Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Cum e să pierzi un job bun

Născută în 1926, bunică-mea avea doar 15 ani când a rămas fără părinți din motive de război. Erau trei surori și un frate mai mare. Fratele mai mare a plecat și el la scurt timp de-acasă, s-a dus pe frontul de Est. Spoiler, n-a câștigat, s-a întors în România în 1956 după un sejur prin zona Novosibirsk, unde aparent l-a descoperit pe Dumnezeu, că dup-aia a pictat preponderent icoane. Mai picta și natură în stil Șișkin, dar prefera temele creștine. Asta l-a împiedicat să aibă un job bun în București, contracte mișto ca Sabin Bălașa sau alți artiști ai vremii. Pățăști.

Așa că rămâne bunică-mea șefă la casă și se cară de-acolo cu două surori după ea, că era război prin țară, nu știu dacă am menționat faza asta. Pe cea mai mică a dat-o spre înfiere unei familii, pe cealaltă a luat-o după ea. La un moment dat l-a cunoscut pe bunică-miu, tânăr ofițer frumos, abia venit de la școala militară de la Odessa. Ăla fugise de-acasă la 12 ani și s-a făcut „copil de trupă”, practic a fost înfiat de o unitate militară. S-au căsătorit și au făcut formele legale s-o adopte pe sora rămasă, cred că era o chestie de birocrație avantajoasă.

Au dus-o binișor, pe la finalul anilor ’60 ea era directoarea taberelor din România și el era instructor militar la o unitate de vânători de munte. „Fiica” lor se căsătorise și ea și-acum voia să plece în Israel cu bărbac-so, un medic evreu. Asta nu era o idee bună în perioada aia, să pleci din țară. Mamaie i-a trimis pe proaspeții însurăței și le-a promis că „într-un an vin să văd cum v-ați aranjat”. Am văzut poze de cum se aranjaseră atunci, Israelul își repatria copiii, unchiu’ Toli și mătușa Aurelia au stat un an într-un container pe lângă Beer Șeva, care era modest ca oraș pe-atunci, cu ceva valize și niște mobilă de la noi din casă. Știu că s-a desperecheat un set de fotolii care se transformau în pat, unul a rămas la noi, unul la ei.

La începutul lui 1970 bunică-mea zice „nu e ok cum stau ăia, mă duc la ei să-i ajut cu una-alta”. Voia să stea vreo trei săptămâni. Dar Partidul, că era doar unul pe-atunci, i-a zis „tovarășa, mai lejer cu ideile astea, aveți o funcție aici, un loc de muncă, nu puteți să vă duceți așa de capul d-voastră în altă țară. Aveți grijă, vreți să fiți dată afară?”. Mamaie s-a uitat la ei, a zis „bine, cum vreți voi”, și s-a dus. Pe aeroport a fost invitată la un telefon public, că o caută cineva. Era un tip care emigrase mai demult „ce faci Lenuțo, ce mai face porcul ăla de Ceaușescu – Nu știu, n-am vorbit cu el niciodată”, s-a eschivat Lenuța. Oricum n-a contat că a evitat capcana securistului (știa tot neamul că ăla e securist), când s-a întors în țară a descoperit că nu mai are nici job, nici carnet de partid. Și nici tataie nu mai avea job mișto în armată. A ajuns din mare directoare laborant la uzina Rulmentul. Bunică-miu, „tehnician” la Uzina 2 din Brașov.

Știau amândoi ce urmau să pățească dacă făceau figuri. Până în ’89 tot venea odată pe lună în vizită la noi acasă un „prieten de familie” care ne întreba ce mai facem. Super-politicos omul, șarmant, carismatic, știam exact ce este. Se discutau amabilități, era simpatec. Mișto a fost că bunică-miu n-a purtat ranchiună țării pentru ce-a pățit, a devenit cumva și mai patriot, a făcut turul României pe jos, a refăcut drumul lui Eminescu de la Ipotești la Blaj, a luat un steag și a mers cu el la Alba Iulia în 1988 ca să comemoreze Unirea, de-astea. Și, deși tehnic din cauza ei a pierdut un job bun, a iubit-o mereu, i-a adus flori și i-a făcut declarații de dragoste în fiecare săptămână a vieții lui până a murit.

Și mamaie și-a văzut de viață. Din laborant a ajuns șefă de club de handbal, c-o ducea mintea, a promovat echipa în prima divizie, a fost dată afară că nu era membră de partid și se ducea anual în vizită la soră-sa/fi-sa, dar nu s-a plâns. Juca șah cu neamurile prin telefon, discuta cu babele (un trio de unguroaie plus tanti Vetuța) la cafele și chec, croșeta țoale pentru nepoți, făcea prăjituri, că no, era nasol în comunism cu produse de-astea mai premium dacă nu erai „conectat”. Dar nu era supărată, era mulțumită cu alegerile făcute.

Este persoana pe care am admirat-o cel mai mult în viața mea. Până și maică-mea știe asta și e de acord cu mine. Și cam toată lumea care a cunoscut-o are numai cuvinte de laudă despre ea. Și de ce am povestit toate astea? Că sunt prea mulți oameni care bagă scuza asta cu jobul, și înainte de ’89 și după. Când tragi linie, la final, ei bine, cum vrei să fii ținut minte sau cum vrei să te ții tu minte?

Share links: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.