cum s-a dat toată intelighenția românească pe spate când au văzut un regizor care a făcut un film despre o înmormântare normală la bloc? Erau toți sparți la nas de cât de realist e, și cum se poate așa ceva, și de-alea. Că și actuala intelighenție trăiește undeva separat de realitate. Așa și pe-atunci.

Ei, Creangă a scris o carte despre copilărie în care a prezentat-o altfel decât ce servea bulimea. Personajul lui este un golan, unul care fura de la pomana mortului (aspectul ăsta nu vi-l va spune niciun profesor deși e explicit în prima parte), prindea muște cu ceaslovul, făcea școală la ciomag cu bătaie, lua râie, încerca să înșele oamenii la târg cu pupeze, alerga după fata popei, în fine, genul ăla de copil problemă pentru care ar fi chemați părinții la școală. Tac-so era un bețiv, iarăși o treabă pe care n-o menționează profii de română, deși e scrisă. Mă-sa era semi-analfabetă și începuse să învețe carte o dată cu el.

Toate astea într-un limbaj natural, ai impresia că autorul nu scrie ci stă la o cană de vin și-ți povestește cam ce-și aduce aminte. Ca procedeu narativ e mișto. Trebuie să comparați cu ce se scria în vremea respectivă, oamenii ăia erau cu cravată, repet. Nu-ți permiteai să scrii cum vorbești la birt. Și toate astea folosind fraze ample și complexe, de poți să predai toată gramatica limbii române cu trei paragrafe din „Amintiri din copilărie”. Toți fraierii au impresia că e ușor să scrii de-astea, până-i pui să facă o compunere și atunci dai scrieri ca alea retardate ale lui Istodor.

Practic Creangă a scos din amorțire literatura de două ori. Odată din paradigma aia idilică, a doua oară din stilul bășit de scris. Nu contează că nu înțelegi cam jumătate din ce vorbește, tocmai asta-i farmecul, e unu beat de la țară care-ți povestește cam care-i treaba. Și dacă veți asculta vreodată un om care mai bea o să vedeți că se încurcă, dispare pe câte un fir, are pierderi de ritm și câteodată îl apucă și lirismul, e ceva frumos, natural, flux de conștiință cum zic ăștia care au terminat doctoratul în litere.

Creangă e primul român care a scris cum vorbeau oamenii. Câte cărți n-ați citit în care stați cu senzația aia „băi, oamenii nu vorbesc așa în realitate”. Ei, așa erau mai toate cărțile pe-atunci, cam așa sunt și acum. Omul i-a forțat pe toți băieții ăia cu facultate să fie atenți, i-a umilit, a făcut un tur de forță: „uite bă, așa se scrie, așa se trăiește, înțelegi”.

Nu e o coincidență că nu prea știți altă operă literară de valoare din perioada aia în proză. Omul a fost atât de bun în narațiune că i-a spulberat pe ăia, s-a pișat pe toți intelectualii cu facultăți la Viena. Singurul care cât de cât poate să alerge la același nivel e Slavici. Nici acum nu sunt mulți care să fie în stare să scrie precum Creangă, direct, dur, vorba aia „din inima uliții”, „după dealuri suntem noi care te facem pe tine”.

Și e important ca exercițiu să citești ceva în românește care nu sună foarte familiar. Există tendința de a citi foarte rapid fraze familiare, ceea ce duce la citit neatent, ceea ce duce la imbecilitate, când foarte mulți colegi de țară nu au exercițiul cititului și nu pot înțelege un text scris. Că au trecut peste și au completat din capul lor ce cred că au văzut. Cititul chestiei ăleia te trezește un pic.

Să ne înțelegem, până la Creangă scriitorașii români erau imitatori. Inclusiv Titu Maiorescu, tatalor din perioada aia recunoaște problema asta. Moldoveanul ăsta a fost primul original, așa ciudat cum scrie el. Este omul care a dat una literaturii române din fundul curții, așa, țărănește, de i-a trezit pe toți din amorțeală. În timp ce pe la Junimea încă se mai discutau discuții, ăsta a venit într-o seară și le-a recitat „Povestea Pulii” o măgărie atât de obscenă că n-a fost publicată decât 60 de ani mai târziu. De-aia e în manual, de-aia e clasic.

Ion Creangă a fost primul punker român. Rețineți, sunt numeroase documente, Creangă i-a disprețuit major pe triștii de la Junimea.

Critica de specialitate și problema profesorilor

Efectul lui Creangă asupra exegeților a fost atât de puternic că mulți dintre ei au dat în bâlbâială încercând să înțeleagă ce-a vrut să facă ăla. Călinescu a încercat să explice dacă este o confesiune sau jurnal și a băgat prostia aia cu „Amintirile” care conturează „copilăria copilului universal” pe care o repetă toți papagalii în lucrarea de control. Ceea ce e o tâmpenie cât casa lui Călinescu de mare. Bine, omul a emis și prostia aia că Nică a fost crescut într-o familie monoparentală, doar de mă-sa, pentru că omul trăind în afara realității nu poate concepe ideea de tată moldovean bețiv.

