Uraaa, victorie, e sediu nou pentru tamponări în Bartolomeu. Ţi-ai zgâriat maşina în parcare, mergi acolo, nu te mai înghesui în parcarea aia naşpa de lângă poliţie. Acum te duci în parcare de lux: doi lei ora. Sigur, în zonă se mai poate parca şi în altă parte, la fel de aproape, dar poliţistul care vine să constate avariile nu o poate face decât în parcarea cu plată. Care e una privată, să-i traiască familia şi amanta celui care a făcut afacerea asta, că merge bine.

Poliţiştii de acolo sunt şi buni şi răi. Dacă dai de doamna agent (habar n-am cu o cheamă, n-avea ecuson) ai dat de soacră-ta, combinat cu dracul şi Sauron din „Lord of the Rings”. Vroiam doar să bat în geam să cer un formular tip iar oamenii din preajmă m-au privit ca pe un viitor condamnat la moarte. „N-aş face asta în locul dumneavoastră, o să ţipe doamna”. Din vorbă în vorbă, cât am aşteptat să deschidă doamna geamul, am aflat că ţipă dacă nu completezi bine, ţipă dacă stai la coadă la ghişeu („E sală, ce v-aţi înghesuit toţi aici), ţipă că nu are aer („Nu pot să respir, o să lipesc geamurile cu superglue”). Am avut norc, doamna a ieşit din tură, am dat de-un poliţai vesel şi aproape chel, care nu părea deloc supărat pe viaţă şi administra poveţe cu indulgenţa omului care a văzut multe la viaţa lui.

Prin preajmă, majoritatea şoferilor aveau maşina lovită în parcare. Unul din cele mai periculoase locuri din Braşov parcare asta, dar există şi o explicaţie mai puţin magică. Decât să alergi după nebunul care ţi-a zgâriat maşina în trafic, să-l cari după tine la tamponări, să socializezi cu el, mai bine dai vina pe soartă şi pe autorul necunoscut.

Mi s-a termina norocul şi a trebuit să îmi termin hârţogăraia cu alt poliţai, un om care probabil dădea examen în două săptămâni la aroganţă şi trebuia să exerseze. În timp ce degusta cafeaua cu venin omul m-a hărţuit verbal cu o voce interesantă, ce aducea cu un lanţ de biciletă tras prin vitrina cu bibelouri. Aşa ca să mă învăţ minte să mai merg vreodată cu maşina şi să plătesc impozite pe ea ca să aibă el de unde să-şi ia salariul. Mă rog, ţară de români. Cu ocazia realizării hârţoagelor am descoperit şi cel mai scump xerox din oraş, un leu pagina alb-negru. Copia era obligatoriu s-o fac, xeroxul era al aceleiaşi firme ca şi cea cu parcarea, să-i trăiască familia şi amanta lui ăla care s-a gândit la ea că bine îi merge.

Zi senină, lume puţină, vreo 10 cetăţeni, a durat doar două ore să-mi fac hârtiile. Tot e bine. Acu vreo 4 ani dura cam 5-6 ore.