Tudor Vianu delirează și el pe subiect ca să umple foaia ca la școală, să ia notă mare:

„Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei formații, înceata însumare a impresiilor vieții, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini proprii omului modern de cultură. Niciun model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-și Amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale Renașterii”

Vianu voia să spună că alde Creangă era „modern”, de fapt mult peste contemporani, un revoluționar al domeniului, dar fiind critic literar, nu știe să se exprime. Uitați aici cât de bolovănos e:

„Aci, ca și în poveștile și povestirile sale, Creangă execută trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontană prin dezvoltarea organică a unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsă acum să se depășească pe sine”.

Bine, una din cele mai mișto păreri despre Amintirile lui Creangă am găsit la Gheorghe Grigurcu, care spune despre narațiune că reprezintă…

„o tensiune între individ ca reprezentant holografic al structurii căreia îi aparține și universul scris, intuitiv un spațiu profan, o vagă imitație a actului demiurgic, și astfel un sacrilegiu.”

Genul ăsta de imbecilitate ar trebui să apară în colecțiile alea de perle de la Bac. Și no, în condițiile în care critica literară sună ca o adunătură de oligofreni, cum să-ți placă Creangă?

Și mai e a doua problemă: un profesor de limba română nu poate preda „Amintiri din copilărie” unor copii. Ce să le spună, „băi, vedeți că una din cele mai importante cărți ale literaturii române este despre un golan de vârsta voastră care-și făcea de cap”. Să le spună că povestea este în așa fel spusă încât autorul n-are nicio remușcare pentru toate tâmpeniile pe care le-a făcut ci doar o nostalgie pentru vremurile alea. Să le spună că, tehnic vorbind, Nică a lu’ Ștefan a Petrei nu s-a maturizat niciodată și a ajuns, ca adult, să se comporte cam la fel? Și a ajuns mare?

Singura șansă ar fi să le explice, comparativ, cam cum scria ăla față de contemporani și de ce e important. Cum a scos literatura din amorțeală. Dar asta ar presupune riscuri importante, nu ai mai putea avea copii ascultători care să respecte regulile. Ar trebui să crești niște elevi care să fie cumva contra-cultură, să fie dispuși să răstoarne normele sociale, inclusiv în compunere.

Și cum evaluezi asta, cum evaluezi o compunere în condițiile în care foarte mulți profesori de limba română sunt semi-analfabeți. O mai țineți minte pe Monica Anisie? Persoana abia putea să lege niște fraze, a fost ministru al Educației, aia a fost și încă este profesor de limba română la Colegiul Tudor Vianu în București. Cum poți să-i ceri unei persoane analfabete să-l explice pe Creangă și apoi să evalueze dacă elevii pot să iasă din sistem?

Dar mai poate fi citit acum?

Ei, acuma dacă știți astea, cum să nu. Știi pe isterioții care fac balamuc pe internet cu religia în școli? Poți să-l citești pe Ceangă să vezi ce făcea la religie, prindea muște cu ceaslovul. Și pe vremea aia putea să te rupă cu bătaia profesorul, nu ca acum. Deci, măcar asta să reținem, dacă nu se prinde, nu se prinde nene. Nu există om mai trist decât părintele care se plânge că preotul care stă cu copilul lui la școală o oră pe săptămână are mai multă influență asupra lui decât el însuși. Vă dați seama ce părinte e ăla, cât de incompetent e? Că el nu.

Apoi pe-acolo mai sunt niște discuții apropo de viața rurală care sunt actuale și acum. Nu despre „copilăria universală”, ci despre familiile care discută „de ce să-l dăm pe ăsta la școală când am nevoie de el în gospodărie”, ca să înțeleagă și dășteptul de oraș cum e cu abandonul școlar și de ce.

Puteți chiar să recitiți „Amintirile” acum că știți exact despre ce e vorba.

Iar mai toate poveștile alea ale lui, în afară de cele culese, sunt cumva deștepte. Aia cu „Prostia omenească” ar trebui citită săptămânal de mulți dintre noi. Aia cu „Cinci pâini” e mișto de tot, pentru toți cei care sunt deficitari la mate și logică (bunicul lui Creangă are un discurs bun despre matematică la un moment dat).

Moș Ion Roată și unirea e superbă, pentru că spune cam cum e treaba asta cu „hai să ne unim toți să facem ceva” când vine un politician și-o propune. E actuală și acum.

P.S. Ideea mi-a venit după ce am citit opinia unei profesoare de limba română care spunea cam ce cărți ar trebui scoase din programă și de ce . În principiu, pentru că ea nu poate face diferența între manual de instrucțiuni și literatură și ia literal ce scriu oamenii ăia în cărți. Din punctul ei de vedere „Amintiri din copilărie” este problematică din cauză că era ăla bătut la școală. A, și pentru că este semi-analfabetă, și ea, ca mulți alții de teapa ei, citează tot greșit studiul ăla cu românii care nu citesc (care nu spune asta de fapt) pentru că nici ea nu știe să citească. Persoana se recomandă ca fiind „o milenială care a studiat literatură română, engleză și americană în aceeași măsură la două universități europene” și efectiv nu poate înțelege un text scris. Probabil de-aia vrea să și scoată unele din programă, să n-o mai doară bila.